10 kilometri pentru libertate

1
235

Nu-mi închipuiam, atunci când îmbrăcam paltonul că voi ajunge la o manifestație de o asemenea amploare în Piața Universității, în seara de 29 ianuarie 2016. De acasă, departe de Universitate, pe Bulevardul Aviatorilor văd ceva neobișnuit: este plin de mașini duminică seară pe bretea. Și îl întreb pe nea Petrică, care păzește blocul din apropierea casei mele: ”Ce se întâmplă de-i plin de mașini duminică seara ?!?” Și nea Petrică, care le știe pe toate și este și un om pe cinste, îmi zice: ”Nu știu, da’ e manifestație mare în centru și au venit oamenii cu mașinile până aici și le-au parcat. Apoi au luat metroul.”

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Urc în metroul aproape gol la Piața Charles de Gaulle. Cad pe gânduri, căci mă îndrept spre manifestație. Nu pentru multă vreme, deoarece la Piața Victoriei se umple metroul, lucru cu totul neobișnuit pentru o duminică seara, căci nu suntem în miezul săptămânii de lucru. La ieșirea din metrou se face o coadă incredibilă la scările rulante, iar unii nici măcar nu mai au răbdare să aștepte la rând, așa că o iau pe scări. Cred că am coborât peste o sută de oameni din metrou, și cu toții aveam un singur scop, să ajungem la protestele împotriva ordonanței de grațiere și modificare a codului penal. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor ce mă aștepta: o mare de oameni, fremătând, tocmai se punea în mișcare spre sediul CNA. Oamenii tăiau pare frigul serii cu lozinci care le încălzeau pe dinăuntru sufletul, dar și trupul. Prima a fost, scandată ritmat, cântată ritmat: ”România cere / Fără grațiere.”

Fusesem de acum scos din carapacea liniștii cu care veneam să-mi manifestez crezul alături de ceilalți și simțeam în toate fibrele efervescența protestatară din aerul serii. Adrenalina libertății se trezise în mine.

Cea mai frumoasă lozincă pentru mine, ca intelectual și scriitor, a fost parafrazarea scrierii lui J.D. Salinger, care în astă seară suna pentru noi toți: ”De zeghe în lanul de secară”, pe care nu am auzit-o scandată în piață sau pe traseul parcurs. Ce-i drept, nu este prea populară, dar am văzut-o introdusă pe Facebook cu o fotografie de prietenul Harry Dumitrescu.

Feelingul meu din acel moment de început, văzând masele de oameni ieșiți la protest, în loc să se ducă la un restaurant, la un film, la teatru, la un concert de jazz – era, totuși, duminică seara – a fost că ”I’m a part of a bigger thing”, chiar așa mi-a venit în suflet, în limba engleză. Mă simțeam mândru că particip la un astfel de eveniment, cu oameni care simțeau ca mine, luptau pentru același ideal, cu atât mai mult cu cât duminica trecută nu am fost în București și am suferit c-am fost nevoit să urmăresc protestele la ”Realitatea TV” și ”Digi TV”, să citesc ultimele știri pe ”Mediafax”, dar să și văd reacțiile prietenilor de pe Facebook, cu fotografii și comentarii inspirate, la cald. Și nu se putea să nu-mi aduc în minte de începutul lui noiembrie 2014 când, cu întreaga familie – Cristina și David-Thomas –, am mărșăluit împotriva împiedicării concetățenilor noștri din străinătate să voteze pentru funcția de președinte al României – și-i spuneam băiețelului meu: ”David, asta este educație civică. Practica educației civice, mai bună decât orice manual școlar. Odată intrată în suflet, nu te mai părăsește toată viața.”

Simțeam parcă, cu fiecare kilometru parcurs, cum se adunau oamenii care pleceaseră mai târziu de acasă și vedeam cum ne măream rândurile, oameni care se implicau în lupta pentru cinste și adevăr pe străzile și bulevardele Bucureștiului, în lupta pentru libertatea de a trăi curat în propria țară.

De câte ori nu fusesem obligat să particip la marșuri pentru a proslăvi partidul comunist și realizările poporului și ale lui Ceaușescu împotriva voinței mele de când aveam zece ani și până la căderea comunismului, în scârbă, cedându-mi independența de gândire și crezul meu cel mai profund….

Dar ce frumos este să ieși pe stradă să-ți afirmi sus și tare idealurile și speranța. Așa că auzeam și apoi strigam și eu: ”DNA / Să vă ia!” Ce era însă frumos și înălțător la cele spus nu era doar textul în sine, ci și că – de fiecare dată – era cântat, ca și cum muzica ne-ar fi întărit, ne-ar fi unit mai bine. Căci oricine protesta și bătea bulevardele Bucureștiului cu tine avea o legătură profundă cu tine. Se simțea o armonie profundă, venită din adâncul sufletului în care nu murise încă speranța.

