Olga Stehlíková (*1977) este poetă, redactor de revistă și de carte, editor și critic literar. S-a născut în Příbram și a studiat boemistica și lingvistica la Facultatea de Științe Umaniste (Litere) a Universității Caroline din Praga, precum și jurnalistica la Școala de Publicistică din cadrul aceleiași instituții de învățământ superior.
Se concentrează, în principal, asupra poeziei și prozei cehe contemporane. A participat la alcătuirea Antologiei Poeziei Cehe, partea I, 1986–2006 (apărută în 2007), a anuarului Cele mai frumoase poeme cehești ale anului 2014 (alături de coordonatorul juriului, poetul Petr Hruška, lucrare apărută în același an) și la pregătirea multor alte volume de poezie și de proză. Volumul de debut, intitulat Săptămâni, a fost răsplătit cu Premiul Magnesia Litera pentru Poezie.
Trei ani mai târziu, a scris, împreună cu muzicianul Tomáš Braun, volumul experimental ouă / eggs, alcătuit din 101 distihuri, în care îmbină poezia, arta traducerii și muzica. În 2018, i-au apărut volumele Din perspectiva subiectului liric și Un semn al exclamării ca un catarg, primul dintre ele fiind scris împreună cu poetul Milan Ohnisko sub pseudonimul Jaroslava Oválská, iar cel de-al doilea având-o drept autoare exclusivă. După un an, Olina Stehlíková a venit cu o compoziție poetică provocatoare, intitulată Despre ce vorbește Maica atunci când tace, care reprezintă o contribuție extrem de personală a autoarei la discuțiile despre criza globală a mediului, prăbușirea biodiversității și schimbările climatice. Personajul principal al cărții – care, printre altele, vorbește la persoana întâi – este însăși „Maica Primordială”, planeta Pământ.
Anul 2019 a fost neobișnuit de bogat pentru Olga Stehlíková: pe lângă Maica, a publicat și nuvela Băieții nu dansează! – o poveste dintr-un mediu coregrafic, care li se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani, care ne învață cum să luptăm împotriva prejudecăților de gender, să învățăm să ne cunoaștem și să ne acceptăm alteritatea, pe a noastră și pe a altora –, precum și narațiunea absurdă, fără sens, Kařut și Řabach, o poveste pentru copii și tineri, al cărei personaj principal, în afară de cei doi gemeni deja menționați în titlu, este litera cehească Ř : ea pare a avea o mare însemnătate nu numai în Republica Cehă, ci și pe misterioasa planetă Praminda.
În general, nu mă las influențat de textele oficiale prin care editurile își prezintă volumele nou lansate. Motivele sunt lesne de înțeles și nu voi insista asupra lor: necesitatea de a promova, populariza și vinde, evitarea riscului de a-l pune pe potențialul cititor să gândească prea mult înainte de a se decide (Doamne ajută!) să cumpere o carte și, mai ales („Doamne ferește!”), una de poezie, timpul prin definiție limitat atât al celui care citește, cât și al celui care scrie acest gen de texte etc., etc. – dar mai bine să ne oprim aici. Fac totuși fericit o excepție pentru textul oficial de prezentare a volumului Săptămâni (formulat de poeta și criticul literar Jitka Bret Srbová și de editorul Daniel Podhradský), care reușește să spună foarte mult, în câteva propoziții bine concentrate și esențiale, despre esența stilistică și intelectuală, nu numai a volumului de debut, ci poate chiar a întregii opere a Olgăi Stehlíková:
Nicăieri nu scrie că treaba poeziei este să răspândească frumosul. Înaintarea periei de sârmă în răspăr, adică poezia care ne arată cu degetul slăbiciunile, poate crea și ea o stranie senzație de fericire. Sunt versuri care înregistrează exact unde și cum eșuăm în viață, în ce abisuri ne-am afundat și de ce. Debutul târziu în poezie al autoarei (…) aduce tensiune, incertitudine, emoție. Și poate o anumită eliberare. Poate.
