Petr Borkovec: „Orice traducere este o interpretare a textului original“

Mircea Dan Duță: Se presupune că noi, poeții, ar trebui să fim spontani. Ce părere aveți, este adevărat?

Petr Borkovec: Dacă poeții sunt spontani? Uneori da, uneori nu… Personal, câteodată nu sunt prea spontan.

M. D. D.: Nici eu. Și tocmai de aceea mă simt un pic complexat. Mai spontan sunt mai degrabă ca traducător. Dar dumneavoastră?

P. B.: Și eu la fel. Sunt mai spontan când se vorbește despre traduceri decât despre poezie. Mai ales că, atunci când se vorbește despre traduceri, se poate vorbi foarte mult și despre poezie, dar nu despre a mea.

M. D. D.: Este adevărat, doar că despre poezie este foarte greu de vorbit, mai ales când cel care se exprimă o scrie el însuși. Și asta, fiindcă are senzația fie că se laudă prea mult, fie că, dimpotrivă, este prea critic la propria sa adresă. În schimb, când se vorbește despre traduceri, este altceva. NU vorbiți despre propria dumneavoastră poezie, ci despre a altcuiva, lucrați oarecum cu materialul clientului.

P. B.: Este adevărat. Și asta, pentru că, atunci când vorbesc despre traduceri, pot să mă exprim mai liber, pot, de exemplu, să explic cum anume traduc un iamb în limba cehă sau pot să abordez problematica prezenței rimei în poezie și, dintr-o dată, mă simt acasă, pot să dau exemple din propria mea poezie, fără a avea senzația că vorbesc – sau, cel puțin, că vorbesc în mod exagerat – despre mine însumi. Când vorbesc în public despre poezia mea, rareori se întâmplă să nu mă repet, să spun ceva ce nu am spus deja cândva. În schimb, când vorbesc despre traduceri, se întâmplă să găsesc ceva nou de spus, ceva ce nu mi-a mai trecut prin cap până atunci. Și aste este bine.

M. D. D.: Este foarte interesant și trebuie să recunosc că nu m-am gândit niciodată la aceste detalii. M-am limitat la a constata că-mi este pur și simplu mai ușor să vorbesc despre traduceri decât despre poezie, mai ales despre poezia proprie, fără să intru în detalii. Și, fiindcă v-ați referit la traducerea iambilor sau a troheilor în limba cehă, profit pentru a vă întreba ce anume vi se pare mai important în traducerea poeziei: sensul, conținutul sau forma? Sau cum anume faceți pentru a găsi un echilibru între aceste elemente în procesul de realizare a traducerii?

P. B.: Cred că aceasta este o problemă a fiecărui traducător. Și a dumneavoastră, și a mea, și a oricui altcuiva care s-ar apuca să traducă (nu numai) poezie. Cred că, atunci când vă decideți să traduceți un autor, trebuie să porniți la drum cu gândul că îl veți transpune, traduce, „trece pe malul celălalt”, transfera dintr-o cultură în cealaltă oarecum în totalitate, cu totul, ca pe un întreg. Ca și când l-ați putea traduce cu totul într-o clipă. Desigur, asta nu se poate, dar se poate face ceva în acest scop. Și, din punctul meu de vedere, primul pas, fie că fac o antologie de autor, fie că traduc integral un (singur) volum semnat de autorul respectiv este să-l cunosc în totalitate, să citesc tot ce a scris. Abia după aceea mă decid pentru o strategie anume în așa fel, încât să nu ajung în situația de a traduce fiecare poezie în alt mod. Al doilea pas este ca, dacă fac o antologie de autor, să stabilesc structura finală a antologiei înainte de a începe traducerea propriu-zisă. Nu mă simt bine, de exemplu, când am început deja să traduc și sunt nevoit să adaug alte poezii la antologie. Pasul al treilea este un studiu detaliat a ceea ce se scria pe vremea aceea atât în literatura din care provine autorul respectiv, cât și la noi. De pildă, dacă mă decid să traduc un autor rus, voi studia în amănunt ceea ce se scria în țara lui pe vremea când a trăit, ceea ce se scria la noi pe vremea aceea, dar și ceea ce se scrie acum atât în țara lui, cât și la noi și, element foarte important, ceea ce se scria DESPRE el și epoca lui atunci și acum, atât în țara lui, cât și la noi. Și poate că elementul cel mai important e să studiez cu multă atenție traducerile din autorul respectiv apărute până la momentul când m-aș apuca eu de această activitate. Eu nu sunt genul care să pretindă că nu vrea să cunoască acele traduceri pentru a nu se lăsa influențat de ele. Cred că a gândi astfel este cea mai mare greșeală. Întrucât, dacă cineva a tradus înaintea mea același autor și a făcut-o mai bine decât mine, la un nivel la care eu, prin forțe proprii, nu m-aș putea ridica, consider că este de preferat să învăț, să preiau de la traducătorul respectiv elementele care pot îmbunătăți calitatea traducerii pe care o voi face. Nu mă interesează o așa-numită „originalitate” cu orice preț în materie de traducere, nu țin neapărat să vin cu ceva ce n-a mai apărut la nimeni până acum.

