Articolul anterior, semnat de către Cristina Petrescu (vezi: https://www.fitralit.ro/wp-admin/post.php?post=19348&action=edit ), este dedicat în primul rând prezentării câtorva poeți incluși în antologia amplă a poeziei galiciano-portugheze, iar articolul următor cuprinde cinci poezii în original și traducerea acestora în limba română (vezi: https://www.fitralit.ro/wp-admin/post.php?post=19359&action=edit). (Fitralit)
Cea dintâi antologie de până acum dedicată în exclusivitate poeziei medievale galiciano-portugheze conține sigurele tălmăciri din poezia trubadurescă portugheză publicate de Teodor Boșca (unsprezece cântece) în Poezia trubadurilor provensali, italieni și portughezi, a truverilor și a minnesängerilor (Dacia, Cluj-Napoca, 1980) și de Dan Caragea (șaisprezece cântece) în Antologia poeziei portugheze (Edinter, București, 1990).
Culegerea noastră însumează optzeci și cinci de cântece, compuse de patruzeci și trei de trubaduri, ilustrând toate speciile și perioadele acestei extraordinare manifestări poetice și muzicale din spațiul iberic. Sub aspectul repartiției, cei doi traducători au avut contribuții sensibil egale (Cristina Petrescu patruzeci și două, Dan Caragea patruzeci și trei de cântece).
Totul din ediția bilingvă – studiul introductiv, notele, prezentarea autorilor, glosarul, bibliografia ‒ a fost conceput ca să confere antologiei caracter precumpănitor didactic, în sprijinul studierii limbii și a literaturii portugheze în universitățile românești.
Înainte de toate, s-a încercat echivalarea cât mai fidelă, constanța în folosirea termenilor, dar și reproducerea modelului original sub aspectul măsurii și al rimelor. La majoritatea covârșitoare a traducerilor, schemele prozodice sunt identice, în oglindă. S-au respectat și alte cerințe, mai subtile, de tip: ata–finda (legarea strofelor între ele, neîntrerupând comunicarea, până la încheiere), leixa–prem (procedeu prin care se începe o strofă cu cuvântul sau versul cu care se încheie strofa anterioară), dobre (repetarea aceluiași cuvânt în mai multe locuri din strofă) etc.
Limba acestor producții se întindea din Galicia, cuprinzând și spațiul portughez, cu influențe dinspre Castilia, León, dar și dinspre Provența și Franța.
Modelele trubadurești sunt fie culte (provensale, franceze), fie populare, arhaice chiar, ca în cântecele despre iubit, care au deseori o structură paralelistă, potrivită dansului.
În versiunea românească, am folosit și termeni arhaici, atât cât să sugerăm o anumită vechime, dar fără a abuza și încețoșa înțelegerea. Toate aceste vocabule au fost explicate și atestate textual. În cântecele dialogate (cu excepția celor satirice și de ocară), dar și în invocări, personajele se adresează reverențios, la persoana a II-a plural, conform modurilor de adresare și de politețe ale epocii. În cântecele de iubire, exprimarea sentimentelor este cumva indirectă, îndrăgostiții spunând că se gândesc doar la binele stăpânei lor.
În cântecele de ocară și de batjocură, limbajul se schimbă ‒ o limbă vie, pitorească, adesea veninoasă își face simțită prezența. Tonul este zeflemitor, de la umor și ironie, la sarcasm. Sunt satirizați parvenitul, nepriceputul, impostorul, afemeiatul, nobili și clerici deopotrivă. Limbajul fără perdea nu cunoștea în Evul Mediu pavăza morală din epocile ulterioare, când onorabilitatea socială impune cenzura. Este evident că traducerea înseamnă, deopotrivă, modernizarea textului. Ar fi fost cu neputință să inventăm o limbă română medievală și coduri care la noi nu au existat, de fapt, niciodată. În plus, conform unei teorii mai largi, orice lectură este, în fond, traducere, trecere a unui sistem de semnificații și a unui vocabular în limbajul nostru propriu.