Probabil că ar fi greu să fie surprinse mai precis și mai fidel antiestetica extrem de personală, aproape angajată, pe care Olga Stehlíková și-o asumă în mod curajos și conștient și pe care o construiește cu atenție încă de la începutul primului său volum (și ale cărei influențe se vor face simțite și în titlurile următoare). „Înaintarea periei de sârmă în răspăr” îi este proprie, altfel nu ar putea arăta „unde și cum eșuăm în viață, în ce abisuri ne-am afundat și de ce”. În mod sigur însă, autoarea nu are în fișa postului „a aduce eliberarea sau relaxarea”. În rest, tot ce dorim: tensiune, incertitudine, entuziasm, chestionarea validității valorilor morale „clasice” – dar au fost ele vreodată valabile? Au existat vreodată? Sau le-am inventat numai pe baza străvechii ipocrizii omenești și a obiceiului nesănătos de a ne considera culmea civilizației terestre și, prin aceasta, și a moralității? Din nou, fenomenul e descris în mod concis și convingător de către Jitka Bret Srbová:Numitorul comun al tuturor cărților Olinei Stehlíková pe care am apucat să le citesc până acum este atitudinea severă, critică față de opinia omului cu privire la lumea în care trăiește și față de relațiile interumane, asupra cărora glosează cu umor și spirit critic, dar fără participare pătimașă.
Voi încerca să argumentez cu concursul unor fragmente din poemul urechea dreaptă, care face parte din volumul de debut al autoarei și reușește în mod strălucit să explice, dar să și expliciteze presupusele valori mai sus menționate.
Chiar: de ce ne întoarcem (zice-se) mereu la aceste (așa-zise) valori? Ce ne așteaptă, de fapt, aici? Antiestetica menționată mai sus conține și o doză substanțială de cruntă autoironie (literară, feminină și umană):
întoarce-te în căsuța cu motive florale, culori calde și unghere
pentru masajul spinării și al cefei
la hota care, hop, aruncă în stradă tot ce aspiră
la sarcinile împărțite, la treburile începute care nu mai așteaptă
la mânuțele calde care te cuprind seara chiar înainte să începi povestea //
la toate flaconașele din baie
și la cadourile veșnic ascunse pe care le găsești fără pic de efort
la cele cinci porții de fructe și legume pe zi
Spirit mic-burghez, confort, obiceiuri și apucături de fiecare zi, sentimentul de comoditate care include chiar și prezența incomodă a celuilalt, fie și numai prin sublinierea și confirmarea existenței cu ritmul său deja familiar și învechit. Într-adevăr, de aici nu se prea poate fugi. De altfel, o confirmă chiar autoarea în finalul poemului:
asta ne așteaptă aici
asta nu înțelegeți voi
astea toate sunt ale noastre
de aici nu se poate fugi
Așadar, o primă ecuație esențială pentru înțelegerea și, implicit, pentru traducerea textelor Olinei este reprezentată de tensiunea permanent activă, decalajul abrupt și periculos, chiar dacă, până la proba contrară, „pavat cu intenții bune”, dintre tonul în aparență convingător al discursului și intensitatea otrăvii ascunse cu meșteșug sub glazura fragilă a aparentului „bun-simț general-uman”, iar la nivel semantic între forța indubitabil convingătoare a cuvintelor și (auto)ironia prezentă la fiecare pas în jocurile de cuvinte, sensurile figurate, aluziile la evenimente, instituții, chiar și la persoane individuale, în general la realități mai mult sau mai puțin familiare cititorului și, mai ales, celui străin – și aici se manifestă mai mult decât oriunde „lipsa de fairplay auctorială” neașteptat de familiară autoarei. Etalându-și viața personală cu un curaj care pe alocuri frizează un anumit gen de frenezie cu accente sinucigașe, autoarea adresează numai întrebări care-și conțin deja răspunsul, construite