Despre traducerea cărții Thomas l’Obscur de Maurice Blanchot[1]
Este ceva suspect în Thomas l’Obscur: Nu poate fi povestit ca un simplu roman. Dacă-l privim îndeaproape, suntem surprinși de o formă narativă atipică, datorată fără îndoială aventurii în exclusivitate mentale a personajului Thomas. Cum remarca și Jean Paulhan în fișa sa de lectură de la Gallimard, personajul Thomas „devine (nu printr-un fel de-a spune, ci cu adevărat) un cuvânt, un fir de nisip, un zid, un nimic: un gând, orice gând[2]”.
Thomas l’Obscur este opera gândurilor, în cele două sensuri pe care această formulă le implică: operă despre gânduri, dar mai ales, operă pe cale să se realizeze prin gânduri, cu ajutorul gândurilor (gândurile cititorului, ale autorului? aceste două stări se confundă uneori la Blanchot). În acest text, Blanchot scormonește la rădăcina gândurilor, acolo unde își au ele originea. Thomas l’Obscur nu comunică un conținut de gândire, căci gândurile pe care le reprezintă și pe care le pune în mișcare nu sunt încă gândite, ele se gândesc doar. Este o operă în care gândirea se dezvăluie numai în mișcare. Din acest motiv, Paulhan mai notează în fișa sa de lectură că este vorba despre o operă care „nu se prea poate analiza”. Dar Thomas l’Obscur rămâne totuși pentru Paulhan o carte care „se citește, odată acceptată, cu pasiune”.
Ce trebuie să înțelegem printr-o carte care se citește „odată acceptată”? A accepta textul lui Blanchot nu doar pentru a reuși să-l citim, dar și pentru a încerca să-l traducem? Căci dintr-un proiect de traducere a lui Thomas l’Obscur în limba română a luat naștere acest articol. Cum să înțelegem expresia lui Paulhan: „a citi opera odată acceptată”, a traduce Thomas l’Obscur odată acceptat? Ce trebuie să acceptăm în realitate? Că Thomas l’Obscur este intraductibil pentru că e ilizibil sau că doar ilizibilitatea sa este traductibilă?
Pornim de la acceptarea cea mai evidentă: Thomas l’Obscur este un text de citit în franceză. Trebuie să acceptăm că nu este nici roman, nici povestire, nici eseu? Trebuie să acceptăm că opera nu este trunchiată de la o ediție la alta[3]? Iar dacă acceptăm această diminuare de la prima la a doua versiune, cum s-o înțelegem? Trebuie să mai acceptăm și că noua versiune nu mai are intrigă, sau doar foarte vagă, și că Thomas nu mai este un personaj cu trăsături fizice și psihologice?
Odată toate acestea acceptate, Thomas l’Obscur este sau nu este un text traductibil? Cum să traducem acest text pe care nu-l putem califica cu adevărat, despre care putem spune doar ceea ce nu este până la urmă?
Nu aspectul literar sau filosofic al acestei opere va fi abordat aici, ci posibila sau imposibila traducere a acestui text, sau mai degrabă posibilitatea de a traduce un text care pune problema imposibilei numiri a lucrurilor. Thomas l’Obscur, mai mult decât orice alt text al lui Blanchot, prin starea specială în care îl pune pe cititor. Acest cititor-traducător sau traducător-cititor devine dezorientat, descumpănit în fața textului lui Blanchot, descumpănire pe care o evocă și Jean Bollack când analizează starea pe care o implică actul lecturii: „Orice cititor e prins, că vrea sau nu, într-o istorie a traducerii față de care trebuie să ia poziție[4].”
Cum să luăm o poziție de traducător în fața acestui text în care esențialul constă în expresia non-expresiei sale, situație care se opune traducerii înțelese în mod tradițional ca transfer semantic dintr-o limbă în alta? Poate că tocmai acest lucru trebuie să traducem: însuși faptul că scriitura lui Blanchot scapă, prin natura ei, oricărei forme de semnificație, traductibilitatea sa oscilând de fapt între căutarea unui sens și acceptarea că acest sens ne scapă. La fel spune și Marc de Launay în Qu’est-ce que traduire ?: „Traducem pentru că nu înțelegem un text, și ne lansăm în această activitate tocmai pentru a-l înțelege știind că traducerea care rezultă din interpretare, oricât de puternică ar fi, nu va fi niciodată definitivă[5] […].”
Cu alte cuvinte, tocmai pentru că originalul este intraductibil trebuie să-l traducem. Intraductibilul nu este o dificultate în traducerea lineară. Intraductibilul presupune o dificultate de alt ordin, o dificultate în identificarea unei realități intelectuale, conceptuale, o dificultate în cunoașterea textului ca experiență interioară. Tocmai de aceea ambiguitatea cuvintelor și instabilitatea sensului, intraductibilul deci, devin privilegii în actul traducerii. Acest lucru trezește gândirea și ființa. Acest intraductibil nu reprezintă deci un blocaj, ci ceva prolific. Este o muncă care nu se plasează la nivelul satisfacției imediate, ci la nivelul medierii prin imaginație, cu toate consecințele pe care acest lucru le implică: o scriitură care se face făcându-se.
Nu este până la urmă exact ceea ce face Blanchot cu textul său? Dacă privim „viața” acestei cărți, începută în 1932 și prezentată la editură o dată în 1941, cu mențiunea de roman, și a doua oară în 1950, fără mențiune de gen, dar sub forma unei povestiri, această carte, care se desfășoară pe 18 ani, se prezintă ca un text într-o permanentă maturație, maturizare, ceea ce arată că Blanchot însuși interpretează, reinterpretează, afinează și rafinează textul fără încetare. Există de altfel, conform moștenitorilor manuscriselor lui Blanchot, încă aproximativ 10 versiuni nepublicate ale acestei opere. Această obstinație dovedește, pe de o parte, nemulțumirea lui Blanchot față de text, ținând cont și de ce scrie în Le Livre à venir : „Povestirea începe acolo unde romanul nu merge[6] […].”, dar și incapacitatea gândirii de a găsi cuvântul potrivit pentru a se exprima sau mai degrabă capacitatea gândirii de a se pierde în semnificații neterminate ca pentru a semnala cititorului natura acestei imposibile numiri a lucrurilor. Scriitura literară ar fi de fapt într-o stare de neîmplinire. Mai precis, atât pentru autor cât și pentru cititorul-traducător, Thomas l’Obscur este dovada angajamentului de a gândi. În aceste circumstanțe, această operă scoate la lumină nu ceea ce traducătorul nu traduce, ci ceea ce el nu trebuie să înceteze să nu traducă. Asta spune Blanchot când se referă la diferența între limbajul literar și limbajul obișnuit:
„[…] un text tradus mimează efortul creației care, pornind de la limba obișnuită, cea în care trăim și de care suntem pătrunși, caută să dea naștere unei alte limbi, aparent aceeași dar totuși, în raport cu această limbă, ca absența ei, ca diferența ei care se dobândește fără încetare și se ascunde constant[7].”
Mai precis, pentru Blanchot, orice traducere va fi însoțită de efortul de a traduce intraductibilul. Este „efortul creației” căci cuvintele nu mai provin din limba țintă, ci sunt transpuse în limba țintă. Și astfel, sub presiunea forței traducătoare, își păstrează stratul intraductibil din limba de origine. Blanchot mai notează în L’Écriture du désastre : „Traducerea poartă cu ea ceea ce ar trebui tradus, dar nu traduce, cum se întâmplă aproape întotdeauna[8].” Asta înseamnă că în literatură întotdeauna mai rămâne o parte mută, neexprimată și neexprimabilă care se produce la întâlnirea unei opere puse în așteptare, fie de cititor, de scriitor sau de traducător. Această parte mută a scriiturii caracterizează limbajul literar și arată diferența esențială față de limbajul obișnuit. Tocmai această diferență permite actul traducerii. A pune în „aplicare” diferența, este chiar definiția traducerii la Blanchot: „A traduce, punerea în « aplicare » a diferenței[9].”
