Maria Rybakova (Rîbakova – Мария Рыбакова) este autoarea mai multor romane și nuvele traduse în limbile germană, franceză, spaniolă și engleză. S-a născut la Moscova și a studiat limbile clasice în Rusia, Germania și SUA, unde a lucrat apoi mai mulți ani. În anul 2016, M. Rîbakova a fost writer in residence la Universitatea Central-Europeană din Budapesta (Institute for Advanced Study at the Central European University). În anii 2017–2018, a cîștigat o bursă de la Colegiul Noua Europă din București, unde a lucrat la o nuvelă inspirată de opera lui Mircea Eliade. În perioada 2019–2020, Maria Rîbakova a fost bursier Fulbright la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În perioada stării de urgență din primăvara acestui an, Maria Rîbakova a scris o culegere de povestiri intitulat Libertate și nemurire la București, 2019-2020.
Așa că ne-am gândit să-i punem câteva întrebări despre creația ei de prozatoare și raportul ei cu traducerile literare și literatura universală înainte de a-i publica un scurt fragment din acest volum în articolul următor.
⁂
Marina Vraciu: Sunteți scriitoare. V-ați încumetat însă vreodată să faceți o traducere literară?
Maria Rîbacova: Așa cum scria Marina Țvetaeva într-o scrisoare adresată lui Rilke, orice poet este un traducător care lucrează la transpunerea limbajului angelic în cel uman. De aceea, traducerea mă preocupă de o viață, deși nu m-am ocupat în mod profesional de traduceri. Există cărți pe care mi-aș dori să le pot traduce, probabil pentru că simt acel idiom „angelic” în care cărțile cu pricina au existat cîndva, înainte ca autorii să le traducă în limbajul uman. Ce fel de limbaj angelic este acesta? Swedenborg nota că îngerii comunică prin intermediul unor gînduri-imagini. Cred că ar fi o greșeală să considerăm că toți oamenii gîndesc în cuvinte. Mai curînd, mulți dintre noi gîndesc (ca îngerii) cu ajutorul unor imagini, poze sau senzații – și, de fiecare dată cînd vrem să le împărtășim, sîntem nevoiți să traducem aceste imagini în „limbajul cuvintelor” (care adeseori sărăcește mult ideea inițială). Poetul rus Tiutcev spunea că „un gînd nerostit este o minciună”, dar poate că nu e o minciună, ci o traducere; și, dacă poate fi numită minciună, atunci doar în sensul „traduttore traditore”.
Primul dintre romanele mele, Anna Grom și fantoma ei, constă din niște scrisori trimise de cineva care a murit. În ce limbă comunică morții cu cei vii? Probabil, iarăși, prin intermediul gîndurilor-imagini, deși în Evul Mediu exista o teorie conform căreia în Paradis se vorbește latină (îmi vine să mă întreb – Atunci, în ce limbă se vorbește în Iad sau în Purgatoriu?). Swedenborg a propus chiar un alfabet angelic special, afirmînd că literele seamănă cu niște „cîrligașe”. Ca și pentru majoritatea scriitorilor, desigur, nu vreau să mă gîndesc la mine ca la autorul multor cărți. Consider că aceste istorisiri există undeva în spațiul ideilor platoniciene, și, pe deasupra, nu sunt niște texte, ci ca niște evenimente reale, care se derulează etern și în afara timpului. Eu sînt doar un mediu, cineva care transcrie, sau un traducător, iar fructele muncii mele, fără îndoială, sînt cu mult mai puțin perfecte decît originalul. În romanul în versuri Gnedici, dedicat primului traducător rus al Iliadei în limba rusă, am încercat să schițez aceste idei.