Când am văzut în această duminică lozinca, scrisă pe un carton cu litere de-o șchioapă, să se vadă la mare distanță : ”ORDONANȚA / NE IA SPERANȚA!” la început m-am întristat, după care mi-am dat seama că acest marș pe frig și noapte chiar împotriva lipsei de speranță este. Și ceea ce am citit este mai degrabă un îndemn ca să nu se întâmple așa ceva.

Așa am ajuns în fața CNA, cu rândurile noastre înmulțindu-se în mod îmbucurător, căci acum oamenii veneau din toate punctele cardinale ale Bucureștiului. Huiduielile din dreptul CNA au fost adresate  acelor membri care boicotează ședințele și decredibilitează astfel locul lor de muncă, pentru care iau degeaba banii contribuabililor, astfel că s-a prefăcut într-un loc de la care chiulesc. Fără să fie însă acei școlari teribiliști, înfruntând profesorii, ci ei înfruntă o țară întreagă. Astfel, CNA nu mai poate lua decizii pentru protejarea telespectatorilor de minciună, ci protejează, implicit, o sferă de interese politice bine definite. CNA nu are cvorum de multă vreme, ca să nu se ia decizii față de televiziuni care ridică minciuna la rang de lege, și înlocuiesc adevărul cu manipularea cea mai murdară,  precum ”Antena 3” sau ”România Tv”. De fapt, ”Antena 3” și-a trimis mai multe care de reportaje la proteste, huiduite de manifesanți: ”Mincinoșii!”, așa li se striga în față operatorilor și reporterilor lui Dan Voiculescu, pușcăriașul. Chiar așa ”Jos penalii!”

Și am mers mult, 10 kilometri.

10 kilometri pentru libertate.

Când am luat-o pe lângă bisericuța din Piața Națiunilor pe Calea Victoriei, urcând metri buni, ca la munte, aveam sentimentul că denumirea – dată străzii în cinstea victoriilor din Războiul de Independență al României acum 140 de ani – se va răsfrânge și asupra noastră. Da, aceasta era calea spre victorie, să-ți spui apăsat opinia, să o strigi în gura mare, fără să fii mahalagiu.

Să protestezi pentru ca adevărul să fie respectat în această țară.

Să protestezi, pentru ca vinovații să nu se trezească peste noapte nevinovați.

Dintr-o clemență greșit înțeleasă să nu fie iertați cei care au greșit grav față de semenii lor, față de societate. Această clemență nu are nimic de-a face cu mila creștinească, cu spiritul iertării, așa cum invoca pe un ton mieros Mitropolitul Banatului, luând apărarea unui Liviu Dragnea și celor de teapa lui, care au susținut fără opreliști privilegiile Bisericii și construirea Catedralei Neamului din taxele plătite de cetățeni, fără să-i întrebe dacă sunt de acord.

Calea Victoriei, da, acesta este calea pe care am pășit într-o seară de duminică, pe frig și vânt, și aveam impresia că mergem la o slujbă, că suntem binecuvântați cu apă sfințită, că-l apărăm și pe Dumnezeu, astfel că eram încălziți de un gând. Că vom reuși.

Adevărul trebuie să triumfe.

Pedeapsa cu moartea mai există în România.

Minciuna este condamnată la moarte. Și executată public.

Protestatarii au făcut-o pe 22 și pe 29 ianuarie 2017.

 

Premierul Sorin Grindeanu, în fapt un cercetător iscusit, sau, mai degrabă, un cercetaș încercat, descoperă grațierea, după îndelungi căutări – nu prea știa programul de guvernare al PSD, stufos, ascuns sub pulpanele lui Liviu Dragnea, omniscientul. După nopți întregi de nesomn, cu cearcăne la ochii mereu surâzători, după ce-a studiat de-a lungul și de-a latul programul propriului partid, iată că Sorin Grindeanu descoperă la câteva săptămâni de guvernare că, totuși, există grațierea menționată în biblia de guvernare a PSD, așa cum ne informează Digi Tv. Este. Răuvoitori din opoziție, comentatori politici opaci n-au avut însă ochi să vadă ceea ce este evident pentru primul om în guvernarea țării noastre. Unde-o fi, ciupercă ? Grațierea. Ne spunem noi, încă neîncrezători. Unde-o se ascunde grațierea? ne întrebăm cu interes aparte. Ne răspunde proaspăt informatul premier al României,pe nume Sorin Grindeanu. Nu a picat ideea grațierii ca o grindină de început de iarnă. Nooo. Grațierea se găsește la capitolul ”respectul față de cetățeni”. Mai pe șleau, ”respectul față de infractori”. Cu atâția printre ei, pesediștii au prins respect față de infractorii de la cel mai înalt nivel.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns