O istorie a traducerilor în România?

Am participat sâmbătă, 12 ianuarie 2019, la întâlnirea cu doamna prof. univ. emerit Muguraș Constantinescu de la Universitatea „Ștefan cel Mareˮ din Suceava. Au fost prezenți și prof. univ. Ioana Costa, prof. univ. emerit Coman Lupu, prof. univ. Mianda Cioba, prof. univ. Oana Sălișteanu, conf. univ. Tudor Dinu, precum și alte cadre universitare de la FLLS-UB în care ni s-a prezentat proiectul, început de ceva vreme privitor la o Istorie a traducerilor din România.

Pentru mine – să spun dintru început –, întâlnirea a fost o dezamăgire. Nu am putut rămâne la întâlnire decât o oră, din cauza unor obligații ce-mi incumbă.

1. Doamna profesoară din Suceava s-a inspirat, ca structură, dintr-o Istorie a traducerilor, apărută cu o vreme în urmă în Franța. A venit cu volumul francez plin de note-autocolante colorate lipite la partea superioară a paginilor. Aceasta a constituit baza propunerii ei – structura viitoarei lucrări preconizate: O istorie a traducerii în limba română. La structura inițială, au fost adăugate o serie de sugestii apărute pe parcurs de la alți profesori universitari și/sau traducători de literatură din țară.

2. Inițiatoarea proiectului vede o istorie a traducerilor în limba română care să includă terminologie științifică (?) și impactul terminologiei domeniilor științifice asupra limbii române. Aici, această întreprindere s-ar apropia de lucrările pur lingvistice, care amintesc de un dicționar explicativ al limbii române cu diferite semnificații ale cuvântului-titlu pe domenii. Domnia Sa ar dori ca această istorie să cuprindă și lucrări traduse din majoritatea științelor umaniste (?). Această lărgire semnificativă a ariei de cercetare ar fi necesitat aproape dublarea numărului de colaboratori, care și acum este foarte mare și greu de gestionat, ridicându-se la circa o sută de persoane.

O astfel de „istorie a traducerilor” ar fi posibilă doar ca un gigantic efort, ceea ce mi se pare cu totul nerealist, și foarte greu de realizat.

3. Inițiatoarea proiectului nu are o concepție proprie asupra a ceea ce ar trebui să fie istoria propusă spre elaborare – cu toate că este coordonator, împreună cu o colegă a Domniei Sale de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, care n-a scos un cuvânt, cel puțin cât am fost prezent, timp de o oră, când s-a discutat despre unele chestiuni de principiu privind organizarea materialului. „Biblia” viitoarei istorii propuse spre elaborare ar fi Istoria de-acum publicată în Franța și care începe prin a se ocupa de traducerile din secolul XIX.

Cum vine cineva cu o idee pentru acest proiect, Domnia Sa o integrează în sumar. De aceea sunt o sută de colaboratori and counting. De pildă, cineva voia să facă un capitol separat dedicat folclorului, deziderat care a fost imediat trecut în cuprins. Numai că folclorul este oricum o parte constitutivă a literaturii, ce-i drept cea populară.

4. Nu există absolut niciun fel de finanțare pentru proiectul care ar trebui să înceapă în acest an, 2019, și să se termine în 2027 (singurele finanțări obținute de la Universitatea „Ștefan cel Mareˮ din Suceava sunt pentru workshopurile organizate de inițiatori la Universitățile din Cluj-Napoca și Timișoara, acum la Universitatea din București).

Nu există nicio idee și nicio viziune asupra finanțării unui proiect-mamut de această natură. Se prevede – cu finanțare din partea universităților care vor deveni partenere, motiv pentru care doamna coordonator a și venit în mod special la București – organizarea unor workshopuri, unde se vor întâlni coordonatorii de capitole cu echipe din diferite orașe. Și cine plătește munca de ani de zile a celor care elaborează diferitele capitole și subcapitole?

Fără o componentă financiară prin care se asigură finanțarea acestui proiect, el este incomplet dintru început, mai ales în contextul în care s-ar putea obține finanțări de la Ministerul Culturii, dar și de la instituții europene.

Proiectul este incomplet din punctul meu de vedere și din perspectiva faptului că, presupunând un volum mare de lucru, nu are prevăzută cu claritate modalitatea de lucru.