A traduce nu înseamnă a construi operații de substituire dintr-o limbă în alta sau a denumi lucrurile dintr-o limbă prin cuvintele din altă limbă — ceea ce reprezintă definiția curentă, lingvistică. A traduce înseamnă a intra în această parte care face diferența într-o limbă, experiența-limită de fapt, ceea ce Georges Bataille numea „negativitatea fără uz[10]”. De aceea, distincția dintre limbajul literar și limbajul obișnuit, în jurul căreia Blanchot își construiește întregul sistem conceptual, este importantă, căci literatura nu se reduce la a spune lucrurilor pe nume, pentru a prelua una din temele polemicii dintre Sartre și Blanchot-Bataille în jurul chestiunii „Ce este literatura ?”. Pentru Blanchot, a spune lucrurilor pe nume este o imposibilitate literară. În literatură, lucrul nu e lucru, ci o absență a lui, absența primordială care măsoară însăși esența actului de creație; este floarea absentă din orice buchet[11] a lui Mallarmé. A scrie nu înseamnă a evoca unui lucru, ci absența lui:
„Limbajul obișnuit numește pisica pisică, ca și cum pisica vie și numele ei ar fi identice, ca și cum a o numi nu ar însemna a nu reține din ea decât absența ei, ceea ce nu este. […] A numi pisica, este, dacă vreți, a face din ea o non-pisică, o pisică care a încetat să mai existe, să fie o pisică vie, dar asta nu înseamnă nici a face un câine, nici măcar un non-câine. Aceasta este prima diferență dintre limbajul obișnuit și limbajul literar[12].”
A accepta existența acestor două limbaje care se sprijină pe aceeași limbă, asta îl trezește pe cititor și îi îndreaptă atenția spre stratul interior, ascuns, al limbii. Dar acest lucru se întâmplă fără îndoială cu orice lectură literară, nu este ceva propriu lui Thomas l’Obscur. În schimb, Thomas l’Obscur permite ceea ce puține texte literare permit, și anume atingerea unei scriituri care scapă, care fuge, punând astfel în mișcare gândurile cititorului. Thomas l’Obscur surprinde acest efort de a pune o distanță între limbaj și cititor, această tentativă de construire și de deconstruire atât a limbajului cât și a cititorului însuși. În acest mod își găsește Thomas l’Obscur expresia literară. Acest text nu comunică nimic, nu mesajul contează. Citirea acestei cărți pare mai degrabă un act de rezistență, ca să folosim formula lui Malraux. Thomas l’Obscur este o operă care nu comunică ci se comunică în și prin limbaj. Se comunică singură, neepuizând niciodată sensul lucrului pe care îl vizează. Astfel, Thomas l’Obscur obligă cititorul se oprească la cuvinte căci întregul său sens merge dincolo de ele. Scriitura densă și închisă în ea însăși a lui Blanchot obligă cititorul să gândească cartea, să intre în intimitatea fiecărui cuvânt pentru a realiza o adevărată muncă de rescriere, de traducere deci.
De fapt, Thomas l’Obscur nu spune nimic, nu face decât să pună în mișcare un curent de ceva ce nu-i încă gândit. Acest text nu trebuie privit ca o explicație, ci ca un traseu mintal în care explicația nu mai are sens. Sensul cuvintelor nu ține de semnificația lor, ci de direcția pe care o indică, de valoarea lor de acțiune, ceea ce trimite chiar la limitele limbajului.
Această abordare a literaturii pune problema posibilității / imposibilității actului însuși de traducere. Blanchot se întreabă: „Dar ce înseamnă a traduce? Traducerea este posibilă? Traducerea nu este, act literar unic, ceea ce nu doar permite opera, dar în același timp o interzice, o amenință[13]?” El evocă aici activitatea gândirii care influențează ceea ce trebuie să traducă. Traducerea nu încremenește încercările de a numi lucrurile, ci le pune în mișcare. Iată de ce acest act este esențial pentru operă, „ca orice lucru care frizează imposibilitatea[14]”, spune Blanchot traducătorului său german.
Cu Thomas l’Obscur, imposibilitatea trece prin căutarea intimității cuvintelor prin actul de lectură, acest „intim al cuvântului[15]” sau „intimitatea unui infinit[16]”, pentru a prelua exact formulele lui Blanchot, dar și prin căutarea raportului intim care leagă limbile între ele prin actul de traducere. Ceea ce rămâne și contează deci, este raportul intim dintre cuvinte și dintre limbi, raport care face să rămână întotdeauna o parte de exploatat, de valorificat. Rămâne să aflăm dacă această parte intimă e de domeniul traductibilului sau nu. Această lectură a traducerii ca încercare de a atinge intimitatea cuvintelor, Blanchot o expune în L’Amitié, preluând-o de fapt de la Benjamin.
În „La tâche du traducteur”, Walter Benjamin face din acest raport însăși finalitatea traducerii. Traducerea literară nu poate însemna transferul rece dintr-o limbă în alta a unor structuri lexicale și sintactice, căci ceea ce contează până la urmă este punerea în legătură a două limbi vii. Vii, asta înseamnă că trecerea de la o limbă la alta are loc printr-o serie de metamorfoze continue ale ambelor limbi: limba străină cunoaște un proces de maturizare, chiar și cuvintele cel mai bine definite continuă să se maturizeze prin actul lecturii, iar limba maternă trece prin ceea ce Benjamin numește „durerile nașterii[17]” din actul de traducere. În mare, nu este vorba de a germaniza greaca, ci de a eleniza germana când trebuie să traducem un text grec în germană.
Ce înseamnă pentru Benjamin această „naștere”? De fapt, Benjamin vorbește chiar despre contactul dintre limbi: limba maternă care se lasă pătrunsă, influențată de singularitatea limbii străine. În felul acesta, Thomas l’Obscur ne permite să intrăm în partea obscură a cuvântului. Această noțiune de „singularitate” a limbii străine ar putea părea stranie dacă ținem cont de ceea ce spun studiile teoretice ale traducerii privind transferul dintr-o limbă în alta, transfer făcut posibil datorită similitudinilor și asemănărilor, adică datorită părții universalizabile pe care ar conține-o orice text.
Importanța căutării singularității unei opere literare în procesul de traducere este analizată de Marc de Launay în cartea sa Qu’est-ce que traduire?:
„Ar trebui astfel, la a vrea-să spui, să adaugi a vrea-să exprimi […] ceea ce îl singularizează [textul] în raport cu constelația textuală în care apare. […] Acest « a vrea-să exprimi » nu se manifestă decât în cursul scrierii ; nu este reductibil la o configurație anterioară a textului precum a vrea-să spui care se desenează pe un fond « literar » și cultural deja prezent. […] Este pur și simplu ceea ce manifestă cel mai bine singularitatea istorică a textului. »
Iată ceea ce singularizează textul: chiar munca pe text, „în cursul scrierii”, mai precis, în clipa în care gândirea se mișcă. Această separație dintre „a vrea-să spui” și „a vrea-să exprimi” este un alt mod de a face diferența între limbajul obișnuit (limba ca instrument) și limbajul literar (corpul limbii și fabricarea sa, ca act de creație). Când pătrunde în spațiul literar, autorul, cititorul, traducătorul… actorul literaturii până la urmă este complet singur în inovațiile lui, în abaterile lui, în diferențele lui, în construcția propriului text. Asta explică și de ce nu putem reduce traducerea literară la a înțelege „intenția autorului”. Actul literar este un act mult mai complex decât transcrierea sau înțelegerea unei intenții, postulat al limbajului obișnuit. Limba literară cunoaște o anumită autonomie în raport cu intențiile autorului. În timp ce autorul caută să transmită o intenție, iar cititorul-traducător caută să o găsească, ei descoperă nenumărate resurse ale propriilor limbi. Limba, in siajul gândurilor, cunoaște un fel de inerție care nu ține de analiza structurală sau de reconstrucția psihologiei autorului. Tocmai în această inerție, proprie limbii literare, constă singularitatea: limba literară manifestă întotdeauna virtualități de sens sau de gândire încă neexploatate. Așa se explică de ce Thomas l’Obscur, text ilizibil, devine traductibil: tocmai pentru că este singular în scriitura sa. Ceea ce încercăm să înțelegem în acest text ține deja, într-un fel, de o pre-traducere; iar ceea ce e singular aici, este deplasarea traducerii pentru a viza un fel de limbaj pur care cere o „traducere în stare pură”, cum o numește Blanchot în La Part du feu:
„[…] dorința unei întregi literaturi care ar vrea să rămână o traducere în stare pură, o traducere eliberată de ce are de tradus, un efort pentru a reține din limbaj doar distanța pe care limbajul caută să o păstreze față de el însuși și care la limită trebuie să ajungă la estomparea lui[18].”