pe fundamentele – prin tradiție, amare – ale experienței personale. Pe scurt, challenge-ul constă în a trece de aparența „discursului de bun-simț”, a nu sucomba sub efectul otrăvii glazurate, a descompune puterea de a convinge a cuvântului bazat pe logica obiectivă, cartesiană, de zi cu zi a argumentației vizibile, fiindcă a fost construită în scopul de a da această impresie, a spulbera fără remușcări răspunsurile perfect logice sugerate, dar care-și conțin slăbiciunea în însuși modul de construcție și în falsitatea argumentației și, într-un final, a dezgropa dintre rămășițele lor răspunsurile efective, preformulate de subtilele, dar omniprezentele aluzii auctoriale și încastrate ca niște schelete fosile în bolovanii antediluvieni ai trăirilor concrete, dureros de autentice, a căror forță, adesea de neînțeles, dar în mod sigur de netăgăduit, este fără întrerupere alimentată de perpetuum-ul mobile al circuitului închis autenticitate–concretitudine: trăirile cu pricina, adică răspunsurile pe care le căutăm (sau cel puțin pe care ar trebui să le găsim) se bazează pe experiențe trăite, despre care se știe că au fost trăite și, mai mult, cu privire la care se știe și cine le-a trăit. În asemenea cazuri, veridicitatea nu se probează, ci se constată.
Că ecuația este, dacă nu un pic cam complicată, pe alocuri nedrept de absconsă și prea săracă în coeficienți cu valori concrete pentru cei neinițiați? (La urma urmei, de unde să știe sau să bănuiască cititorul profan ce, când, de ce și cum i s-a întâmplat doamnei autoare? Păi, mai pune și el mâna pe niște almanahe, nu? Iar dacă nu le are la dispoziție, se consolează cu ideea că în poezie lucrurile sunt, par și arată întotdeauna altfel decât este el obișnuit să le cunoască și atunci poate să înceapă prin a demola normalitatea aparentă, având în urma sa o singură certitudine: aceea că a făcut primul pas.) Iar dacă „simplii cititori” au atâta de săpat pentru a descifra ce a vrut poeta să spună, ce să mai zic de bieții traducători, nevoiți să reformuleze toate acestea într-un idiom diferit?
Ei bine, doar în aparență paradoxal, șansa traducătorului ar putea fi tocmai aceasta, adică oportunitatea de a folosi drept material de lucru, ca și autoarea, cuvintele – chiar dacă aferente altei limbi. În lipsa altei inspirații, el poate oricând să reconstruiască din cărămizi-piese de lego structuri dacă nu identice, cel puțin similare (sau poate invers?) acelora care i s-au încredințat, alcătuite din cărămizi. Iar dacă nu exprimă ceva asemănător, rezultatul acestui demers măcar spune același lucru, chiar dacă în alt mod. Calc? Poate. Dar, în primă instanță, orice traducere este o formă de calc, pentru simplul motiv că este condiționată de conținutul textului original, îi lipsește independența tematică, autonomia narativă (în cazul prozei de ficțiune).
Și, cu toată sinceritatea, cam așa am încercat să rezolv lucrurile și în cazul de față: am început prin construirea unei structuri similare (a se citi „unui nucleu narativ, descriptiv, simbolic, metaforic, după caz”) în limba română, pe care am comparat-o apoi cu originalul, aplicând ajustări acolo unde observam că lucrurile scârțâie. Și am repetat aceasta de câteva ori, până când am realizat, mai mult sau mai puțin cu surprindere, că, imitând gesturile autoarei, am ajuns, încetul cu încetul, să-i „imit” și rezultatele. Un corolar neașteptat al acestei metode sine die a mersului invers a fost că, pe baza unor asemenea traduceri „mimetice”, am început să deduc anumite lucruri care i se întâmplaseră sau i s-ar fi putut întâmpla autoarei și care, mai departe, m-au ajutat la traducerea altor pasaje.
Drept exemplu mi-ar putea sluji foarte bine cele două fragmente de mai sus din poemul urechea dreaptă. Pentru conformitate, le voi prezenta în paralel cu originalele cehești:pravé ucho
(romance)
pravé ucho prošťouchni krásně nesmyslným rozpočitadlem
skandovaným ze zadních sedadel
levé nastav hlasu, co naléhá:
ještě se nevybourej, drž se směru, dělej to správně, to poznáš
tiskni kliky jako příborové nože, jako pravice a krájej, otvírej, seznamuj
vracej popelnici k patě domu s mocným rachocením
choď to vyzvednout na poštu
třiď stlačené kartony od mléka
každé ráno jim něco nasyp do jogurtu
něco křupavého
pověnuj se zručně penisu
nepřekračuj rychlost
zapiš si datum odčervení kočky
nakrm kulatý chřtán černou várkou
měj na paměti pokrývku hlavy a vysoký krém
a nedávej další výpověď
ani muži, jenž s ní nic nemá, když to říká
zatímco s tebou něco má, jen si vzpomenout
zapomeň na noční výlety za cizími dotyky
na to nudné překvapení, že je to pokaždé stejné
na to, jak se vždycky chvatně oblečeš a utečeš taxíkem
občas tam něco zapomeneš – svršek, spodek, eso
a nikdy, nikdy nezůstáváš v té póze do rána
je to skoro úplné
v těch mládeneckých bytech bez kytek s nahými okny
z nichž pak ráda vydechuješ kouř do ksichtu rozbřesku
se zanesenou koupelnou a peřinami bez povlečení
s hladovým pupkem lednice
ze které trčí osamělá hlaveň lahváče se salátem budapešť
už je to téměř celé
loučit se výlučně za deště
vrať se do domku s útulnými barvami, květinovým vzorem a zákoutími
k masáži zad a šíje
k digestoři, co to, máčk, odsává do ulice
k rozdělaným, načatým věcem, které už nepočkají
k teplým večerním ručkám okolo krku, těsně před pohádkou
ke všem sprchovým lahvičkám
a poschovávaným dárkům, které jako když najdeš
k pěti porcím ovoce a zeleniny denně toto je tu pro nás
tomu vy nerozumíte
to je naše
z toho se neutíká
urechea dreaptă
(romanță)
înghiontește-ți frumușel urechea dreaptă cu o poezioară copilărească fără sens //
care se tot scandează de pe scaunele din spate
iar pe cea stângă seteaz-o pe vocea care-o ține tot pe a ei:
încă nu te face praf într-un accident, menține direcția, fă ce trebuie – o s-o recunoști tu //
apasă mânerele ca pe niște cuțite dintr-un set de tacâmuri, ca pe niște rigle, taie, deschide, fă-le cunoștință //
târăște pubela la locul ei, la talpa casei, cu huruitul de rigoare
du-te să ridici ce trebuie de la oficiul poștal
sortează cutiile de lapte mototolite
toarnă-le în fiecare dimineață ceva în iaurt
ceva crocant
dedică-te cu îndemânare unui penis
nu depăși limita de viteză
notează-ți data când trebuie să-ți deparazitezi pisica
hrănește gâtlejul rotund cu o porție de ceva negru
nu uita să-ți iei ceva de pus pe cap și nici de crema cu luciu intens / /
și în rest nu mai spune nimănui nimic
nici bărbatului care n-are nimic de-a face cu aia, dacă așa zice el
în schimb are o relație cu tine; atâta numai, amintește-ți
uită de excursiile de noapte în căutarea atingerilor străine
de surpriza plictisitoare că întotdeauna iese la fel
de eternul tău stil agitat de a te îmbrăca și a fugi cu taxiul
uneori îți uiți ceva acolo – o țoală, o damă, un valet, un as
dar niciodată, niciodată să nu-ți păstrezi atitudinea respectivă până dimineața //
este aproape gata