M. D. D.: Absolut de acord. Este absolut necesar să cunoaștem ceea ce s-a făcut, ceea ce s-a întâmplat înaintea noastră în materie de traducere a unui anumit autor, să integrăm în propria noastră tentativă de traducere elementele care au determinat calitatea traducerilor anterioare. Ceea ce, desigur, nu însemnă a le copia, a le plagia, nu se pune problema în acest fel. Procedez exact în același fel atunci când traduc poezie cehă, slovacă sau polonă, cu mențiunea că-mi limitez cercetarea, dacă o pot numi în acest fel, la perioada poeziei contemporane, fiindcă asta traduc în cea mai mare parte. Ce-i drept, acum câțiva ani, atunci când, așa cum a menționat astăzi doamna prof. univ. Anca Irina Ionescu (1), s-a publicat la Editura Universității din București o Antologie de poezie cehă veche, am fost nevoit, pentru a traduce, de exemplu, poemul Culorile toate în limba română, să citesc, să studiez volume întregi de poezie cehă din epocă, precum și studii, analize și referințe critice apărute de atunci și până acum cu privire la această literatură creată atunci, cu atâtea secole în urmă, în Boemia. Mai mult, noi, cei care am alcătuit acea Antologie, n-am avut șansa de a ne inspira din alte traduceri, n-am avut modele, întrucât poezie cehă veche nu se mai tradusese niciodată în limba română. Astfel încât am fost nevoiți, pe de o parte, să ne lăsăm în voia propriei inspirații, pe de altă parte să căutăm paralele cu alte limbi romanice în care aceste texte fuseseră deja traduse: franceza, italiana etc. Și nici măcar aceste traduceri în limbi înrudite nu erau prea multe. Iar în asemenea situații, mai ales când este vorba despre literatură veche, personal consider că trebuie acordată prioritate sensului și conținutului. Sau cel puțin așa procedez eu. Și aceasta, pentru că trebuie să „traduc” mai întâi din ceha veche în ceha contemporană, din ceha contemporană în româna contemporană, iar din româna contemporană într-o română arhaică. În aceste condiții, fiind vorba practic despre o triplă traducere, cred că lucrul cel mai important este să redăm pentru cititorul contemporan de o altă limbă, cultură și naționalitate ceea ce voiau propriu-zis să spună autorii cehi ai acelor vremuri. Așadar, în primul rând, sensul, conținutul. Și de-abia pe urmă strădania de a „lustrui”, de a cizela traducerea în așa fel, încât să sune așa cum poate se vorbea în limba română pe vremea când au fost scrise poemele respective. Pe scurt, în asemenea situații dau întâietate sensului și conținutului în raport cu forma. Și în acest context sunt absolut de acord că există senzația aceea despre care vorbeați, că puteți da gata totul, transpune, „transfera” autorul respectiv dintr-o cultură în alta instantaneu, într-o clipă. Acesta este un reflex al perfecționismului, al dorinței ca respectiva traducere să fie desăvârșită atât pe planul conținutului, cât și pe acela al formei și al traducerii figurilor de stil. De asemenea, în contextul transpunerii formei dintr-o limbă în alta, v-ați referit mai înainte, cu titlu de exemplu, la traducerea iambului în cehă. Cred că este foarte dificil atât la traducerea în, cât și din cehă, având în vedere că în cehă accentul cade întotdeauna pe prima silabă a cuvântului sau pe prima silabă a așa-numitului grup lexical accentuat (2). Așadar, ținând seama și de numărul mare de cuvinte cu două silabe, se poate spune că „cehii vorbesc în iambi”, că ritmul limbii cehe este „aproape iambic”. Din aceste motive, este foarte greu de tradus din cehă în română sau invers un poem în ritm iambic. Pe de o parte, pentru că, spre deosebire de cehă, accentul în limba română este variabil, poate cădea pe oricare dintre silabele unui cuvânt; pe de altă parte, pentru că melodia, muzicalitatea cehei este cu totul diferită de aceea a românei. Ca atare, traducerea versului în formă fixă între aceste două limbi reprezintă o adevărată provocare.