Nu mai suntem în perioada anilor ’80 ai secolului trecut, când profesorii își făceau munca lor pentru dicționare cu studenți neretribuiți, ci recompensați cu practică. (Am făcut și eu fișe timp de o lună sau două prin 1980 sau 1981, student fiind, pentru ediția a II-a a marelui Dicționar german–român, apărut la Editura Academiei Române în 1989, printre coordonatori fiind și prof. univ. dr. Mihai Isbășescu; generațiile de studenți germaniști au muncit la dicționar și nici măcar n-au fost menționați la apariția acestuia, pe pagina 2, nici cu numele, nici ca grup. Practica n-a fost creativă, dar volumul de muncă a fost mare, pentru că am făcut sute și sute de fișe – de fapt, am copiat din alte dicționare explicative germane diferite semnificații. Fișele noastre au fost folosite apoi de cei care au elaborat efectiv dicționarul. Singurul beneficiu al nostru a fost că am aflat mai multe semnificații ale unui cuvânt-titlu pe care nu-l cunoșteam.)

Sunt anumite cadre universitare care urmăresc obținerea unor grade, abilitări, sau să-și îmbogățească activitate științifică etc. – și vor deveni parteneri în multe proiecte, numai activitate să fie și să se adauge la curriculum vitae.

Există și o perversiune – o spun pe șleau – a cv-urilor universitare, unde nu se face cu adevărat o reală evaluare a proiectelor care au fost duse la bun sfârșit – au meritat oare efortul? –, ci se preferă o enumerare cât mai bogată a acestora, pentru că „dă bine” și „se cere”. Nici nu se cuantifică efectul acestor proiecte asupra muncii celor care le-au realizat, nici a obiectivelor care au fost atinse în lucrul cu studenții.

În opinia noastră, nu aceasta este adevărata menire a profesoratului.

5. Nu există încă o viziune clară a inițiatoarei și coordonatoarei proiectului privind modul de abordare a traducerilor literare (pe țări, pe genuri? etc.). Au fost exprimate opinii diferite în cadrul discuțiilor. Nu știu dacă s-a ajuns la un acord. (S-a afirmat că influența unor literaturi precum cea franceză ar justifica pe deplin să se acorde o importanță aparte traducerilor din limba franceză, același lucru fiind valabil și pentru traducerile din limbile latină și greacă veche etc.)

6. Coordonatoarea vrea să înceapă cu un volum dedicat traducerilor din secolul al XX-lea (?) (Istoria apărută în Franța a început cu secolul al XIX-lea).

Mi se pare o abordare nefericită. Ce fel de istorie este aceea care începe cu sfârșitul? Există oare o concepție metodologică întemeiată, care să justifice un astfel de salt cronologic?

Este, mai degrabă, cum ar spune englezul, convenient, pentru că majoritatea celor prezenți ar fi putut deveni colaboratori (de la cei o sută în sus). Menționez aici că au fost formulate opinii diferite de abordare a proiectului, considerându-se că abia din secolul al XIX-lea a început să se configureze ceea ce denumim noi ”traducerea” sau „traducerea literară”, așa că Istoria ar fi menită să facă vorbire despre mai multe tipuri de traducere. Și musai să înceapă în secolul XIX.

O istorie – indiferent în ce domeniu – trebuie să înceapă cu începuturile.

Faptul că limba literară și genurile s-au format în anumite țări, precum România, mai târziu (în țări ca Anglia, Italia, Franța au existat opere literare chiar din Evul Mediu) nu este relevant pentru o istorie a traducerilor literare în țara noastră, pentru că nu discutăm despre evoluția literaturii în România, ci despre receptarea – prin traduceri, câte erau ele în epoca respectivă, de începuturi – a operelor literare din alte limbi în limba română. Traducerile înseși au urmat o linie ascendentă, laolaltă cu cizelarea artistică – sub influența fastă a limbilor și literaturilor străine – a limbii și literaturii române și cu specializarea meseriei de traducător literar.

George Călinescu și-a început oare Istoria literaturii române odată cu Eminescu și Creangă?!? Sau a început mai înainte? Dorim să punem carul înaintea boilor.

7. Ce m-a surprins este că nu s-au discutat dintru început chestiuni de principiu, ci – direct – cum să se continue un proiect de care unii auzeau prima oară, care să fie coordonatorii și cine se mai înscrie să conceapă un capitol sau altul. Am deschis însă discuția de principiu, pentru a putea vedea dacă FITRALIT se poate angaja la un astfel de proiect sau nu.

Faptul că n-a existat un acord asupra principiului de lucru, de stabilire a modului de organizare a conținutului și a temelor majore atestă că obiectul întâlnirii încă nu se copsese pe deplin. (Sau, poate, întâlnirea avea doar scopul de a anunța existența acestui proiect, și nu de a discuta din punct de vedere critic această întreprindere culturală de către cei prezenți, invitați la întâlnire.)

