O editură minusculă – cea a minorităţii albaneze de la noi – a publicat câteva antologii de poezie albaneză. Cu toate acestea, ea este puţin cunoscută în România. Altceva se întâmplă cu proza, reprezentată, an de an, de un mare romancier albanez şi european, Ismail Kadaré, dar şi de alţi câţiva scriitori, apreciaţi în Albania, dar puţin cunoscuţi la noi. Ajuns la acest punct, vreau să menţionez prezenţa notabilă a câtorva creatori albanezi care au trăit la Bucureşti, au scris şi au publicat în limba maternă în anii interbelici: câţiva poeţi şi un important prozator – Mitrush Kuteli. Primul dintre poeţi, clasicul Naim Frasheri, este cel care a pus Bucureştiul pe harta Renaşterii Naţionale Albaneze, publicându-şi majoritatea cărţilor în capitala României, sub egida celor câteva societăţi ale coloniei albaneze care au existat aici. Au urmat alţi doi poeţi importanţi, Lasgush Poradeci, cel îndrăgostit iremediabil de Eminescu, şi Asdreni, autorul, printre altele, a două strofe din textul imnului naţional al Albaniei, E scris pe tricolor unire. Mai merită amintit aici şi prozatorul Dionis Bubani, născut la Bucureşti, unul dintre scriitorii satirici de primă mână ai Albaniei postbelice, uitat pe nedrept azi în patria sa. În acest context, vreau să subliniez că toţi aceşti scriitori, deşi şi-au publicat cărţile la Bucureşti, Constanţa şi alte oraşe româneşti, au scris în limba albaneză, iar volumele lor au fost distribuite aproape exclusiv în ţara natală.
Acest preambul istoric își propune să prefaţeze ultima iniţiativă a Filialei de Traduceri Literare Bucureşti, aceea de a invita în România pe doi dintre reprezentanţii poeziei albaneze de azi: Erenestina Gjergji Halili şi Ermir Nika. Două personalităţi artistice distincte: Erenestina Gjergji Halili, scriind în dialectul gheg, cel utilizat în nordul Albaniei, Ermir Nika, poet şi prozator cunoscut (vezi articolul cu poeziile poetului albanez aici: https://www.fitralit.ro/30-06-2024-ermir-nika-oras-de-nisip/) , amândoi universitari în ţara lor. Recitalul de poezie din opera celor doi s-a desfăşurat în ambianţa cunoscută a Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti şi s-a bucurat de prezenţa excelenţei sale Enkeleda Merkuri, ambasadorul Albaniei în România. Au fost prezenţi, de asemenea, membri ai Filialei București-Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, urmaşi ai comunităţii albaneze din Bucureşti, prieteni şi simpatizanţi ai literaturii albaneze de la noi. În atmosfera selectă a Bibliotecii Metropolitane, şeful Filialei, domnul Peter Sragher, i-a prezentat pe cei doi oaspeţi albanezi, menţionând că această serie de evenimente, cu o tradiţie deja consacrată, este deschisă tuturor literaturilor lumii, mai apropiate sau mai îndepărtate, devenind locul de exprimare al scriitorilor traduşi în România. Şi, în acelaşi timp, o posibilitate de manifestare pentru traducătorii români, mulţi dintre ei membri ai Filialei (vezi filmul Colocviilor de traduceri literare #53 Poezia călătorește de la Tirana la București aici: https://www.fitralit.ro/30-06-2024-colocviile-de-traduceri-literare-53-poezia-calatoreste-de-la-tirana-la-bucuresti/).