în acele apartamente pentru tineret, apartamente fără flori, cu ferestrele goale //
din care-ți place atât de mult să-i sufli răsăritului fumul în față
apartamente cu băile înfundate și plăpumi fără cearceafuri
cu frigiderul ca un ombilic flămând
din care se ițește însingurat vârful sticlei de salată budapesta
de-acum aproape că s-a terminat
când te desparți, întotdeauna plouă
întoarce-te în căsuța cu motive florale, culori calde și unghere
pentru masajul spinării și al cefei
la hota care, hop, aruncă în stradă tot ce aspiră
la sarcinile împărțite, la lucrurile începute, care nu mai așteaptă
la mânuțele calde care te cuprind seara chiar înainte să începi povestea //
la toate flaconașele din baie
și la cadourile veșnic ascunse pe care le găsești fără pic de efort
la cele cinci porții de fructe și legume pe zi
asta ne așteaptă aici
asta nu înțelegeți voi
astea toate sunt ale noastre
de aici nu se poate fugiPentru exemplificare:
Pe parcursul algoritmului prezentat mai sus, secvența finală
toto je tu pro nás
tomu vy nerozumíte
to je naše
z toho se neutíká
a cunoscut următoarele faze intermediare (bineînțeles că vor fi menționate numai câteva dintre ele):
1. ăsta e aici pentru noi
pe care voi nu-l înțelegeți
ăsta e al nostru
din paza ăstuia nu se poate evada
2. toate astea aici pentru noi
voi nu le înțelegeți pe niciuna dintre ele
din ce e al nostru
nu se pleacă
3. cine e pentru noi
e de neînțeles pentru voi
dintr-ale noastre
nu evadează nimenivarianta finală:
asta ne așteaptă aici
asta nu înțelegeți voi
astea toate sunt ale noastre
de aici nu se poate fugifiind cam a unsprezecea sau a douăsprezecea pe parcursul algoritmului.
O altă problemă de care s-a lovit traducătorul s-a referit, în special, la volumul Un semn de întrebare ca un catarg și a avut la bază o polemică destul de aprinsă, dar ușor stranie din lumea literară cehă: în cazul volumului menționat mai sus este mai importantă tema relațiilor interumane? Sau aceea a limbajului care reflectă forma acestor relații? Să o ascultăm din nou pe Jitka Bret-Serbová: Poezia Olinei este uneori o oglindă foarte neplăcută a fenomenelor tipice cărora cu toții le putem cădea victimă fie la nivelul limbajului, fie în lumea relațiilor. Cititorul se teme să o citească, pentru că într-un atare comportament s-ar recunoaște pe sine.
Capacitatea de sinteză a Jitkăi Bret-Serbová este, ca de obicei, remarcabilă, dar subtilitatea autoarei a mers, ca de obicei, cu un pas mai departe: fără a-și cenzura intensitatea și uneori pitorescul expresiei, Stehlíková nici nu se hazardează să-și reducă stilul la o defulare prin verbiaj a dezamăgirilor provocate de evoluția relațiilor interumane. Voi argumenta prin minipoemul final al antologiei noastre de autor și al volumului Săptămâni, marcat de ironie, dar și de empatie, de sarcasm, dar și de tandrețe, cu corolarul de-abia sugerat în final al desprinderii definitive a femeii de dependența afectivă de fostul partener:až se zas vrátíš
budu jiná
branku budu zavírat pravou rukou
pozdravím tě: ahoj
ahoj miláčku
când te vei întoarce
voi fi alta
voi închide portița cu mâna dreaptă
te voi saluta: pa
pa, iubitule
De menționat că portița simbolozeză aici, la fel ca în întregul ciclu al Săptămânilor, trecerea către moarte.
