Marina Vraciu: „Traducerea literară este, pentru mine, eliberare”

and |Interviu, Nr. 30, Revista de Traduceri Literare

Dana Bădulescu în dialog cu Marina Vraciu

Marina Vraciu

Marina Vraciu

M-am născut departe de Iași, pe o insulă, am ajuns aici la cîteva luni după aceea. Am două orașe natale și două limbi primare – una maternă (rusa) și una paternă (româna) – și încă una, însușită cu drag, engleza, toate trei limbi de comunicare curentă în familia mea. Am fost stimulată să le învăț, fiindcă m-am născut și am trăit într-o bibliotecă și aproape de Universitate. Am o poveste cu fiecare limbă învățată.

Datorez foarte mult părinților și orașelor natale.

Sunt absolventă a Liceului „Costache Negruzzi” din Iași, unde am studiat toți cei doisprezece ani. Am absolvit Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde se intra prin examen, și Universitatea din București. Am avut profesori și colegi remarcabili. Am avut respect pentru profesorii mei – și îndrăzneală puțină în a mă așeza în lumină.

Am lucrat ca profesor de engleză și rusă în învățămîntul mediu. Am experiență de traducător tehnic – am lucrat mai mulți ani la o fostă mare întreprindere ieșeană. Am lucrat ca traducător și interpret oficial, în justiție și cu notari, precum și ca interpret de conferințe.

Am mai studiat în Rusia, Bulgaria și în Anglia.

Am avut ocazia să ascult și să cunosc oameni remarcabili, prezența lor mă urmărește. Nu-i voi numi, poate voi scrie despre ei cîndva, unii mai sunt în viață, alții, mai mulți – nu, nu aș vrea să uit pe cineva. Cum spunea tatăl meu, dacă aș avea loc, le-aș pune portretele în camera mea.

Mă simt bine în muzee, în natură, în singurătate. Traducerea este o formă de singurătate.

Am o familie adunată din lumea largă și răspîndită prin lume. Am prieteni adevărați.

De la fereastra mea, se văd Liceul, Universitatea și Mănăstirile Galata și Cetățuia.

Sunt recunoscătoare pentru darurile primite.


Interviu realizat de Dana Bădulescu

Interviu realizat de Dana Bădulescu

Care a fost prima carte tradusă și în ce fel este semnificativă prima traducere în activitatea unui traducător?

Demult, Picnic la marginea drumului de frații Andrei și Boris Strugațki. După șocul vizionării filmului Călăuza de Andrei Tarkovski, am căutat orice amănunt legat de regizor, la Iași și în Rusia, unde mergeam cu familia cu o anumită regularitate. Traducerea aceea a apărut în revista ieșeană Cronica, aducîndu-mi cel puțin un prieten. Apoi, am tradus, tot din rusă, un roman al acelorași autori, Hotelul „La alpinistul dispărut”, lucrare rămasă în manuscris, tot după ce văzusem filmul, fascinant într-un alt mod. E greu de spus cît de importantă a fost întîlnirea cu literatura „filtrată” de film și de timpurile mai grele de atunci ale unui… traducător de la o mare întreprindere ieșeană. În colaborare, prima lucrare tradusă a fost Jurnalul de scriitor de Dostoievki, un proiect al Catedrei la care lucram și lucrez. Aici, stilul gazetăresc-filosofic al clasicului m-a solicitat prin precizie și detașarea meditațiilor și prin acea lungime a frazei care dorește să cuprindă totul. Apoi, a urmat bucuria de a-l descoperi pe Seamus Heaney și de a constata că (și) poezia este traductibilă. Nu știu nici acum ce a pregătit această revelație – în parte, the Celtic revival din epocă, popularea lumii (de consum) cu personaje din mitologia celtică, suprapusă mai vechilor mele căutări de „evadare”, în cazul meu mai vechii mele atracții. După mai mulți ani, din dragoste pentru un alt poet pe care îl descopeream și ca eseist, Iosif Brodski, legat de orașul natal, Leningrad/Petersburg. Așa au apărut eseurile axate pe tema memoriei, a călătoriei și a literaturii și dorința de a-l aduce pe poetul-eseist, la fel de departe ca mine de patria primă, în limba română. Viața protopopului Avvakum, o operă clasică, un „roman-hagiografie”, a fost prima mea incursiune în universul literaturii ruse premoderne și în sfera teologicului. A fost urmată de alte forări în „lungul Ev Mediu” rus.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră traducerea literară?

Semnificația este, de fiecare dată, alta, dar numitorul comun este eliberarea, darul, pentru că pentru mine traducerea este o activitate (s)electivă. Prima a fost mai mult o înfruntare cu limba română; cea în colaborare – cu discursivitatea lui Dostoievski; cea de-a treia – o întîlnire cu o sferă nouă a preocupărilor mele de filolog și profesor; „primul roman rus” – o înaintare vrăjită într-un teritoriu care se autoconfigura lingvistic etc. Au fost (și sunt în lucru) și lucrări „comandate”, cu frumusețile lor.