Peter Sragher / M. D. D.: Ați simțit vreodată că, traducând un poem scris de altcineva, îl alterați, îl transformați până la distrugere, întrucât integrați în traducere prea multe elemente personale, care vă caracterizează ca autor, prea mult din autorul care sunteți?

P. B.: Aceasta se întâmplă aproape automat. Dar o traducere despre care aș spune sau aș simți că este mai mult „a mea” decât a autorului inițial – de fapt, nici n-aș considera-o traducere. Ar fi altceva, aș putea, eventual, s-o valorific drept parafrază sau așa ceva, dar recunosc că nu e un stil de a traduce pe care să-l respect prea mult. Cum vorbeam mai înainte, este de dorit atingerea unui anumit echilibru prin rezultatul muncii de traducere, un echilibru nu numai între formă, sens și conținut, ci și între amprenta autorului original și mine ca traducător. Dacă simt că această din urmă formă de echilibru nu există, atunci înseamnă că ceva nu este în ordine și că poate este cazul să mă întorc asupra traducerii. Să mă întreb, de exemplu, dacă are o însemnătate atât de mare faptul de a transpune iambii dintr-o limbă în alta, sau dacă este cazul să dau întâietate sensului / conținutului și așa mai departe. Dacă această situație ar apărea, de exemplu, în procesul de traducere a unui poet precum Iosif Brodski (3) – să zicem, una dintre elegiile lui –, ar fi, desigur, momentul să mă întreb cărora dintre aceste elemente ar trebui să le acord prioritate, sensului / conținutului sau formei, și cât de important este să mențin în traducere ritmul iambic, sau dacă pot să mă abat puțin de la el în traducere, eventual unde anume pot să fac acest lucru și unde nu etc. De fapt, așa cum am spus deja, acestea sunt decizii care trebuie luate înaintea demarării lucrului la traducerea propriu-zisă, în așa fel încât „intervenția” mea ca traducător să nu fie mai pregnantă decât amprenta autorului. De exemplu, dacă de la bun început decid că menținerea ritmului iambic, în combinație cu conținutul, reprezintă un aspect esențial în procesul traducerii unei elegii a lui Brodski, atunci nu mă voi abate pe tot parcursul lucrului la traducere de la această regulă. Dar, repet, ea trebuie instituită de la bun început. Dar aveți dreptate în ceea ce privește însemnătatea primordială a sensului în general, ca medie statistică. Dacă m-ar întreba cineva dacă dau întâietate formei sau sensului în general, aș spune, desigur, că dau întâietate sensului, lucrurilor pe care le-a spus autorul, fiindcă nu pot să spun altceva decât ceea ce a dorit el să spună numai fiindcă rimează. Mai ales că la noi există tradiția de a ne strădui să traducem la nivelul originalului, ceea ce înseamnă să transpunem și ritmul, și metrica, și ritmul interior ale originalului, pe cât posibil, în limba cehă. În așa fel, încât traducerea să fie ea însăși o poezie frumoasă în limba cehă. Este, de exemplu, cazul autorilor traduși de poetul suprarealist ceh Vítězslav Nezval (4), dar și al multor altora. Trebuie să fim însă foarte atenți la acest aspect, iar traducătorul modern trebuie să cântărească cu mare grijă și, în final, să dea întâietate conținutului față de formă, nu să-l trădeze pentru a crea în traducere o poezie care „sună bine”. Da, aceasta este adevărat.

Și care este părerea ta, Mircea?

M. D. D.: Desigur, pe de o parte sunt de acord. Dar aș vrea să menționez următorul aspect: dacă am senzația că acea combinație dintre ritm, rimă / formă, sens / conținut și – dacă există (fiindcă poate fi sau nu prezentă ca atare) și are un rol însemnat în cadrul întregului – muzicalitatea textului nu reușește nici pe departe să exprime complexitatea textului luată în integralitatea ei, cred că este esențial să facem ceva în acest sens.