[În treacăt fie spus, un nou conflict de idei, în aparență secundar în raport cu cel de mai înainte, dar suficient de complex pentru a-i face din nou traducătorului viața grea, a izbucnit în momentul când Olga Stehlíková a văzut în cuvintele de mai sus ale Jitkăi și câte ceva de învățat pentru propria carieră literară:Fără a ține seama de cititor (da, chiar de acela care, potrivit lui Jitkăi Bret-Srbová, se teme să citească), nu se poate scrie poezie. Pe de altă parte, nici nu se poate scrie poezie ținând prea mult seama de cititor, acesta nu este un bun motiv pentru a scrie poezie. […] Nu mi-aș permite niciodată să-mi stabilesc drept țel al cărților atragerea către poezie a acelora care nu o citesc deja.
Este evident că în același fragment Olga Stehlíková se poate interpreta în două moduri aproape diametral opuse dacă o credem pe Jitka, respectiv dacă mergem pe mâna autoarei. Una este să nu-ți pese dacă cititorul se teme sau nu de ceea ce va citi în poezia sa, mai ales când este vorba despre o imagine a sa, altceva este când îți scrii poezia, într-o anumită măsură, tocmai în funcție de el.
Din fericire, cunoscând-o pe distinsa autoare și studiindu-i textele timp de mai mulți ani, am înțeles destul de repede că ea n-ar fi riscat niciuna dintre aceste extreme, adică nu și-ar fi permis nici să se manifeste agresiv la adresa unei anumite categorii de cititori – care însă probabil că oricum n-ar fi ajuns să-i citească volumele –, nici să-și adapteze stilul poetic pentru a-i „recupera” și „mântui” pe ne-cititorii de poezie. Altfel spus, nu era cazul să țin prea mult seama în traducere de acest corolar dihotomic, interpretând, să zicem, metafore obișnuite drept personificări diabolice sau o construcție mai sensibilă decât de obicei într-o probă de submisiune față de o anumită categorie socială.]
Drept argument, aș invoca aici catrenul fără titlu care precedă poemul luni:ve všech ohledech mám nějaký úspory
budeme spolu, dokud nezemřeme
naše majetky potom splynou v jeden třípokojový
se šlehačkou, jmenovkou a rachejtličkou
am niște economii pe toate planurile
vom fi împreună până la moarte
averile noastre se vor contopi apoi într-un tort aniversar ca un apartament cu trei camere
cu frișcă, etichetă pentru nume și un artificiu scânteietor înfipt în el
Dar probabil că cel mai dificil examen al traducătorului Olinei Stehlíková a fost decizia de a selecta între a cataloga atitudinea, imensa, complexa și subtila construcție stilistică a autoarei în ciclul Săptămâni, cu posibilități de generalizare la nivelul întregii opere, drept antiestetică sau estetică a urâtului. Pe scurt, am plecat de la premisa că atât Săptămânile, cât și Maica sunt volume care pot fi citite și interpretate la mai multe niveluri. De exemplu, ca niște poeme în care „totul este legat de tot”. Concretitudinea situațiilor familiare crește într-o întrebare nerostită, dar din ce în ce mai insistentă cu privire la sensul acestora.
Poeta prezintă toate acestea într-un limbaj diagnostic precis, acordând mare atenție detaliilor și cu utilizarea unui registru lingvistic bogat, care variază de la ironie și cinism ușor, la tandrețea și preocupările materne, pline de anxietate, de la un umor specific, personal (conținând ironie și autoironie) până la o neașteptată delicatețe și fragilitate a expresiei. Și aceste zone se întrepătrund și se ciocnesc, fie la nivelul cuvântului, fie la acela al ideii, făcând ca (auto)ironia să devină și mai dură, iar antiestetica auctorială și mai complexă, și mai expresivă: poate oare mama (acum cred că o putem scrie cu „m” mic) să se manifeste tandru și delicat, și totuși cinic? Probabil da. Dar numai în cadrul antiesteticii definite cu precizie de către autoare sau, mai general spus, ca personaj al unei Dichtung definite conform unor reguli clare:
purtai întotdeauna costume de baie rămase de la fratele tău, îți erau mari și erau roase între picioare
nu ți-a aruncat, niciodată, nicio privire blonda aia superbă cu perișori strălucitori pe coapse
aia care te amuțea ca un ascuțiș de bisturiu
ai transportat-o pe o bicicletă pionier împrumutată numai pe blanka, soluția de avarie, cu burta ei care tresălta într-una
ea însă s-a cuplat apoi cu pokorný ,
cu pokorný, nu cu tine
fiindcă ai stropit-o cu noroi când ai încercat un derapaj demonstrativ
da, cu pokorný, nu cu tine, deși aveai numai note de zece și un stil acceptabil de a schia
(Tu / Săptămânile)
Fosta mea studentă, cercetătoarea și boemista româncă Annemarie Linhart, consideră că la Olga Stehlíková avem de a face mai degrabă cu o estetică a urâtului decât cu o antiestetică, invocând drept argument unele dintre imaginile „intenționat, în aparență inutil de dure și șocante” ale autoarei:
abonamentul la revista pentru gurmanzi
a ta e familia plecată în vacanță la mare
după cum se vede chiar în poza asta înrămată de lângă șoarecele plin de viață
(…)
ce se agită încolo și-ncoace pe suprafața netedă a biroului //
și secretara cu nas de corb, școli absolvite prin străinătate și miros de menstruație
care se face simțit ori de câte ori tipa își ridică curu՚ ăla meseriaș
de pe scaunul rotativ de lângă biroul tău
În opinia mea, diferența față de citatul anterior constă în faptul că aceea care se manifestă aici atât de „dur și fără compromisuri” este autoarea-femeie care nu mai păstrează nicio urmă de sentiment matern pentru personajul principal al poemului. Citatul anterior, invocat de Annemarie Linhart, conținea și elemente de compasiune și înțelegere umană și maternă. Și poate că în aceasta constă diferența: prezența constantă a sentimentului matern este incompatibilă cu cinismul necruțător asociat unei estetici „pure”, de nimic alterate, a urâtului. Mai mult, o „obligă” pe autoare ca, în locul esteticii urâtului, să construiască o formă de atitudine la fel de „dură”, eficientă și „demolatoare” la adresa personajului, dar vizibil mai delicată, mai complexă și mai sofisticată. Ceva care, în cadrul unei ficțiuni stăpânite corect, poate susține stilistic și tematic mama ca pe un personaj cinic și ironic, dar credibil și capabil să evite agresivitatea artificială care l-ar arunca în derizoriu. Ceva ce eu, spre deosebire de fosta mea studentă, mi-am permis să numesc antiestetică, și nu estetică a urâtului.
Diferența de mai sus m-a determinat la o mai mare reticență în traducerea unor șarje mai aprinse – să le spunem astfel – ale autoarei, mai ales la adresa bărbaților. Iar drept argument voi prezenta poemul fără titlu *** (oare cu ce speranță îți atârnă hainele în dulap)
s jakou nadějí ti asi visí šaty ve skříni
jejich tajnou vůni zkouším nasát
v těchto dveřích se ráno strkají tví synci
něžné, nečesané ještě hlavy
ty spíš po noční
málem ji cítím, tu tíži tvého těla
hledají tašku s tělákem
z kuchyně plátků sýra kladení
tady jsi?
v pantoflích pod postelí, těch s otisky palců
ve výdechu pyžama přes židli
ve vousech oklepnutých o umyvadlo
v tomhle soukolí prádla
které vyprala pověsila sebrala vyžehlila uložila
tvoje žena tvoje dcera tvoje matka nebo já
***
oare cu ce speranță îți atârnă hainele în dulap
tainicul lor parfum încerc a-l aspira
mâine dimineață fiii tăi își vor iți în această ușă capetele gingașe, încă nepieptănate
dormi ai avut schimb de noapte
aproape că o pot simți, greutatea corpului tău
ei caută sacoșa cu echipamentul pentru ora de sport
din bucătărie a feliilor de cașcaval suprapunere
aici să fii?
în papucii de sub pat ce-ți poartă amprentele degetelor mari
în izul degajat de pijamaua aruncată pe un scaun
în firele de barbă ce au tapetat chiuveta
în această mașinărie complicată – grămada de rufe
spălate puse la uscat luate de pe sfoară călcate împăturite
de soția ta de fiica ta de mama ta sau de mine
Drept caracteristică oarecum generală a creației Olgăi Stehlíková în raport cu traductibilitatea acesteia, aș menționa, în încheiere, influența esențială a dimensiunii stilistice asupra muncii traducătorului, dar și necesitatea de a urmări în paralel opera și metaopera, adică legătura dintre experiențele trăite de autoare și textele sale poetice, drept premise esențiale pentru realizarea unor traduceri de calitate. Sper ca poemele pe care le voi prezenta în continuare să argumenteze în mod convingător acest punct de vedere. plynou ze rtů tak podivně, neznámě, překvapeně
kdys řekl naposledy s takovou jistotou
ta gelově hladká slova
jako když utíráš prach z fíkusových listů
které nejsou nábytek
curg de pe buze atât de ciudate, de surprinzătoare, de necunoscute
când ai pronunțat ultima dată cu o asemenea siguranță
cuvintele astea netede ca un gel
de parcă ai șterge praful de pe frunzele de ficus
care nu sunt niște piese de mobilier
(kytarová píseň k ohénku)
ještě mě nepouštěj
když trysky letadel cukrujou švestkovej páj
ještě mě drž
než LS kouř uváže další něžnou smyčku
okolo krku
co mi tiskneš palci jak šišku knedlíku
ještě mi to říkej
ačkoli to zní falešně a
přestože se díváš bokem
na to, jak mě hladíš
jak horký hrnek celou dlaní
až skřípeš rumpálem čelisti
všecky lži chci slyšet
z přerušovaných polibků čtyř cizích kyčlí
než si za umakartem umyješ ruce růžovým mýdlem
říkej to rychle –
– ve stahovacích podkolenkách
už se šourá ráno – kyprá zdravotnice
co tupě sfoukne svíčky
které se ti sem tam připomenou kolečkem na nábytku
jež tvá milá na druhý den přikryje nějakou dečkou
***
(cântec de chitară la foc mic)
încă nu-mi da drumul
când avioanele grăbite presară zahăr peste prăjitura cu prune
mai ține-mă în brațe măcar
până când fumul țigării Lucky Strike va mai lega o buclă blajină
în jurul gâtului
pe care mi-l alinți cu degetele mari ca pe un aluat cilindric pentru
găluște
mai spune-mi
deși sună fals și
chiar dacă te uiți dintr-o parte
în timp ce mă mângâi
cu toată palma ca pe-o cană fierbinte
până când ți-o scârțâi maxilarul
de toate minciunile pe care mi le spui – vreau să le aud –
de săruturile intermitente a patru ilionuri străine
înainte de a te spăla pe mâini cu săpun roz în spatele peretelui din hpl
spune-mi repede –
– deja se apropie târșâindu-și picioarele dimineața
în ciorapi trei sferturi – infirmieră durdulie
suflând inexpresivă în lumânările
care îți vor aminti din când în când de rotilele pentru mutat mobilier
pe-a doua zi, iubita ta le va acoperi cu o pătură sau cevakdyž jsi volal, ruka jak kanál
zářící obdélník hypnotizovala
dokud nezmlknul
pak jsem to myslím zvedla
când ai sunat, mâna ca un canal
dreptunghiul strălucitor l-a hipnotizat
până l-a amuțit
cred că atunci am răspuns
(catren înaintea poemului marți)ve všech ohledech mám nějaký úspory
budeme spolu, dokud nezemřeme
naše majetky potom splynou v jeden třípokojový
se šlehačkou, jmenovkou a rachejtličkou
am niște economii pe toate planurile
vom fi împreună până la moarte
averile noastre se vor contopi apoi într-un tort aniversar ca un apartament cu trei camere
cu frișcă, etichetă pentru nume și un artificiu scânteietor înfipt în el
(catren înaintea poemului luni)