Aceste istorisiri există undeva în spațiul ideilor platoniciene
În romanul meu Острый нож для мягкого сердца (Un cuțit ascuțit pentru o inimă moale) este vorba despre un fluviu care se transformă în om. După călătorii și aventuri, acest om devine din nou un pîrîu, ca să scape de închisoare (el se scurge de acolo, transformîndu-se într-un curs de apă). Am vrut să scriu acest roman în stilistica scriitorului brazilian Machado de Assis, urmînd ca fiecare capitol să reprezinte o povestire autonomă, și nu doar o verigă într-un lanț de evenimente. Iar impulsul pentru ultimul meu roman, Если есть рай (Dacă raiul există), l-am primit citind opera scriitorului spaniol Javier Marias Los enamoramientos (Дела твои, любовь în traducere rusă, Treburile tale, iubire). Primul meu roman, Аnna Grom și fantoma ei, a apărut sub influența Suferințelor tînărului Werther, pe tema unei iubiri neîmpărtășite și a sinuciderii (ispite universale, după părerea lui Tiutcev).
M. V.: Traducerile au influențat textele dumneavoastră?
M. R.: Fără îndoială, traducerile au o importanță aparte pentru mine, ca pentru orice scriitor. După părerea mea, nu există literaturi naționale: oare poate cineva să-i înțeleagă pe Pușkin și Lermontov fără să aibă idee despre Byron? Pe Dostoievski – fără Dickens și literatura franceză, Anna Karenina fără să știe nimic despre Doamna Bovary? Traducerile (sau capacitatea de a citi în limbi străine) sunt necesare pentru evoluția literaturii: pentru ca aceasta să nu se înfunde în ramele înguste, provinciale, în care se discută aceleași „idei naționale” iarăși și iarăși.
Există o realitate care se numește limbă internațională. Azi, această limbă este engleză, odinioară era franceza, în Evul Mediu era latina. O încercare eroică de a crea o limbă universală a fost esperanto. Iar Volapük, dacă este să dăm crezare preotului Schleyer, i-a fost dată de Însuși Bunul Dumnezeu. Întrucît sînt convinsă că poveștile ne vin în minte sub forma unor gînduri-imagini, și nu în cuvinte, limbajul univeral ar fi un mediu optim pentru scriitor. Nu cred în autonomia limbii, care i-ar dicta scriitorului, cred în originea de Dincolo a operelor de artă (nu este întîmplător că Biserica spiritistă din Brazilia consideră că spiritele vorbesc esperanto). După cum v-am mai spus, autorul joacă rolul de traducător din acea limbă de Dincolo în limba noastră.
M. V.: Ați scris vreodată în altă limbă decât rusa?
M. R.: Scriitorul este nevoit să folosească limba pe care o cunoaște mai bine, ca să transmită cele mai fine nuanțe de sens și să se apropie, pe cît posibil, de esența supralumească a operei. De aceea, noi toți preferăm să scriem în limba maternă, cu rare excepții, condiționate de circumstanțe politice sau psihologice. Circumstanțe psihologice, pentru că refuzul limbii materne este cel puțin repudierea propriei ființe și totodată depășirea unor interdicții interne așezate încă din copilărie. De aceea, a scrie într-o limbă străină poate deveni, pentru unii scriitori, o metodă de eliberare interioară și de descătușare a forțelor creatoare.
A scrie într-o limbă străină poate deveni o metodă de eliberare interioară
Limba engleză, spre deosebire de rusă, nu este limbă maternă pentru mine, și scriu rar în engleză. Însă engleza m-a învățat să vorbesc „într-o limbă simplă despre lucruri complicate”. Poate pentru că, nestăpînind această limbă întrutotul, întotdeauna în conversațiile în limba engleză am încercat să mă exprim cît mai direct și mai pe înțeles, fără trimiteri suplimentare la realia culturale specifice, pe care interlocutorul meu ar putea să nu le cunoască. Cînd vorbești într-o limbă care nu este limba ta, întotdeauna încerci să faci economie de cuvinte. Curentul literar american dirty realism îmi este foarte apropiat: istorisirile în care sensul e dictat de circumstanțe, decor, obiecte, gesturi, și nu de lungi monologuri și descrieri ample; povestiri în care e prins, de obicei, omul într-un moment de tranziție, cînd nu este legat de nimic, singur cu sine însuși; istorisiri în care oamenii adeseori tac sau nu spun lucrurile pînă la capăt. Experiența lucrului cu limba engleză mă ajută să susțin concentrarea pe sens și atunci cînd scriu în limba rusă.