P. B.: Desigur, este vorba despre echilibrul menționat de mine la început: trebuie să evaluăm cu grijă ce anume este cu adevărat important. Desigur, dacă melodia textului sau anumite jocuri de cuvinte, efecte aliterative etc. sunt elemente de mare însemnătate în cadrul respectivei poetici, trebuie să mă străduiesc să le redau, măcar în parte, și în traducere, nu pot lăsa lucrurile așa.

M. D. D.: Desigur. Instrumentaliștii sau simboliștii nu pot fi traduși altfel.

P. B.: Evident.

M. D. D.: Sau să menționăm un caz mult mai apropiat de vremurile noastre. Am tradus și am publicat în Revista de traduceri literare (5) o excelentă autoare poloneză, în același timp poetă, performer, rapper – câte puțin din toate acestea. Se numește Weronika Lewandowska, iar poezia, la propriu și la figurat, și-o cântă și și-o dansează. Este însă valabil și reciproc: atât la nivelul cuvântului, cât și al conținutului / sensului și al compoziției, poezia este excelentă, rezistă, pur și simplu, și „numai” ca poezie. Am citit originalele polone și traducerile englezești. Luate singure, acestea reprezintă o excelentă poezie existențială, dar ritmul și efectele aliterative din original au dispărut complet. Ca atare, la traducerea în limba română, m-am găsit în situația de a fi nevoit să sacrific câte ceva, pentru ca varianta română măcar să amintească prin ceva de muzicalitatea originalului, fiindcă este evident că nu o putea exprima în totalitate. Am optat pentru o formă de compromis, nu știu dacă a fost cea mai bună soluție, dar pe aceasta am identificat-o atunci, și anume: în mod clar, nu puteam sacrifica sensul, dar puteam să-l redistribui în cadrul poemului; nu se punea problema să renunț la vreuna dintre ideile prezente în poem, nu se punea problema să elimin ceva la nivelul sensului, dar puteam să mut o idee sau o metaforă din versul al doilea în versul al cincilea, de exemplu, spre a face loc și unor elemente de aliterație sau melodicitate care să le sugereze, măcar, pe cele din original.

P. S.: O altă întrebare: ce anume simțiți, ce senzație aveți atunci când vă auziți poemele citite într-o altă limbă?

P. B.: Sincer vorbind, nu trăiesc acest eveniment cu o intensitate deosebită. Iau lucrurile din perspectivă practică: mai ales când este vorba despre un poem în formă fixă, sunt conștient din proprie experiență că, spre a traduce opt versuri cu rimă și ritm dintr-o limbă în alta, este necesară o muncă intensă și complexă care durează în jur de opt ore, astfel încât, cunoscând, tot din proprie experiență, ce înseamnă entuziasmul și atașamentul față de opera unui autor pe care îl traduci, le respect și mă bucură, desigur, atunci când ele se manifestă față de creația mea. Dar, rămânând între aceleași limite ale pragmatismului, eu știu ce conțin versurile acelea, oricum ar suna, în orice limbă, fiindcă eu le-am creat, astfel încât nu pot vorbi despre un sentiment deosebit pe care l-aș trăi. Desigur, dacă este vorba despre o limbă pe care, măcar într-o oarecare măsură, o cunosc, pot constata, să zicem, că traducătorul a transformat un vers de douăsprezece silabe într-unul de zece și sunt conștient că a procedat astfel din motive legate de tradițiile și cultura limbii-țintă, pentru ca textul să fie mai inteligibil pentru cititorul de acolo. Evident, în asemenea cazuri mă interesez de aceste aspecte mai degrabă practice, îi pun niște întrebări traducătorului pe această temă, dar nu trăiesc vreun fior interior specific sau ceva asemănător. Desigur, este plăcut să-ți auzi textele într-o limbă străină… Dar cam atât. Cred că o manifestare mai intensă ar reprezenta pentru mine o anumită formă exagerată de egocentrism.

M. D. D.: Este ciudat… La mine, este un pic altfel. Desigur, reprezint un caz mai ciudat, întrucât scriu în altă limbă decât în aceea maternă, chiar dacă nu sunt singurul în această situație.