Când ați început să traduceți, ați avut un model care v-a influențat abordarea? Sau v-ați adaptat talentul și priceperea la solicitările traducerii?

M-am adaptat, n-am căutat modele, dar, desigur, am citit, însă apoi am mizat pe mine, în general. Nu știu dacă e bine așa, dar am făcut-o – și o fac – instinctiv, fiindcă așa, „mizînd pe mine”, am realizat acele traduceri. Dacă mai privesc la ce fac alții e, de regulă, pentru a le explica studenților „virtuțile compensatorii ale limbii (române) în traducere” (parafrazez titlul unei foarte bune cărți de Ion Kohn).

Cum ajungeți să traduceți: alegeți dumneavoastră cărțile? Sau vă „aleg” ele?

Și – și, uneori e un program care mi se (auto)impune. Dacă aș alege eu, aș aduce scriitori din secolul al XX-lea, filosofi, gînditori creștini, aș readuce opere din deceniile despre care nu se știe mai nimic, din anii 1940, 1970, 1990. Nu știu dacă trebuie să-i retraducem pe clasici în detrimentul acestei categorii de scriitori, iar editurile, chiar dacă știu, nu mizează pe ei, nu riscă. Eu am mers spre cărți, cărțile au venit spre mine; unii autori au reprezentat descoperiri „întîmplătoare”, apoi am căutat în preajma lor.

Fiecare carte se cere tradusă altfel. Care sunt aspectele care vă orientează de fiecare dată când traduceți?

Gustul, epoca, stilul și bogăția vocabularului, limba română și tradiția traducerilor în ea, cunoașterea codurilor semiotice respective și, desigur, rezonanța cu „vocile interioare”, cultura personală, ansamblul operei autorului.

Aveți texte – pe care le traduceți – de care vă simțiți mai aproape decât de altele? Ce anume vă apropie de ele?

Cele revelate, în care am intrat ca într-o „dumbravă minunată” și n-am mai putut să mă opresc. De fiecare dată, este altfel și, totodată, fiecare traducere are o legătură cu spații ale imaginarului care-mi sunt, de regulă, apropiate. Dar se poate întîmpla și altfel, mai vine cîte un șoc, cum a fost, de pildă, o lucrare despre un episod din Coreea de Nord.

Care sunt cele mai serioase probleme pe care le-ați întâlnit traducând din limba rusă? Au existat rezistențe ale textului la traducere (iar, dacă au existat, de ce natură au fost acestea)?

Rusa este o limbă de o suplețe și bogăție remarcabile, capabilă să se oglindească bine în română și, la rîndul ei, să primească româna, după cum se poate vedea și în traducerile poeziilor lui Eminescu, a romanelor lui Sadoveanu, eseurilor lui Noica, ale studiilor lui Eliade etc. Ca limbă literară, rusa este ceva mai veche decît româna. Nu există probleme insurmontabile, cred, fiindcă româna are adstratul slav, care ajută la receptarea textelor vechi. Rusa necesită o „de-tautologizare”. Un alt aspect este gama diminutivelor rusești, mult mai bogată decît cea etalată de limba română, dar această problemă apare mai ales în folclor și la unii reprezentanți ai prozei rurale, de care, deocamdată, nu m-am ocupat.

MK 1101 etching col 30 x 20 cm, 2016 © Adrian Sandu

MK 1101 etching col 30 x 20 cm, 2016 © Adrian Sandu

În ce măsură textul tradus poartă marca traducătorului și în ce anume se reflectă această marcă?

Sunt prețiozități de genul „firește, pasămite, pesemne, desigur” pe care un traducător le poate purta cu sine în orice lucrare. Cred că (sper) nu le am, deocamdată. Există structuri preferate care se interpun, construind acel interlimbaj neutru al traducătorului care constituie o marcă recognoscibilă în orice operă livrată prin traducere.

Ce cărți din literatura rusă credeți că-și cer dreptul cu urgență să fie traduse în literatura română?

Multe, din canon și recente, din toate albiile (oficială, de sertar, din emigrație), acum reunite. Literatura rusă are anual, prin programe guvernamentale, aniversări ale scriitorilor; anul acesta, de pildă, este centenarul Soljenițin, două sute de ani de la nașterea lui Ivan Turgheniev. Cred că este necesar ca istoria intelectuală a Rusiei să fie mai bine cunoscută, și nu doar prin cărți-traduceri provenind din sfera anglofonă sau altele, există oameni despre care la noi știu, eventual, doar specialiștii, nume de neocolit, capi de școală etc. Mă gîndesc la D. S. Lihaciov, A. A. Pancenko, S. Averințev, V. M. Jivov, Viaceslav Vs. Ivanov, S. P. Kapița etc., filosofi ca Mamardașvili, Bibihin, A. Losev, intelectuali creștini ca Olga Sedakova, poeticieni, clasici în viață. Aș traduce cărți despre scriitori, biografii apărute într-o excelentă serie care există în Rusia de aproape un secol. Avem nevoie de carte didactică elaborată în Rusia, de cîteva lucrări fundamentale. Nu în ultimul rînd, aș spune că poezia rusă contemporană are nevoie de o vizibilitate mai mare în România, unde apar traduceri care nu aduc întotdeauna servicii celor două limbi.

Ce sentiment aveți atunci când cartea n-a mai fost tradusă până atunci în limba română?

De mîndrie cu greu reprimată, dar ascunsă de ochii lumii, și de bucurie că pot fi utilă. Traducerea este o parte de „servire” a limbilor pe care le cunoști (foarte) bine, este o formă de eliberare și de creativitate care aduce o satisfacție cathartică. Este, pentru traducător, o formă de comunicare cu valorile importante.

Ați lucrat la traduceri în colaborare. Cum vedeți colaborarea în traducere?

La comandă, în colective sau tandem, am lucrat – în genul publicistic, epistolar, eseistic. Este o posibilitate pe care n-aș ocoli-o, recomandabilă pentru proiecte mai mari. Există mai multe forme de colaborare în acest cadru. Experiența mea a însemnat împărțirea unui volum de pagini la n persoane și apoi recitirea de către îngrijitorul ediției și armonizarea întregului. Mai sunt și alte modalități, pe care nu le-am practicat. De pildă, aceea de a lucra la texte într-un tandem, cu un foarte bun cunoscător al limbii-sursă și un cunoscător excelent al limbii-țintă. Așa s-a tradus la noi literatura rusă în anii 1940–1950 și mai tîrziu, cred, prin colaborarea dintre un vorbitor nativ de rusă și un scriitor român. Oricum, este o recomandare elementară aceea ca textul tradus să fie citit de un alt ochi, înainte de lectorul editurii, după ce traducătorul însuși a revenit la text, după un anumit interval.

Care sunt următoarele cărți pe care vă propuneți să le traduceți?

Lucrez la traducerea unor omilii din secolul al XIX-lea ale unui important ierarh al Bisericii ruse, educator și scriitor, și la niște eseuri, consacrate intelectualilor și clasicilor literaturii ruse din secolul al XIX-lea de un politolog, diplomat și scriitor rus care a trăit în Occident. Aș dori să mai traduc restul eseurilor lui Iosif Brodski, literatură rusă veche, memorialistica intelectualilor care au depășit momente grele – ego-proză, proza și poezia modernismului, poezia fostă de underground, literatura recentă. Literatura epocii sovietice timpurii merită atenție. Aș mai vrea să văd traduceri din literatura medievală a țărilor vecine, în particular Bulgaria, de care suntem atît de legați cultural. Sper să contribui la traducerea unor lucrări de referință din domeniul literaturii ruse.

Cum vedeți relația dintre critica literară și traducere – pe care le-ați folosit, de multe ori, în conjuncție, pentru a pune în valoare opera câte unui scriitor?

Se întîlnesc, dacă mă gîndesc la experiența cu eseistica a moderniștilor ruși (Osip Mandelștam, Marina Țvetaeva, Boris Pasternak, Anna Ahmatova), a lui Iosif Brodski sau Isaiah Berlin, care mi-au devenit familiare pînă la amănuntul biografic. În mod tradițional, în cultura rusă, acestea se întîlnesc și se sprijină reciproc. La noi – s-a notat acest lucru cu ceva timp în urmă –, există un dezechilibru accentuat între volumul, mare, de literatură tradusă (nu numai rusă) și receptarea critică imediată.

Care este, în opinia dumneavoastră, contribuția traducerii la cultură?

Aș vrea să cred că este o cărămidă în cultura în care intră, și un serviciu pentru ambele, sursa și destinația, dar nu cred că este întotdeauna așa. Cărți importante pot trece neobservate uneori, cărți valoroase se editează la cerere. Apoi, sînt atît de multe, azi. Dar oricum, formează noosfera, „norul”, la care poate ajunge oricine dorește. Această dorință, nevoie de literatură, de (auto)cultivare prin ea, de civilizare, care nu e înnăscută, este problema, poate, pentru cei care n-au crescut ca unii dintre noi, colegii mei de generație, ca mine, pe lîngă și printre și în căutare de cărți.

Vă interesează în mod special existența și creația poetului Iosif Brodski, despre care ați scris și o carte: Iosif Brodski. Existență și creație. Un întreg capitol al cărții se intitulează „Despre limbă, limbi și (auto)traduceri”. Cum a reușit Brodski să-și negocieze ființarea și scrisul în spațiul a trei limbi: rusa, polona și engleza?

