Traducerea între Mordor și nemurire

0
390

Titlul meu dorește să rezume două teme aparent opuse, alese tocmai pentru că nu figurează printre titlurile numeroaselor comunicări ale prezentului colocviu[*], dar care sunt, după mine, nu doar importante ci și urgente. Aparent opuse pentru că una îl anulează pe traducător, în vreme ce a doua îl implică în totalitate. Aș numi aceste două teme „soarta traducerilor în era informaticii” și „crâmpeie de deontologie a traducerii literare”.

Smaranda Bratu Elian
Smaranda Bratu Elian

Pe data de 7 ianurie 2016 pe Google se putea citi următorul anunț: „Google își cere scuze după ce pe aplicația Translate Federația Rusă a fost numită „Mordor”, iar rușii au fost catalogați ca „ocupanți”. Cum mulți știu, Mordor este „tărâmul umbrelor”, ținutul răului, din Stăpanul Inelelor, ciclul de romane al lui J.R.R.Tolkien. Explicația greșelii este că soldații ucrainieni numeau in limbajul de zi cu zi, și pe rețelele de socializare, Mordor Federația Rusă, pe ruși îi catalogau ca ocupanți, separatiștii pro-Kremlin fiind porecliți „orci”, adică făpturile cele mai respingătoare din complexa zoologie a romanului. Aceste porecle din viața reală au ajuns să fie transpuse și pe Google Translate pentru traducerea din ucraineană în rusă. Capturile de ecran au circulat câteva zile și au fost intens share-uite și salutate de ucrainieni, în contextul conflictului ruso-ucrainean și al problemei Crimeii. Odată cu scuzele, Google explica greșeala prin aceea că traducerea este automată, deci fără intervenție umană, selectând terminologia din sute de milioane de documente. Google a adăugat de asemeni că traducerile nu au cum să fie perfecte, fiindcă variază foarte mult contextul, precizând totodată faptul că se fac corecturi când apar lucruri sensibile.

Din declarațiile Google sunt de reținut imediat, cred, câteva lucruri: că greșelile de traducere pot avea efecte periculoase în viața reală; că greșeala în cauză ține de imposibilitatea de a determina contextul, care, cum se vede aici, nu e neapărat lingvistic ci poate fi extralingvistic; că pentru a stabili contextul este nevoie, cel puțin deocamdată, de cineva care integrează textul într-o experiență nu doar culturală ci și de viață, adică e nevoie de un cititor – vreau să spun un om.

Nu mă voi referi la filozofia care poate subîntinde problematica traducerii automate, „gnoza” cum o numește George Steiner ci la ceva foarte concret: zilele acestea, participând la evaluarea lucrărilor studenților participanți la concursul național de tra-duceri și comentarii „Festlettura”, toți din juriu eram atenți la comentariu, să nu fie descărcat, fie și doar parțial, de pe net; nu mică ne-a fost uimirea să constatăm că în două lucrări, nu comentariul ci traducerea era luată de pe net, adică unele fragmente erau traduse cu google translate. Ne-am dat seama pentru că greșelile erau de un alt tip, adică luate din altă poveste. Am verificat și așa era.

Ce vreau să spun? Vreau să spun, pe de o parte, că oricât s-ar identifica pattern-uri lingvistice și cognitive și s-ar accelera progresul tehnologic, ne vom izbi mereu de faptul că ceea ce se traduce nu sunt cuvinte ci texte. Iar a stabili ce anume transmite un text și cum o face este o chestiune fără de sfârșit – drept care traducerea automată e pasibilă din start de imperfecțiuni. Pe de altă parte, acum câțiva ani, majoritatea teoreticienilor proclamau imposibilitatea traducerii automate, iar acum, cu toate bug-urile și gafele ei, ea a început să funcționeze și se perfecționează continuu, într-atât încât unii tineri încep să se încreadă orbește în ea, problema devenind, prin urmare, urgentă. Și cred că unele perspective deja se întrevăd: una ar fi că traducerea automată are toate șansele să devină de încredere și hegemonă în așa-numitele limbaje de specialitate – în măsura în care în ele precumpănește denotația și în măsura în care informatica va reuși, nu peste multă vreme, să identifice contextele adecvate. Peste nu mult timp, cred eu, s-ar putea să fie lipsiți de obiectul muncii traducătorii din centrele de traduceri, adică cei care sunt plătiți cel mai bine. Până atunci sfatul pe care îl pot da este ca traducătorii din această branșă să folosească din plin facilitățile create de IT și care sunt de neprețuit: consultarea ocurențelor și mai ales verificarea terminologiei în context sau prin confruntarea directă cu referentul prin imagine etc. Dar ce mă intereseză pe mine aici este întrebarea pe care o naște pățania celor doi studenți din concurs: oare, la un moment dat, se va opta pentru o traducere automată și în ceea ce privește textele literare? Nu știu să răspund la o asemenea întrebare; știu însă că mă tem de asta și că mi-ar părea rău să se întâmple. Până atunci cred că e bine ca traducătorii literari, traductologii și lingviștii să privească cu mai mare atenție fenomenul.