P. B.: Într-adevăr, mai sunt…

M. D. D.: Da, și există destui străini care scriu în limba cehă, am mai discutat despre asta. Doar pentru scopurile interviului îi amintesc pe Jelena Čirić din Serbia, Alena Jensterle Doležalová din Slovenia, vietnameza Bo Thu Trang, blogger și autoare care scrie într-o cehă perfectă (6), poetul bosniac Adin Ljuca, scriitorul bilingv (ceho-german) Jindřich Mann și așa mai departe. Așadar, fenomenul nu este nici pe departe unic, dar nici obișnuit. Ca atare, este evident că, scriind într-o altă limbă decât aceea maternă, cel mai mult vă bucură atunci când vă citiți sau ascultați creația în original, în limba în care o scrieți. Sunt conștient, desigur, că acest sentiment se poate interpreta ca o formă de egoism.

P. B.: Da, se poate interpreta astfel.

M. D. D.: Un alt aspect important aici este faptul că niciodată nu-mi traduc propria creația, în nicio limbă. Nici măcar în română, nici în engleză, nici în franceză. Mă las întotdeauna pe mâna altcuiva, las pe altcineva să mă traducă. Mai mult, trebuie să recunosc că, mai ales atunci când cunosc limbile-țintă, este foarte greu ca traducerile cuiva să mă mulțumească. Și, ca să răspund la întrebare, voi menționa cazul excelentelor mele traducătoare în franceză și sârbă, Jana Boxbergerová, respectiv Danijela Trajković și Jelena Čirić cu care, pentru comparație, mă înțeleg și colaborez la fel de bine precum cu traducătoarea mea în română, care mă cunoaște de optsprezece ani. Sunt, așadar, foarte mulțumit de felul cum Jana, Jelena și Danijela îmi traduc textele în franceză și sârbă, iar atunci când le ascult sau le citesc, trăiesc un sentiment de reală recunoștință și admirație la adresa profesionalismului și conștiinciozității cu care se apleacă asupra lor, li se dedică, le interpreteză, le transpun.

P. B.: Dumneavoastră sunteți un caz special, vă puteți bucura de traducerile textelor dumneavoastră în limbile respective, pentru că le înțelegeți foarte bine. În ceea ce

mă privește, nu există nicio limbă în care să…

M. D. D.: Rusa, nu?

P. B.: Da, însă chiar și rusa… Eu nu pot să mă bucur de traducerile textelor mele în rusă așa cum dumneavoastră vă bucurați de traducerea poeziilor dumnavoastră în română, având în vedere că, scriind în cehă, sunteți tradus chiar în limba maternă. Acesta este un al doilea aspect. Fiind vorba despre un limbaj poetic, eu, de exemplu, nu înțeleg o mulțime de cuvinte din traducerile textelor mele în limba engleză, astfel încât, repet, cazul dumneavoastră este cu adevărat deosebit.

M. D. D.: Uneori, apar și situații ingrate. Dacă știți limbile în care sunteți tradus, este posibil să observați eventuale erori pe care traducătorul le face și – mai ales când este o persoană la care țineți și când sunteți conștient de eforturile pe care le-a făcut pentru a vă traduce textele – vă vine greu să-i atrageți atenția că a greșit, să-i spuneți: ascultă, aici e o problemă, trebuia să fie genul feminin sau mai știu eu ce. Să vă dau un exemplu. Traducătoarea mea într-o anumită limbă din fosta Iugoslavie, altfel o profesionistă desăvârșită, o traducătoare excelentă, n-a înțeles, la un moment dat, că un personaj căruia eul auctorial se adresa într-unul dintre textele tălmăcite de ea nu era iubita, ci fiul acestuia. Și a construit întregul text al traducerii plecând de la această ipoteză: că eul auctorial se adresa femeii iubite, în timp ce acesta îi vorbea, de fapt, fiului său și, mai mult, la un moment dat, se referea la fiul acestui fiu, atunci când avea să fie el însuși un bărbat matur. Ca atare, întregul sens al textului a fost schimbat, iar rezultatul a fost un poem superb în limba-țintă, dar care nu mai era al meu. Menționez că nu vorbesc acea limbă, dar atâta cât să știu că forma la trecut a participiului se termină în „a” și nu în „l” sau în „o”, înțeleg. Și, având în vedere că o prețuiesc în mod real pe autoarea tălmăcirii, atât ca traducătoare, cât și ca autoare (ea fiind, în același timp, și o talentată și sensibilă poetă), mi-a venit foarte greu să-i semnalez acest derapaj, să-i spun că ajunsese pe cu totul alte meleaguri și că munca trebuia refăcută din temelii. A trebuit însă s-o fac, întrucât nu puteam lăsa lucrurile așa, n-ar mai fi fost textul meu. Ce-i drept, a vărsat câteva lacrimi, dar și-a înțeles repede eroarea și a corectat lucrurile.