Iosif Brodski a fost un personaj complex, poet, autodidact, un om liber, puțin histrion, om cu șansă, mai apoi profesor în Statele Unite ale Americii, și-a ales „Limba ca formă de existență”, copilărind într-un oraș, Leningradul, care i-a prezentat spectacolul lumii înainte și după catastrofă. El cunoștea limba rusă în toate registrele ei și studia polona, engleza și cîteva limbi orientale, făcînd o serie de traduceri. A fost un autodidact. Viața l-a purtat prin lume, a iubit Italia, știa și ceva italiană. Era o atmosferă de stimulare intelectuală și literară excepțională, ne-o spune chiar el în alocuțiunea de la decernarea Premiului Nobel (1987). A învățat limbile iubind: polona, pentru o „Sofia”; engleza, pentru o „Faith” ș.a. Polonia și Lituania, de care era legat, reprezentau o prezență a Occidentului, la fel cum – altfel – orașul natal, Leningrad-Petersburg, era un „Occident în mic”. Deschiderea spre lume a lui Brodski aici a început, și nu doar prin formele artistice etalate de splendidul oraș de pe Neva, ci prin oamenii autentici, care aduceau suflul culturii rusești presovietice, filologi și poeți, ingineri și editori, critici de artă și colecționari bibliofili, confrați poeți, mai mulți dintre ei cu alte meserii (ingineri). Datorită lui știm ce cărți serveau, în Rusia sovietică, celor care doreau să-și organizeze universul de discurs dincolo de canonul acceptat. Astfel, pentru tînărul Brodski, în perioada anterioară anului 1972, cînd a fost forțat să emigreze, antologia lui Gutner (de poezie engleză și americană, realizată de un personaj important în trasmiterea imaginii literaturii ruse în lume, D. P. Sviatopolk-Mirski) a jucat un rol cardinal, apropiindu-l pe tînărul poet de Wynstan Hugh Auden și T. S. Eliot, în particular. De la primul, a ales „formula filosofiei limbii”, de la cel de-al doilea, probabil, forma elegiacă. Dar, dacă e să rămînem în interiorul literaturii ruse, Brodski a învățat, ca un pictor, ucenicind pe la alții, pentru ca apoi să se desprindă: de la Pușkin, de la poeții modernismului rus, de la contemporani, de la englezi, de la Dante, mediat. Apoi, în America, de la contemporani – Seamus Heaney, Derek Walcott. A învățat nu doar de la poeți, ci și de la prozatori, iubindu-l, în particular, pe Andrei Platonov, tot pentru capacitatea acestuia de a crea un limbaj absolut nou. Dar a învățat și să traducă. Nobelul l-a primit pentru opera omnia, din care apăruseră eseurile sale și piese – și chiar poezii. Avea o atitudine aparte față de poezie și traducerea acesteia, în care credea, în principiu, dar pe care o considera, în același timp, cvasiimposibilă, dat fiind că „în poezie forma este conținut”. A atras atenția asupra traducerilor inadecvate realizate în engleză. Foarte interesant – și discutat la vremea respectivă și mai tîrziu – a fost raportul său cu limba engleză, pe care și-a însușit-o, dar care nu i-a fost recunoscută ca „reală”. Experimentele sale de autotraducere – realizate pe principiul transpunerii formale a prozodiei – nu li se par tuturor reușite. Desigur, este vorba despre asimetria dintre sistemele celor două limbi. Cum spunea un important critic, cunoscător al literaturii, John Bayley, forța lui Brodski este forța metaforelor sale… Nu știu dacă poetul ar fi fost de acord, dar… metaforă este totul, după cum o Metaforă este și sistemul său de „evoluție” ca poet: de la spațiu, la timp și limbă. Aici, în încheiere, să vedem împreună versurile care l-au călăuzit pe Iosif Brodski, într-o poezie dedicată lui W. B. Yeats: ”[time] worships language and forgives / Everyone by whom it lives” („[timpul] venerează limba și iartă / celor prin care trăiește”) „Dacă timpul venerează limba, înseamnă că limba este mai mare, sau mai veche, decît timpul, care, la rîndul său, este mai mare”.

Așadar, Brodski a negociat mereu: cu regimul, cu literatura, cu viața, cu circumstanțele ei, cu tragedia, cu Muzele, cu oamenii. Negocierea propriei imagini a fost (a trebuit să fie) preocupare pentru cineva care, evreu fiind, voia să rămînă poet rus și cetățean american. Pentru Iosif Brodski, poezia este un joc pe care îl face limba pentru a restructura timpul. Aș adăuga că este o sentență pe care și-o poate însuși și traducătorul.

Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.