Traducerea ca paradigmă existențială

0
327

Editorialul acestui număr este încredinţat Simonei Modreanu, profesoară de franceză la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi care a participat la Conferinţa de la Lisabona, organizată de Ministerul Educaţiei Naţionale, în strânsă colaborare cu Institutul Cultural Român, dar şi cu Universitatea din Lisabona.

Această manifestare culturală ni s-a părut atât de importantă pentru breasla noastră, a traducătorilor literari, dar şi pentru promovarea culturii româneşti în străinătate, încât dedicăm o bună parte a numărului revistei acestui eveniment aparte.

Trebuie aici să lăudăm eforturilor doamnei Roxana Ciolăneanu – care de când activează în calitate de lector de limba română la Universitatea din Lisabona – a iniţiat o serie de Conferinţe deosebit de interesante şi benefice pentru promovarea limbii şi literaturii române în Portugalia şi nu numai.

În partea a doua a revistei omagiem un traducător literar de excepţie, pe colegul nostru de filială, prof.dr. Constantin Geambaşu, polonist de marcă şi promotor al culturii şi civilizaţiei poloneze în România, dar şi un dascăl care a format generaţii întregi de specialişti în limba şi cultura poloneză, precum şi traducători literari.

Nu în ultimul rând, Constantin Lupu analizează politica românească la rubrica „Opinii”. (Peter Sragher)

Simona Modreanu
Simona Modreanu

În zilele de 16 şi 17 mai 2016, însorita capitală lustinaă a găzduit a V-a ediţie a Conferinţei dedicate Studiilor româneşti, la Universitatea din Lisabona, o ediţie cu un titlul incitant şi ambiţios: „Traducerile care ne călăuzesc: limba română la intersecţia multilingvismului”. Interesul stârnit de tema propusă a fost atât de mare, încât conferinţa a avut trei axe majore de desfăşurare, una consacrată „Traducerii culturilor”, alta „Aspectelor lingvistice ale traducerii” şi cea de a treia „Traducerii şi terminologiei”.

Numeroasele lucrări prezentate, precum și discuțiile animate, pasionante și pasionale ce s-au stârnit la sfârșitul fiecărei secvențe expozitive au demonstrat cu prisosință efervescența și creativitatea din această sferă teoretică și aplicativă de cunoaștere și comunicare culturală, dar și, cumva în subtext, o derută majoră. Un punct critic pare să fie atins în conștiința contemporană a specialiștilor din domeniu, care tinde să debordeze copios granițele studiilor de specialitate și ale conclavurilor profesioniștilor. În fapt, s-a văzut destul de limpede la Lisabona hiatusul existent (și greu de eludat) între compacta, densa, erudita masă a traducătorilor profesioniști, ce se identifică și se recunosc ca atare, și tabăra subtilă, rebelă, dar extrem de subțire reprezentată numeric a teoreticienilor și practicienilor „vii”, care văd în traducere un shifter, un operator filosofic, cultural, de primă importanță, determinant chiar, și care se revoltă deschis împotriva stării de secundariat, de minorat în care este ținută o disciplină ce acoperă, în fond, întregul câmp al comunicării umane și definește în mare măsură așezarea noastră în lume.

Descumpănirea respectivă am resimțit-o de-a lungul participării, pasive sau active, la o adevărată desfășurare de forțe intelectuale, de confruntări lingvistice, sau socio-politico-literare, în care participanții s-au lansat cu întreaga lor armătură conceptuală și, îndeosebi, cu bucuria împărtășirii unei practici complexe, dificile, dar îmbogățitoare. S-a vorbit astfel despre feluritele aspecte îmbrăcate, pe parcursul secolelor, de traducerile în și din română, greacă, latină, slavonă, polonă, maghiară, spaniolă, italiană, germană și, desigur, engleză și franceză, despre traductibilitate și ilizibilitate, despre subterfugii și creativitate în actul traducerii, despre confruntările teoretice din domeniu (de la Platon și Ieronim, până la Meschonnic, Casanova sau Berman, între mulți alții). S-a vorbit și despre construcția culturală a emoțiilor, ca element identitar, implicit, formal, un construct cultural ce poate traduce infinite nuanțe ale raportării noastre la spațiu și timp (cum a fost cazul analizei dezgustului, pornind de la tabloul lui Caravaggio, „Băiatul mușcat de o șopârlă”), translarea unei percepții senzoriale într-un sistem de evaluare morală și de structurare a sistemelor noastre axiomatice de referință.

Indiferent dacă în discuție s-au aflat texte literare, religioase, politice, de antropologie, sociologie, mitologie, individuale sau în antologii și compendii, fiecare analiză a părut să (re)descopere și să evidențieze statulul non neutru al cuvântului, al limbii, contextualizarea obligatorie și raportarea la normele epocii, la orizontul de așteptare, la codurile de referință, strategiile transgresive, mizele de legitimare identitară sau gnoseologică, dar și soluțiile ontologice – cum ar fi ideea de scriere/ traducere ca salvare a sufletului individual sau al neamului.

Nu întâmplătoare, în acest sens, a fost intervenția lui Dimitrie Cantemir în textul preluat de la clugărul polonez unitarian Andrei Wissowatius (Stimuli virtutum) și introdus în partea a III-a a Divanului său. Cu multă finețe, eruditul principe român folosește o serie de adjective modalizatoare sau de omisiuni oportune pentru a-și face textul lizibil și acceptat de lumea ortodoxă căreia i se adresa cu predilecție, ștergând sau atenuând astfel radicalismele unitariene care ar fi putut șoca și indigna auditoriul (precum negarea divinității lui Iisus) și conduce la respingerea textului în întregul său.

Într-un context diferit, dar cu miză politică majoră, o analiză a selecției dar și a „ambalajelor” critice în care literatura română pătrundea în spațiul european și nord-american în prima jumătate a secolului al XX-lea și, cu precădere, în perioada comunistă, a pus în evidență întreaga panoplie a intereselor epocii, mergând de la dorința de emancipare de sub varii influențe culturale, din rațiuni politice, sociologice, literare sau lingvistice, și până la prezentarea produsului într-o anumită lumină, care să corespundă și ideologiei-sursă, dar să fie pe cât posibil atractivă și lizibilă și în cultura gazdă, dar care a reliefat mai ales talentul și îndemânarea (sau absența lor!) poetului sau scriitorului „adaptor”, al celui care traduce adaptându-și registrul stilistic și explorând resursele limbii pentru a răspunde unui anume tip de solicitare.

De fapt, una din ideile forță dezbătute la acest colocviu a fost aceea de fidelitate față de textul original. Teorii nenumărate s-au succedat din vechime până azi, ilustrând fie necesitatea unei fidelități totale, absolute față de textul sursă (în absența căreia era limpede că traducătorul nu pricepuse nimic!), fie opțiunea – tradiție impusă de Ieronim – între fidelitatea în literă sau fidelitatea în spirit, până la distincția aparent curioasă operată de Antoine Berman, între traducerea mot-à-mot și traducerea literală, care nu e deloc sinonimă cu traducerea cuvânt-cu-cuvânt, ci trimite la litera gândului manifestă în litera textului, altfel spus, la literalitate ca respect al formei minții și spiritului autorului tradus, chiar când aceasta presupune (dis)torsionarea propriei limbi întru inventarea unui cuvânt care să răspundă, la rândul lui, unei creații inedite în limba sursă. Căci „durerea limbii aduce cu sine o înviorare”, așa cum spunea autoarea unui articol despre Carmen Francesca Banciu, o prozatoare română de expresie germană.

Veșnica întrebare măcinată în sânul breslei nu a fost ocolită nici de această dată – cum traducem ? În acest sens, scriitorul român, trăitor în Franța de foarte multă vreme, Virgil Tănase – el însuși traducător în limba română din franceză rusă și spaniolă, respectiv în limba franceză din română rusă și italiană – pledează pentru o formă de traducere empiric-hemeneutic-ontologică, dacă-i putem spune așa. În esență, el îi îndeamnă pe traducători să se arunce în apă, să citească atent o frază (sau un vers) din volumul de tradus, să se pătrundă de ea, apoi să închidă originalul și să o recreeze în limba țintă așa cum urcă ea din străfundurile tălmăcitorului, fără o preocupare rațională pentru fidelitatea față de sensurile și nuanțele textului original, sau față de orizontul de așteptare lingvistic, cultural, social al publicului vizat. Atunci, cuvîntul potrivit va veni de la sine, iar interpretarea va avea fluiditatea naturală și îndrăzneala unei creații autentice.

Dintr-o seamă de intervenții prezentate la conferința de la Lisabona s-a conturat clar viziunea culturii române ca o cultură a traducerii, realitate deculpabilizată însă, extrasă din registrul interpretării simpliste ce ducea tendențios spre nevoia unei culturi și a unei limbi minore, periferice de a accede la spațiul de circulație a valorilor mondiale, de a se racorda la curente, școli, concepte și teorii printr-un exercițiu constant al traducerilor și aproprierilor. Dimpotrivă, perspectiva contemporană ilustrează tot mai mult ideea de circulație universală a textelor, de „sat global” cultural, pentru că traducerea are capacitatea de a schimba fundamental perspectiva asupra limbajului și asupra societății. Pentru că noi nu facem, poate – după cum susține poetul, eseistul și traducătorul Bogdan Ghiu în toate intervențiile sale recente -, în diverse feluri și în diferite grade, decît să traducem, primordial să traducem. Chiar în interiorul propriei limbi, un scriitor întreține un raport de alteritate cu aceasta, o relație exacerbată și fecundă de iubire-ură cu acea limba comună, a cotidianului, pe care o lucrează neîncetat, pe care o reinventează, pentru a ajunge – ca să reluăm formula lui Gilles Deleuze – să „faci să strige, să faci să se bîlbîie, să bolborosească, să șoptească limba în ea însăși „. Scriitorul, fie că se exprimă într-o altă limbă decît cea maternă, fie că lucrează în interiorul acesteia, cunoaște o experiență unică de interioritate-exterioritate.

Se pune, în mod evident și tot mai acut, problema reconfigurării abordărilor comparatiste tradiționale, fundamentate pe logica aristotelică, exclusivistă, în ideea unei abordări complexe, holistice, în care terțul să fie inclus. O posibilitate ar fi adoptarea paradigmei logicii de tip fuzzy, sau a logicii modale, mult mai adecvate modului de gîndire contemporan și realității unui univers conectiv, prin acceptarea unor valori multiple între adevăr și fals, între identitate absolută și diferență radicală, în care doi sau mai mulți versanți se împletesc pentru a contribui la edificarea unei lumi singulare, autonome, reprezentativă pentru un no man’s land și o no man’s langue care dobîndesc existență și își afirmă statutul diferit, dar recognoscibil. Ar fi un model (nu atât teoretic, cât practic) de valorizare tocmai a minusurilor, a diferențelor, a decalajelor, a obstacolelor ce par de netrecut, a intraductibilului devenit traductibil tocmai prin incorporarea sa ca atare, ceea ce face ca scara gradelor de posibilitate în materie de traducere să se extindă spre infinit, iar necesitatea imperativă a certitudinilor și a dezambiguizării contextuale totale să se estompeze.

Vorbeam la început de ușorul dezechilibru resimțit de-a lungul acestei extraordinare conferințe, între o masă (fără urmă de conotație negativă) de albine lucrătoare, să le spunem așa, deosebit de harnice și aplicate, și o regină (nu neapărat sinonimă cu un singur individ) care încearcă să-și scuture stupul amenințat de inerție și să-l pregătească pentru un zbor riscant, dar salutar. Așa mi-a apărut intervenția lui Bogdan Ghiu, de forța sonoră și de impact a unui tsunami. Fără a fi un „traductolog” propriu-zis (termen pe care îl detestă, pe bună dreptate), eseistul poet și traducător și-a conturat, de câțiva ani, o abordare proprie, în care accentele cad simultan și alternativ pe teorie și practică deopotrivă, o viziune revoluționară, în sensul prim și pur al cuvântului, de conducător vizionar, sătul de statutul de minor invizibil al traducătorului într-o lume a intertextelor, multitextelor și transtextelor, în care existența sa este determinantă. De fapt, încă de anul trecut, când a apărut și ostentativ-revendicativul său eseu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă, menit să trezească tagma traducătorilor din apatia și pasivitatea lor, Bogdan Ghiu s-a instituit în premergător, în deschizător de drumuri pe care speră să fie urmat (sau contestat), lansând chiar și o incitantă parafrază după un îndemn binecunoscut : „Traducători din toată lumea, treziți-vă!” În realitate, demonstrația sa subliniază mai curând ideea că totul este tradus sau traductibil, că totul este traducere, aceasta fiind privită ca un operator filosofic cu nebănuit potențial, căci traducerea începe cu mult înainte de traducerea lingvistică propriu-zisă, în acea misterioasă activitate a gândirii-traducere. Traducerile nu sunt niște palide cópii, instituindu-se deci primar într-un regim de secundariat, într-o relație stăpân-sclav, ci sunt creații de sine stătătoare, traducerea operând între singularități, înainte de a opera între limbi. O creație se singuralizează mai întâi în interiorul propriei limbi și a propriei raportări la un sistem de gândire. Și tocmai din aceste rațiuni, eseistul afirmă că e nevoie de o reconsiderare totală a curriculei academice, de reacreditare a traducerii ca obiect de (meta) cercetare, ca model pedagogic chiar, element cheie al triadei gândire-traducere- învățare.

În esență, susține Bogdan Ghiu – foarte aproape de Virgil Tănase, pe această linie – a traduce nu înseamnă a reproduce, ci a recrea. Fără teamă și fără a suprima asperitățile, blocajele, pentru că abia așa te poți raporta cu adevărat la alteritate, menajîndu-ți acest spațiu de ne-obediență, denunțând iluzia identicului și a identității lingvistice. Ba mai mult, modelul traducătorului estic ar putea să devină un model de gen, pentru că abia atunci când o faci pentru supraviețuire, traducerea devine cu adevărat o performanță culturală.

În concluzie, putem spune că orice traducere reprezintă o șansă. Șansa unei întîlniri între două (sau mai multe) culturi, moduri de gîndire, limbi. Șansa de a le transcende spre un nou orizont. Traducerea pare să definească o „zonă liberă”, dincolo de o spațialitate și o temporalite geo-istorică concrete, o arie complexă în care scriitorul/ traducător explorator trăiește o experiență majoră : descumpănirea în fața stranietății limbii și negrăita plăcere de a crea una nouă, acolo unde „marginea” se transformă în „marjă de libertate”.

Lasă un răspuns