A doua temă propusă aici privește traducerea textelor literare

Pornesc de la Umberto Eco pentru că simt nevoia unui omagiu acum când s-a stins din viață și pentru că felul său de a gândi traducerea și în general comunicarea au în subtext o privire asupra societății și a lumii care îmi place. În nemăsurata sa operă – și mă refer cu precădere la cea de semiotician – Eco s-a aplecat în mai multe rânduri asupra traducerii, dar i-a dedicat și o lucrare anume, Dire quasi la stessa cosa (A spune aproape același lucru, Bompiani 2003). Eco începe acest eseu întrebându-se ce înseamnă a traduce și răspunde că a traduce ar trebui să însemne a spune același lucru într-o altă limbă. Numai că, spune el, mai întâi ar trebui să lămurim ce înseamnă „același lucru” și ce înseamnă „a spune”: pentru că e greu de hotărât ce vrea să transmită un text și cum anume o face; și pentru că orice traducere, oricât de fidelă, nu poate spune „exact” același lucru, deoarece traducătorul nu se poate identifica cu autorul iar, de cealaltă parte, cititorul nu este unul singur și mereu același. Pentru a ilustra această afirmație e destul să ne amintim, spun eu, de exemplul limită, splendid și absurd, povestirea lui Borges, Pierre Menard, autorul lui Quijote. Pierre Menard este un scriitor imaginar din secolul XX, strălucit exeget și traducător, care își propune să rescrie Don Quijote cât mai fidel cu putință; pentru asta știe că e nevoie să se armonizeze atât de deplin cu ființa lui Cervantes încât să ajungă să gândească și să se exprime întocmai ca Cervantes, să realizeze un soi de trassubstanțiere. Și o face. Textul lui Menard izbutește așadar să fie identic cu textul lui Cervantes. Numai că acel text, știindu-se scris de un francez din sec. 20, capătă, frază cu frază, altă semnificație, alt efect stilistic, alt mesaj, decât cel original ; adică este identic dar este perceput ca total diferit. Situație absurdă și inversă statutului obișnuit al traducerii, care, fiind total diferită de original, dorește să fie percepută ca identică. Cu alte cuvinte traducerea ca rescriere se află întotdeauna la intersecția a două aproximări, una dinspre traducător, alta dinspre cititor.

Sirje Petersen, Slide – oil on canvas
Sirje Petersen, Slide – oil on canvas

Revenind la Eco și la afirmația lui că traducerea nu poate spune niciodată același lucru, ci doar aproape același lucru, procesul care stă la baza oricărei traduceri este, susține Eco, NEGOCIEREA. Traducerea se bazează pe o suită de negocieri prin care pentru a obține ceva se renunță la altceva. În această negociere partenerii, spune Eco, ar fi doi: unul este textul sursă / originalul, strâns legat de figura autorului empiric și încărcat cu toată cultura în care a luat naștere textul; celălalt este textul țintă, care depinde de competențele lingvistice și culturale ale traducătorului, de aștepările probabililor cititori și uneori de exigențele editurii. Aici ne interesează, firește, cel de al doilea partener: competențele traducătorului și așteptările cititorului.