P. B.: Desigur, așa trebuie să fie. În acest sens, ceea ce mi se pare minunat la activitatea de traducere este atunci când traducătorii tratează traducerea ca pe o variantă. Și, da, într-un fel, este într-adevăr o variantă. Este vorba despre un anumit sentiment de limitare care apare uneori. Nu știu dacă dumneavoastră l-ați trăit, dar mie mi s-a întâmplat: aveți traducerea în față, sunteți conștient că nu este cea mai bună variantă, dar, în același timp, aveți senzația că mai mult nu puteți, că ați dat tot ce se putea, că nu o mai puteți îmbunătăți, orice ați face. Vă loviți de limitele capacităților dumneavoastră, constatați că mai departe nu se poate, nu mai merge. Și cred că asta i se întâmplă fiecărui traducător. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, este ceea ce spuneam mai înainte: să oferi traducerea ca pe o variantă, nu ca pe aceea definitivă – pur și simplu, aceasta este varianta mea, asta am făcut / reușit eu. De aceea, cred că traducătorul n-ar trebui să se teamă să-și publice tălmăcirile alături de originale sau să-și facă griji că mai există și alte variante de traduceri, apărute înaintea lui, în care alți tălmăcitori au rezolvat altfel anumite chestiuni, cuvinte sau expresii problematice. De asemenea, cred că traducătorul n-ar trebui să se cramponeze de un anumit autor, cel puțin eu nu pot să sufăr chestia asta. Chiar dacă, desigur, e neplăcut să constați că altcineva traduce din același autor în paralel cu tine, dar ar trebui să fii capabil să treci peste asta. Pe urmă, se mai poate întâmpla, mai ales în cazul unui autor contemporan, ca acesta să-i spună traducătorului: uite ce e, aici ai făcut o greșeală fundamentală. Traducătorul nu are dreptul să se poarte față de traducere ca față de un text propriu, să se simtă jignit și așa mai departe. Ci, dimpotrivă, să facă ceea ce trebuie. Personal, îmi place când traducătorul își observă traducerea ca pe o posibilitate / variantă, când admite că ceea ce oferă el este doar o posibilitate, „varianta mea”, „așa văd eu lucrurile”, „admit că există și alte variante de traducere”. Ceea ce în activitatea de traducere din Cehia nu se prea respectă: să zicem că cineva face o antologie dintr-un anumit autor, originalele nu sunt prezente în antologie, anumite lucruri se pot interpreta în trei feluri, dar toată lumea acceptă, „înghite” chestia asta, toți sunt convinși că citesc creația originală a poetului tradus. Pe scurt, toată lumea trebuie să fie conștientă de faptul că traducătorul, activitatea lui sunt foarte importante, dar că, în același timp, rezultatele muncii sale nu sunt definitive, trebuie luate ca niște posibilități, versiuni, variante. Tocmai de aceea, am apreciat la lansarea de astăzi faptul că volumul este bilingv, ceea ce reduce într-o anumită măsură gradul / posibilitatea de interpretare. Sigur că orice traducere este, până la urmă, o interpretare a textului original, dar există modalități (caracterul de antologie de autor al volumului propus, faptul că este biling etc.) de a reduce puțin această relativizare.

M. D. D.: Da, este adevărat. Și, tocmai de aceea, regret că acest aspect ne-a scăpat atât la antologia dedicată lui Petr Hruška (7), cât și la traducerea volumului Răposatele de Radek Fridrich, ambele volume cuprinzând numai traducerile în limba română, fără originale. Ce-i drept, au intervenit aici și factori independenți de noi, oricât ar fi de penibilă referirea la ei, dar finanțarea primită pentru tipărirea acestor cărți a fost pur și simplu prea mică pentru ca ele să fi putut apărea în formă bilingvă, mai precis aceasta s-ar fi putut realiza numai prin înjumătățirea tirajului, ceea ce însă contractul semnat inițial nu permitea.