M. V.: Înțeleg că a apărut un proiect literar aparte, la care ați fost invitată să luați parte, în timpul acestei pandemii…
M. R.: …în martie anul acesta, un prieten matematician, Harald Helfgott, mi-a povestit despre un proiect online inițiat de un prieten al său, scriitorul și specialistul în computere David Auerbach, la New York. Proiectul a fost numit Enneadecameron, în amintirea Decameronului lui Boccaccio, cu trimitere la numărul nouăsprezece (enneadeka, în greacă): David a invitat nouăsprezece scriitori să scrie niște istorisiri „povestite în timpul ciumei”, adică în timpul Covid-19. Trebuie să vă spun că, înainte de aceasta, am promis să nu scriu nimic despre izolare, însă îmi place mult Boccaccio și mi s-a părut interesant să particip la un proiect colectiv (deși experiența mea anterioară cu proiectele colective a fost tristă: o culegere de nuvele erotice Sînt la Lisabona, nu singură, publicată la editura ACT din Moscova a fost dată la topit, prin hotărîrea tribunalului, ca „pornografică”). Tot în acest an, am citit biografia lui Kierkegaard, însă, în loc să scriu o recenzie, așa cum promisesem, pentru Los Angeles Review of Books, în mintea mea a apărut o povestire. Cînd am făcut cunoștință cu Kierkegaard, datorită cărții lui Șestov despre acesta (majoritatea rușilor ajung la Kierkegaard prin Șestov), am fost uimită de contradicția dintre „etică” și „religiozitate”, de faptul că acestea sînt două lucruri diferite, că un om cu adevărat religios face al „salt al credinței” care îl duce dincolo de limitele eticii și în sfera absurdului. Am vrut să povestec despre faptul că omul care respectă toate normele etice față de cei care-l înconjoară rămîne totuși vinovat în ochii lui Dumnezeu, pentru că nu a îndeplinit acea sarcină care i s-a părut, în parametri umani, monstruoasă și, prin aceasta, a atras mînia lui Dumnezeu asupra întregii omeniri. Pe de altă parte, povestirea mea poate fi citită și ca relatare despre o nebunie temporară, fără nici o urmă de amestec al unor forțe superioare.
Engleza se potrivește mai bine textelor cu tematică protestantă?
Povestirea trebuia să apară în limba engleză, și am scris-o și în rusă, și în engleză: https://www.enneadecameron.com/the-forest-of-m/ Мi s-a părut că limba engleză i s-a potrivit mai bine. Poate pentru că engleza se potrivește mai bine textelor cu tematică protestantă? Pentru „severitatea și simplitatea” protestantismului, despre acea „casă pustie și devastată a credinței” despre care scria Tiutcev? Nu cred: nu cred că limba în care vorbim ne determină conștiința. Însă engleza este o limbă foarte încăpătoare. În loc să încerci să descrii ceva prin intermediul a numeroase sufixe și prefixe care există în rusă (дом, домик, домишко „casă, căsuță, căscioară”), trebuie să alegi un singur cuvînt, precis (house, hovel sau shack, să zicem). Limba engleză îl învață pe autorul rus să fie precis.
Altminteri, ar exista o mare ispită – aceea de a mă „lăsa dusă de vorbe”, de a mă îmbăta de acea superficială ușurință și superficială poeticitate cu care autorul se poate exprima în limba sa maternă. În proză, urmăresc următoarele scopuri: condensarea, concentrarea și claritatea maximă.
Am încercat de cîteva ori să-mi traduc propriile lucrări din rusă în engleză și din engleză în rusă, însă a fost foarte dificil: în această activitate, lipsește cu desăvărșire acel element ludic, al ghicirii, care face atît de interesantă munca traducătorului.
Cînd traduci un alt scriitor, încerci să înțelegi „ce a vrut să spună” și, alegînd cuvintele, începi să vezi că în textul-sursă există cîteva sensuri posibile, dintre care tu alegi unul (sau unul, prin care se întrevede un altul). Însă, cînd te autotraduci, știi de la bun început ce ai vrut să spui și nu rămîi decît cu un sentiment de inadecvare.