Primele sunt ceea ce unii lingviști numesc „pre-informația” pe care trebuie să o aibă traducătorul, cantitatea și calitatea materialului anterior necesar pentru înțelegerea și redarea unui text. Lăsând iarăși la o parte complexitatea și ambiguitatea noțiunilor de înțelegere și redare, în bagajul traducătorului ar trebui să fie cât mai multă informație despre autor, cultura autorului, contextul cultural în care a scris respectivul text, caracteristicile de limbaj ale acelui context etc. Însă pentru a purta o negociere mulțumitoare trebuie să-ți stabilești priorități. Provocarea fundamentală a actului de traducere pentru traducătorul care stăpânește bine ambele limbi și culturi (situația ideală!) este stabilirea priorităților: în interpretarea pe care o dă textului ca atare, dar și ținând seamă de considerente istorice și literare mai vaste. După Georg Gadamer, dacă într-o traducere vrem să scoatem în evidență un aspect al originalului pe care îl considerăm important, o putem face numai neglijând sau omițând alte aspecte ale originalului. Și tocmai în aceasta constă interpretarea, pentru că traducătorul nu poate să redea mereu toate dimensiunile textului. Iată de ce traducând nu se poate spune niciodată același lucru (iar dacă ar face-o, spun eu, s-ar găsi în situația absurdă a lui Pierre Menard). Interpretarea și traducerea sunt inseparabile, ceea ce înseamnă o necontenită cântărire a consecințelor fiecărei pierderi pentru care se optează, și alegerea celei cu consecințe mai mici. Din pricina aceasta, a alegerii pierderilor, lui Gadamer munca traducătorului îi pare a fi o continuă renunțare. Gadamer era un mare filozof, nu un traducător. Eu cred că sentimentul dominant pe care îl încearcă traducătorul nu este renunțarea ci euforia puterii. A puterii de a alege. Căci alegerea și prioritizarea sunt decizia traducătorului. Orice traducător, conștient sau nu, ia decizii, are puterea și autoritatea de a le lua. Dar tocmai pentru că le ia, el și răspunde de ele : iar această responsabilitate este sau ar trebui să fie reversul euforiei.

Al doilea parametru ar fi așteptările probabililor cititori. În cartea sa despre traducere Eco socotește că ceea ce trebuie să-l intereseze pe traducător este nu atât reversibilitatea literală cât producerea aceluiași efect pe care textul original îl provoca cititorului orginar. Similaritatea semnificației și echivalența lingvistică nu trebuie, după Eco, să umbrească echivalența funcțională, acea „skopos theory” conform căreia o traducere trebuie să producă același efect pe care îl urmărea originalul, așadar să caute o fidelitate stilistică mai degrabă decât una lingvistică. Aceasta presupune că traducătorul trebuie să facă o ipoteză interpretativă cu privire la efectul prevăzut de original. În această privință Eco dă o serie de exemple de reușite în obținerea efectului în diversele traduceri ale romanului său „Numele Trandafirului”. Atrag însă atenția că exemplele lui Eco se referă la situația fericită a unui roman istoric scris în zilele noastre pentru cititorii de azi și al cărui autor era în viață, un autor tolerant și dispus să colaboreze. Evaluarea așteptărilor cititorului originar implică însă alegeri mult mai delicate când este vorba de a traduce texte vechi. Spre exemplu, traducând dialogurile Despre familie ale lui Leon Battista Alberti, încercarea de a obține același efect la cititorul român de astăzi ca la cel italian din secolul XV ar fi fost nu numai o imposibilitate ci și o prostie. Autorul, prototip perfect de „homo universalis” al Renașterii și pionier în mai toate domeniile cunoașterii, abordează o multitudine de probleme legate de familie, societate, istorie și responsabilitate individuală într-o optică șocant de dezinhibată pentru acele vremuri, dar și într-o formă nemaiîntâlnită în practica de atunci a dialogului și, în plus, într-un limbaj care era în sine un proiect cultural: cel de a crea, pornind de la toscana vorbită, un limbaj modern capabil să trateze subiecte care până atunci fuseseră exprimate numai în latină sau greacă. Șocul noutății pe care textul în ansamblul său îl va fi produs asupra cititorilor contemporani autorului nu avea nici cum nici de ce să fie recuperat prin traducere. Noutatea s-a risipit de mult. Valoarea perenă pe care traducerea a încercat s-o redea era importanța problematicii, profunzimea analizei, tăria mesajului. Prin urmare efectul despre care vorbește Eco, lăsând la o parte că e mult mai puțin obiectiv decât s-ar crede, poate fi și o opțiune deviantă pentru traducător. Insă exemplul Pierre Menard ne arată că pe lângă relativitatea și subiectivitatea interpretării și prioritizării ce îi aparțin traducătorului, o tot atât de mare relativitate și subiectivitate îl caracterizează și pe cititorul traducerii.