Revenind la ceea ce discutam: sunt conștient, desigur, că probabil v-am cam agasat cu telefoanele și cu e-mailurile și pe dumneavoastră, și pe Hruška, și pe Fridrich, dar m-am lovit de situații precum cea descrisă de dumneavoastră mai devrme, adică de propriile mele limite, de momente când cunoștințele mele nu mai erau suficiente, și atunci era absolut esențial să mă consult cu autorii, să aflu chiar de la ei „ce anume voia să spună poetul”. Ca traducător, nu-mi pot permite să improvizez, să creez altceva, să scriu o nouă poezie. În traducere, trebuie să apară ceea ce a dorit autorul, nu altceva.

P. B.: Da, este obligația traducătorului să facă acest lucru și este absolut firesc ca el să se consulte cu autorul. A-și refuza acest procedeu este ca și când și-ar interzice să utilizeze dicționarul.

P. S.: Sunteți capabili să vă traduceți propriile poeme în alte limbi? Dacă da, în ce mod? dacă nu, de ce?

P. B.: Dacă îmi pot traduce textele eu însumi în alte limbi? Păi, în cazul meu, răspunsul e foarte simplu: nu, fiindcă nu vorbesc nicio limbă atât de bine încât să pot traduce în ea ca limbă-țintă. Acesta este adevărul. Nu știu nicio limbă atât de bine încât să o pot face limbă-țintă a traducerilor mele. N-aș îndrăzni așa ceva.

M. D. D.: Iar răspunsul meu îl știți. Nu mă pot traduce pe mine însumi. Aș fi prea subiectiv, aș avea în permanență senzația că ar suna mai bine dacă aș pune „asta” în loc de „asta” – iar de subiectivismul acesta mă tem.

P. B.: Poate că nu faceți acest lucru din teama că ar ieși un alt poem?

M. D. D.: În principal, din această cauză. Tocmai de asta mă tem. Ar ieși altceva. Cum a spus Petr aici, o parafrază, o aluzie la textul inițial sau mai știu eu ce. N-ar mai fi textul meu inițial. Traducătorul trebuie să aibă mintea limpede, să fie obiectiv, nu are voie să se „îndrăgostească” de textul pe care-l traduce. În timp ce autorul, vrând-nevrând, este, orice și oricine ar spune, măcar un pic îndrăgostit de ceea ce a scris. Sau, eventual, să urască ceea ce a scris.

P. B.: Da, și asta se poate. Sau există și varianta ca autorul să nu se traducă în totalitate, să nu lucreze singur la traducerile propriilor sale texte.

M. D. D.: Există și această posibilitate. Dar cred că o doză de subiectivism tot rămâne. Îi admir pe cei care reușesc s-o evite. Un mare prozator român, Caius Dobrescu, reușește acest lucru și-și traduce textele în mod obiectiv și fără greșeală. Repet, îl admir pentru asta. Eu nu reușesc.

---

(1) Interviul-convorbire (la care a participat cu întrebări și Peter Sragher, președintele Fitralit) a fost realizat pe 12 septembrie 2018, seara, în Parcul Cișmigiu, zi în care avusese loc în București, la Biblioteca Universitară „Carol Iˮ, și prezentarea publică a antologiei de autor Țara interioară, cuprinzând poeme din toate volumele semnate până acum de Petr Borkovec. La eveniment, au participat autorul, doamna prof. univ. Anca Irina Ionescu, renumit și respectat boemist român, și traducătorul antologiei, Dan Mircea Duță. (Fitralit)
(2) Aceasta înseamnă un cuvânt monosilabic + un cuvânt compus din cel puțin trei sau patru silabe. În asemenea situații, accentul cade pe cuvântul monosilabic de la început, în general o prepoziție.
(3) Iosif Brodski (1940–1996), poet, eseist și critic literar rus emigrat în Statele Unite, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1987.
(4) Vítězslav Nezval (1900–1958), poet, prozator și traducător ceh, unul dintre întemeietorii poetismului și personalitate marcantă a suprarealismului ceh.
(5) Revista de traduceri literare (www.fitralit.ro/revista) cu apariție lunară online.
(6) Ce-i drept, este născută și educată în Cehia.
(7) Automobilele se îmbarcă pe vapoare, antologie de autor din creația poetului ceh Petr Hruška (Junimea-Scriptor, 2017), Răposatele, volum al poetului ceh Radek Fridrich(frACTalia, București, 2018), ambele titluri în traducerea lui Mircea Dan Duță. Atât Fridrich, cât și Hruška se numără, alături de Borkovec, printre cei mai respectați autori contemporani din Cehia.