Secţiunea următoare a evenimentului a cuprins un regal de poezie din creaţia celor doi invitaţi ai Filialei, poeziile fiind recitate, succesiv, în limbile albaneză şi română, recital urmat de o discuţie asupra dificultăţilor traducerii din limba lui Kadaré. Şi asta, mai cu seamă pentru că Erenestina Gjergji-Halili (vezi articolul cu poemele poetei albaneze: https://www.fitralit.ro/30-06-2024-erenestina-gjergji-halili-din-adancuri/ scrie într-un dialect, cel gheg, vorbit în nordul Albaniei şi în Kosova, fapt puţin obişnuit în literatura albaneză. Când, în 1972, comunitatea ştiinţifică din acea ţară s-a întrunit într-un „congres al ortografiei“ pentru a se stabili care dintre cele două dialecte, gheg (din nord) şi tosk (din sud), va servi ca bază pentru elaborarea limbii literare-standard, s-a speculat că alegerea dialectului sudic în această calitate s-ar fi făcut la intervenţia forţelor politice de atunci. Posibil. Doar că dialectul din nord a dat literaturii albaneze, în anii ’30, o capodoperă în versuri, poemul de mari dimensiuni Lăuta munţilor, al unui prelat şi om politic catolic, Gjergji Fishta. Iar diferenţa dintre dialectul în care e scris poemul şi limba literară de azi face ca puţini cititori din prezent să se încumete să-l citească. Aşadar, ce a determinat-o pe Erenestina Gjergji Halili să-şi scrie poemele în dialect? a fost una dintre întrebările adresate poetei de către Peter Sragher, moderatorul evenimentului. „Trebuie ca patrimoniul nostru cultural, care cuprinde nu doar creaţiile scriitorilor care au operat cu limba literară, ci şi pe cele ale clasicilor din nordul ţării, care au scris în dialect, să nu neglijeze sau să lase deoparte acest aspect al literaturii noastre, care este, fără putinţă de tăgadă, o realitate, o relicvă valoroasă a unei epoci literare fecunde“, a fost răspunsul poetei.
Acelaşi moderator m-a întrebat – interesantă întrebare! – despre dificultăţile traducerii din limba lui Kadaré, mai ales în condiţiile în care există scriitori albanezi (puţini, ce-i drept) care continuă să scrie în dialectul din nord. Iar curiozitatea lui m-a făcut să rememorez începuturile carierei mele de traducător.
Ismail Kadaré mi-a fost profesor la Litere la Universitatea de Stat din Tirana
Ismail Kadaré mi-a fost profesor la Litere, în anii ’70, la Universitatea de Stat din Tirana. Devenit deja celebru, cu cărţi traduse „afară“, autorul Generalului… era un ins slăbuţ, cu nişte ochelari fumurii, îmbrăcat într-un manferlan gri cu gulerul ridicat (cum purta tineretul acelor ani) şi era titularul unui curs de literatură „decadentă occidentală“ (adică Proust, Kafka, Ionesco, Beckett etc. …). Numai că Ismail ştia să depăşescă cu inteligenţă indicaţiile ideologilor vremii, povestind pur şi simplu, în faţa unui auditoriu care nu beneficia de traduceri din scriitorii pomeniţi, subiectele cărţilor din programa şcolară. Întorcându-mă la întrebarea lui Peter Sragher, pot spune că prima carte tradusă din Kadaré a fost Cronică în piatră, la Univers, în 1983. Au urmat altele, multe la număr, la Polirom, Junimea, Editura Militară, din nou la Univers şi, finalmente, la Humanitas Fiction, cu Denisa Comănescu. Cei patru ani de studenţie la Tirana, printre albanezi, m-au ajutat enorm să cunosc, pe lângă toate celelalte, filosofia de viaţă şi mentalitatea acestui popor, cu o istorie atât de chinuită. În plus, lucrarea mea de licenţă, din 1975, a avut ca temă chiar creaţia lui Kadaré. Aşa încât nu mi-a fost greu să mă „înşurubez“ în opera acestui mare scriitor, pe care l-am tradus cu prioritate, din 1983 şi până azi. Şi de care mă leagă mii şi mii de situaţii memorabile. Sunt întrebat uneori de ce doar Kadaré, iar un cunoscut scriitor român al zilelor noastre m-a descris ca fiind lipit de Kadaré ca timbrul de scrisoare… Vreau să spun că n-am tradus doar din acest autor, ci şi din mulţi alţi scriitori albanezi.
Întorcându-mă la poemele dnei Halili, mărturisesc că le-am primit în originalul gheg, adică în dialect, greu inteligibil pentru mine, drept pentru care i-am cerut să le „traducă“ în limba literară. Iar ea s-a conformat, aşa că, la evenimentul din 11 iunie, poeziile au fost citite nu aşa cum au fost scrise, ci în limba literară. Fireşte că o traducere bună trebuie să aibă în spate un traducător bun, aşa încât textul tradus să pară scris direct în limba română. Iar asta ţine de talentul şi cultura celui care traduce, dar mult mai mult de cunoaşterea perfectă a propriei limbi.
Este evident că evenimente cum a fost acesta vor mai fi. Şi aceasta, pentru că organizatorii înţeleg perfect că poezia, literatura în general, nu pot exista în ţarcul îngust al propriei existenţe, ci au nevoie, ca de aer, de cunoaşterea celuilalt, a gândului şi slovei confratelui de pe alt meridian. Iar întâlnirea cu poezia albaneză de azi confirmă acest adevăr.