Thomas l’Obscur se integrează perfect în aceste cuvinte. Este un text dens, complex și enigmatic și formează un întreg univers care subjugă cititorul-traducător în secretul unei lumi a lui. Asta îl face să ceară „o traducere în stare pură” căci acest text se afirmă prin ceea ce nu poate fi exprimat, printr-o afirmație care, fără să fie determinată de experiența unei scriituri literare, dă seama totuși de experiența intimă a gândirii. Mai precis, o bună traducere a lui Thomas l’Obscur ar fi: același sens, dar scris undeva dincolo sau între textul de origine și textul țintă. Aceasta este până la urmă ideea oricărui demers literar: opera — și actul de traducere care o însoțește — tinde spre și arată, deși imperfect, reconcilierea, nu a limbilor între ele, ci a limbii cu ea însăși. Traducerea literară nu mai are nimic de-a face cu deplasarea de universal de la un text la altul. Recunoașterea a ceva ca fiind universal, care ne aparține tuturor, blochează actul traducerii. Când ceva ne este familiar, îl preluăm ca atare, nu-l mai gândim, devine deci steril. În schimb, orice singularitate sau diferență reprezintă o inovație care suscită și solicită: atenția, afectivitatea, inteligența cititorului-traducător. Tot acest proces, înscris în limbaj, ajută la maturarea limbii de origine și la nașterea limbii traducătorului. Iată de ce, puse în contact, limbile nu rămân identice cu ele însele ci se interpenetrează; limba devine un loc de ospitalitate. În literatură, cuvântul nu are ca funcție principală să denumească lucrul, ci să pună în mișcare limbile și gândurile. Și asta înseamnă că, pentru a traduce un text, trebuie să găsim, nu ceva universal, ci ceva profund singular, ca un sens (mai curând direcție decât semnificație) pe care traducătorul îl reperează și îl transferă în limba sa maternă. Iată de ce nicio traducere nu se poate sustrage de la o lectură aprofundată care să aducă la zi gândirea textului, singura care îl face transparent, lăsând să se vadă originalul:
„Traducerea, astfel înțeleasă, este o lectură cu adevărat critică care face sensibilă și vizibilă partea neexprimată a textului, împlinind-o în alt mod și lăsând presentimentul că litera cărții nu este niciodată stabilă, stabilă și fixă ca cea a legii, ci întotdeauna chemată de mișcarea unui sens încă lipsit de orizont, de vreme ce întotdeauna este deja dat virtual prin posibilitatea unei limbi[19].”
În aceste condiții, elogiul unei bune traduceri literare nu este ca aceasta să se citească ca o operă ea însăși originală, ci să dea seama mai degrabă de mișcarea îmbogățirii limbilor. Traducătorul trebuie să-și supună propria limbă la acțiunea limbii străine, impunându-i unele din virtualitățile specifice. Acest demers este foarte subtil căci cum să transferi într-o limbă străină sentimente sau gânduri unice care și-au primit deja expresia în limba lor maternă sau cum să transferi într-o limbă străină sentimente sau gânduri care rezistă oricărei expresii?
În acest spirit, traducătorului lui Thomas l’Obscur nu-i rămâne decât să spere că nu va ajunge la starea de nebunie despre care vorbește Benjamin la sfârșitul textului său (dându-l ca exemplu pe Hölderlin), stare care i-ar atinge pe toți cei care doresc să meargă până la capătul traducerii. Este criza de nebunie pe care o evocă și Blanchot în „Le dernier mot” când își comentează propriul text: „în raport cu o umanitate, ea însăși nesăbuită, fusese privat de rațiune[20]”.
p.s. Ca o remarcă mundană, lipsită de relevanţă spirituală, să spunem că pentru colecţionarul împătimit, pentru iubitorul până la obsesie de Maurice Blanchot sau pentru investitorul doritor de-a face profit într-un anumit orizont de aşteptare, textul manuscrisului Thomas l’Obscur în original din anul 1938 nu este nici pe departe ieftin. It doesn’t come cheap, cum zice englezul. Mai mult, acesta poate fi achiziţionat, momentan, în schimbul sumei de 198.000 de euro.(http://www.ebay.com/itm/BLANCHOT-Manuscrit-tapuscrit-complet-Version-primitive-Thomas-lobscur-1938-/262446589474?hash=item3d1b092622:g:xgoAAOSwuR5XP0R6; Peter Sragher).