Un studiu introductiv al unui coordonator cu capacitate de sinteză și cu o viziune de ansamblu asupra proiectului – după ce întreprinderea va fi fost agreată în toate detaliile – ni s-ar părea absolut necesar, pentru a se constitui, pe de o parte, în justificarea întreprinderii, iar, pe de altă parte, în anunțarea etapelor, a amplorii și dezvoltării proiectului în timp. Nu există momentan o astfel de persoană cu anvergura necesară în acest proiect.

Abia după ce se obține un acord al coordonatorilor de proiect asupra structurii, cronologiei și etapelor, s-ar putea trece la treaba efectivă.

Repet, normală și logică este abordarea cronologică.

8. Un alt capitol important: Influența traducerilor de valoare asupra creației scriitorilor români.

Pentru a da doar câteva exemple: influența unui Tolstoi, Dostoievski, Cehov a unui Balzac sau Proust, de pildă, influența mișcărilor literare (angry young men, beat generation, le nouveau roman, în secolul trecut, bunăoară) asupra multor prozatori români, inclusiv Constantin Stan, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Nicolae Iliescu etc. este importantă.

Traducătorii de literatură de valoare au îmbogățit limba română într-un grad cu totul special. (În România, se publică peste 60% dintre cărți din literatura universală, deci peste jumătate din producția de carte ce apare an de an.)

Trebuie analizată influența traducerii Iliadei de Homer (în hexametru original) de către George Murnu (în anul 1912) asupra scriitorilor români și a iubitorilor de literatură de la noi din țară și a aceluiași mare profesor și traducător al Odiseei (în endecasilabi iambici, în 1924). Să ne gândim la impactul unei traduceri ca aceea a lui Romulus Vulpescu (1958 – acum șaizeci de ani) din François Villon și impactul ei asupra poeților români.

Concluzie

Consider că este vorba de un proiect care pare inițial interesant, dar este insuficient elaborat și are tendința de a porni cu stângul.

În opinia noastră, benefică și interesantă, dar și în spiritul profesorilor care se ocupă de literatură, al profesorilor-traducători de literatură ar fi ceea ce a propus conf. univ. Paul Cernat în urmă cu mai bine de doi ani, într-un Colocviu de traduceri literare organizat de FITRALIT și dedicat lui Jeni Acterian, și anume „O istorie a traducerilor literare în România” . Într-un articol special, publicat aproape acum trei ani în ”Revista de traduceri literare ”O istorie a literaturii române prin traduceri” ( vezi: https://www.fitralit.ro/23-03-2016-traducerile-fac-o-literatura-pentru-o-istorie-literaturii-romane-prin-traduceri/), care să completeze diferitele istorii ale literaturii române apărute până acum.

Desigur, în trecut, o serie de lucrări filosofice – din cultura arabă, dar și din cea europeană medievală în limba latină – conțineau puternice elemente literar-artistice de inspirație biblică de o rară poezie (Cântarea cântărilor, Psalmii regelui David, Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Pavel). Biblioa de la București – 1688, tradusă din greacă veche de către Radu Greceanu și Șerban Greceanu (conform Acad. Constantin C. Giurescu) cu sprijinul stolnicului Constantin Cantacuzino. Biblia în prima traducerea în limba română care conține fragmentele sus-amintite de către noi, nu merită a fi analizată din perspectiva unei Istorii a traducerii literare în limba română? Cu atât mai mult cu cât George Călinescu o consideră că: „Biblia românească (1688) reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru germani”. Și acestea ar trebui luate în considerare într-o istorie cum o vedem noi. La fel cum se poate discuta influența filosofiei moderne asupra literaturii, vezi nihilismul unui Jean Paul-Sartre, a eseisticii filosofice a unui Albert Camus (Mitul lui Sisif).

Cred, totodată, că implicarea unui intelectual precum Paul Cernat – care nu se ocupă în mod direct de traducerea literară, vine, într-un anumit sens „din afara” practicii și teoriei traducerii literare, dar are o viziune asupra a ceea ce este traducerea literară – este, de asemenea, benefică pentru proiectul în care noi credem cu tărie, și care se intitulează „O istorie a traducerilor literare în România”.

Este de o imensă importanță să analizăm într-o astfel de lucrare, dedicată exclusiv traducerii literare, importanța și contribuția marilor traducători de literatură de la noi din țară la dezvoltarea limbii române în general, dar și a limbii literare române, în particular.

Cu deosebită prețuire,

Peter Sragher
Președintele FITRALIT