Ce vreau să spun cu toate acestea? Vreau să repet că traducerea este inevitabil interpretare, că ea implică inevitabil alegeri, că alegerile nu pot fi niciodată cu adevărat obiective, că efectul lor asupra cititorului nu este univoc, dar că acest relativism și această aproximație nu înseamnă că deciziile pot fi mai puțin responsabile. Dimpotrivă. Există însă oare și o formă explicită a unei atari responsabilități? Da, cred că există. Ea este nota traducătorului. Idealul oricărui traducător ar fi, poate, să nu aibă nevoie de o notă care să-i justifice alegerile și care să facă vizibil ceea ce traducerea n-a putut cuprinde, dar care era, totuși, posibil de transmis. Nota cu pricina ne spune în genere că traducătorul a făcut tot ce a putut, dar că nu a putut totul. În sensul acesta, în ce-l privește pe traducător, nota poate fi luată drept un gest de onestitate dar și de recunoaștere a unei înfrângeri. În plus, atunci când în carte dăm peste nota traducătorului, traducătorul se interpune deodată între noi și text, zmulgându-ne din iluzia că citim un original. Ea mărturisește nu doar că acea traducere, ca orice traducere, este imperfectă ci și că între cele două limbi există o diferență, pe care altfel cititorul nu ar fi sesizat-o. Privită din această perspectivă, aceea de a-l face pe cititor conștient de deosebirea dintre original și traducere, dintre limbi, spații și epoci, înseamnă a apăra explicit diferența dintre ele. Și atunci această aparentă înfrângere exprimată prin nota traducătorului se dezvăluie a fi piatra de încercare a deontologiei întreprinderii sale. Dacă există o etică a traducerii, ea constă în aceea de a-i transmite cititorului, împreună cu opera, și conștiința și respectul diferenței[†].

Toate evidențele înșirate de mine aici au un dublu scop: de a-i avertiza pe tinerii traducători cu privire la responsabilitățile care însoțesc actul traducerii și totodată de a-i încuraja pe ei și pe formatorii lor să persevereze și să se simtă importanți: pentru că traducerile nu doar că au avut și au un rol director în evoluția culturii, nu doar că au avut și au meritul de a îmbogăți și modela limbile țintă, dar, dacă se poate spune așa, sunt parte a ADN-ului civilizației. Dar ar mai avea un merit, deloc mărunt, sugerat tot de Umberto Eco într-o plachetă din „Pliculețul Minervei”, celebra rubrică a prestigiosului periodic italian „l’Espresso” unde scria: „Cine nu citește, la 70 de ani va fi trăit o singură viață: a lui. Cine citește va fi trăit 5000 de ani: pentru că el a trăit și când Cain îl ucidea pe Abel, și când s-au căsătorit Renzo și Lucia, când Leopardi contempla infinitul … Pentru că lectura este o nemurire în urmă”. Eco vorbește aici despre o nemurire pe care o dau cărțile, o nemurire a fiecăruia dintre noi; iar faptul că primul exemplu pe care îl dă, cel biblic, a ajuns până la noi printr-o lungă și aventuroasă serie de traduceri de care apoi a depins în mare măsură toată civilizația europeană, ne spune că nemurirea noastră, singura sigură, presupune nemurirea cărților din trecut, iar aceasta are o strânsă legătură cu traducerile.


[*] Articolul de faţă este versiunea prescurtată a comunicării de la colocviul „Limba română în lume. Traducerile care ne călăuzesc: limba română la intersecţia multilingvismului”, Lisabona, 12-17 mai 2016.
[†] Pasajul referitor la aspectul etic al notei traducătorului mi-a fost inspirat de Gaetano Chiurazzi din http://rivistatradurre.it/2014/11/la-nota-del-traduttore-spia-della-diversita/ Traducere din italiană de Cerasela Barbone (nr. 9, septembrie 2015, anul V)

Lasă un răspuns