Cum vorbește Josef Trattner cu apele Dunării

Cu pletele-i bălaie fluturându-i în curentul iscat de valurile Dunării – a Dunării albastre, cântând a vals de-a lungul căii ei meandrate pe tărâmurile Europei, alteori verzi, galbene, mâloase, diafane ori înroșite de soarele apusului, rareori transparente, fiind aidoma geamului unei ferestre proaspăt spălate de ploaie, cu firicele alcătuite din stropi coborând fără grabă –, Josef Trattner caută în Dunăre ființa ei, ființă care nu se arată oricui, ci abia celui care vede nu doar curgerea apei printre malurile de pământ și stâncă, sau șerpuirea undelor, ci descoperă de asemenea ce se găsește dincolo de valurile adesea înșelătoare, stârnite din vorbele vântului vienez, o apă mișcătoare, adesea scornind vârtejuri periculoase, amenințătoare, mortale în fluviul cosmopolit, înstăpânit de-atâta vreme asupra Europei ce-o brăzdează-n lung și-n lat fără obrăzare. Și s-a gândit artistul vizual – ce pare a fi liber ca pasărea cerului, dar este în fapt (pre)ocupat de proiecte născute în bătaia soarelui de vară al Dunării – ca timpul lui să-l petreacă alături de Dunăre, cu Dunărea, așezat pe celebra lui canapea, care în zadar încearcă să domolească curgerea Dunării, plecată din Pădurea atât de Neagră a Germaniei – care nu-i deloc neagră, poate s-a abătut doar o furtună strașnică odinioară care a-nnegrit cerul și așa i-a rămas numele peste secole, așa cum Marea Neagră nu-i deloc neagră, numele i-a rămas însă așa aspru, înfiorător, să-l simțim pe pielea noastră, când îl rostim –, rupând din stâncă, din malurile de pământ cu mușchi și iarbă, înierbată poate fugi Dunărea în jos, tot în jos, în chemarea nebună de-a nu mai exista, și apele ei înghit peisaj după peisaj, culoare după culoare, râu mic după râu și se preface dintr-un mititel pârâu de munte într-un fluviu impresionanat bântuind câmpiile, iar Josef se-avântă cu sufletul și gândul lui pe el, gândul lui, care a creat o canapea cărămizie, ruptă pare dintr-un zid al unei clădiri vieneze, dar nu-i tare ca piatra, ci-i alcătuită dintr-o spumă trecătoare, a fleeting idea s-ar putea spune, dar canapeaua lui cărămizie călătorește pe Dunăre de zeci de ani, nimic nu-i trecător la Josef, canapeaua chiar dacă se schimbă din timp în timp cu una nouă, pentru că spuma nu durează, gândul lui Josef însă durează, persistă, construit cu acribie, cu ambiție, cu șarm, mereu încărcat de speranță, iar canapeaua – atunci când nu se preface în cub și artistul smulge din el bucăți mari, ca să-l poarte pe cap, așa că toți care au cântat și recitat cu el devine una, iar el este chiar parte a cubului de spumă – noi știm că-i abia un pretext ca Josef să cunoască mai pe-ndelete Dunărea care curge, curge, curge și nu se mai oprește, iar de pe malurile ei mereu schimbătoare, mai înalte, mai joase, coborând până la luciul apei, Josef vrea să cunoască și locurile, și oamenii, și pe cei înzestrați cu harul artelor de pe malurile Dunării, Donau, Dunaj, Danube, Dunav, Duna, da, Josef descoperă ce-a căutat de-atâția ani, spiritul de jur împrejurul Dunării, spiritul care s-a făcut om, care și el este tot curgere, așa că această canapea cărămizie, un fel de răsărit permanent al soarelui, devine parte din Dunăre, iar Dunărea nu mai poate fără ea, nu mai vrea să curgă fără canapea, este neliniștită fără ea, așa că el se așază pe ea molcom și aduce pacea în sufletul fluviului neliniștit din fire și începe să vorbească în tihnă cu Dunărea, ca și când s-ar cunoaște dintotdeauna.

Proiect cultural sprijinit de