Leon Levițchi – Gânduri despre traducere

0
37

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari angliști pe care i-a dat România, Leon Levițchi. Traducător de mare talent, lexicograf de excepție, profesor cu un har aparte, propăvăduitor al limbii engleze prin cărți și pe undele radio. Un om care a format mii de studenți. Un om care merită pe deplin să fie auzit și astăzi. (Peter Sragher)

 

Mă recunosc în „lingvist” numai cu o reducere drastică a noțiunii moderne prin specificare (tradițional, practic, aplicat, nematematic, psihologic, empatic etc.), la fel și în „cercetător literar” (ocazional) și mult mai mult în „traducător” – fără restrângeri semantice, ba chiar aș zice, cu extinderi, pentru că am considerat întotdeauna și lexicografia bilingvă ca specie a genului numit „traducere”. Iar traducerii, într-adevăr, i-am consacrat cea mai însemnată parte a activității mele de mijlocitor între două culturi și foarte, foarte multe ore de curs și seminar în cadrul activității didactice.

Părerea mea este că traducerea reprezintă forma cea mai complexă de predare și învățare la o catedră de limbi străine, mai ales atunci când textul ce urmează a fi tradus este o poezie, deoarece implică și cunoașterea legilor muzicii, melodiei și ritmului, precum și rostirea corectă a cuvintelor (în afară de studiul denotației, al accentuării lexicale, gramaticale și stilistice, al modalității, coerenței și stilului, încadrarea textului în întreaga operă a scriitorului, a scriitorului în epocă etc.).

Pe de altă parte, traducerea (bineînțeles nu „după ureche”) poate constitui și o rampă de lansare în spațiul cercetării științifice. Afirm acestea pe baza propriei mele experiențe de traducător, activitate care m-a condus inevitabil (traducătorul onest nu este un cititor mai atent?) spre stabilirea unor legături „interne” puțin bănuite într-un text sau mai multe: motivul „nopții” în Hamlet (cu reverberări ale baladelor de „noapte bună” din epoca elisabetană), unitatea tematică (atât de contestată) a piesei Troilus și Cresida de Shakespeare, rolul stilistic-tematic al elementelor somatice din piesele istorice ale dramaturgului, De-de-ismul în poezia română modernă (folosirea excesivă și frecvent cu totul improprie a prepoziției „de”, imposibil de redat în traducere engleză din cauza obscurității, cum ar fi „cu trei cai de rădăcină / în zăbale de lumină”, „medalii de foșnet”, „somnolență de fiere”; bizarul manierism își dă de veste până și într-o anumită traducere a sonetelor lui Shakespeare, unde, ca să dau doar două exemple din cele treizeci și două avute la îndemână, a living brow („frunte vie”) devine „frunte ca de stea” și unknown minds („minți neștiute” – „căi de vis”).

Prea bine știu cât necaz și câtă încruntare a stârnit în rândul studenților mei de odinioară metoda „analizei complexe a textului”, cu care îi dăscăleam la orele de „introducere în filologia de specialitate” (muștru curat: studierea dicționarelor, întocmirea fișelor bibliografice și de lucru, clasificarea, necesitatea selectării judicioase a imenselor bibliografii etc.). Unii (puțini) au înțeles, mai târziu – atunci când au devenit ei înșiși profesori sau cercetători –, că, în esență, nu i-am îndrumat greșit, că „metoda” putea fi criticată, dar că nici în anglistică nu se poate lucra fără sistemă, ca, de altfel, în orice altă ramură a activității umane și că sistematizarea judicioasă reclamă o muncă totală, o înțelegere dusă până la empatie și afecțiunea dusă până la dragoste pentru „profesiunea aleasă”.

Drumul spre împlinire și creație este spinos, pentru că se definește prin dedicație și sacrificiu; cum insinuează și autorul anonim al baladei engleze Thomas Stihuitorul: crăiasa zânelor îl previne pe Thomas să nu cumva s-o sărute (simbolic, să nu pășească în Elfland, țara „poeziei”), pentru că va avea de pătimit, Thomas o sărută, crăiasa îl subjugă – „Ei, Thomas, dragule, acum / Va trebui să vii cu mine / Ca șapte ani să mă slujești / De-o fi la rău, de-o fi la bine”. Altminteri nu este cu putință; nici profesoratul, nici știința, nici arta nu sunt compatibile cu funcționarismul. Dacă, prin absurd, aș redeveni cadru universitar, aș cere forurilor de resort îngăduința să le pretind studenților alcătuirea de dicționare.

Un acvariu de vis – Palma de Mallorca © foto Peter Sragher
Un acvariu de vis – Palma de Mallorca © foto Peter Sragher

Sala Uniunii Scriitorilor în care am avut cinstea să particip, ca tânăr anglist, în anii ’50, la ședințele Comisiei Shakespeare îmi revine în memorie cu mult mai multă limpezime decât „niște munți îndepărtați care s-au preschimbat în nori”. După cum se cădea, cei care veneau înainte de începerea ședinței eram noi, „filologii” – Ana Cartianu, Dan Duțescu, Mihnea Gheorghiu, Dan Grigorescu. Treptat, într-o ordine veșnic schimbătoare, apăreau: Ion Barbu, prezidențial; Tudor Vianu, academic; Gala Galaction, patriarhal; Virgil Teodorescu, melodios; Petru Comarnescu, volubil… Se discuta aprins și, în general, la subiect; se țineau referate, dezbătute amplu; se trăgeau concluzii, dintre care unele au devenit lege pentru traducătorii proiectatei ediții a operelor dramatice ale lui Shakespeare (folosirea textului englez ca text de bază, traducerea vers la vers, cu un surplus maxim de 5% etc.), deși ulterior, din păcate, unii traducători au cam nesocotit prevederile.

Ca „intermediar”, am pregătit pentru Tudor Arghezi o traducere brută a comediei Îmblânzirea îndărătnicei și, în cursul mai multor întrevederi cu maestrul, am cumpănit progresele realizate – de fapt, numai actul I și o parte din actul al II-lea, pentru că poetul, extrem de autocritic, a depus armele. În mai multe rânduri, mi-a spus că textul tradus este prea arghezian și prea puțin shakespearian – și, mărturisesc, mi-ar fi fost foarte greu să-l contrazic. (Păcat că s-a întâmplat așa; dacă ar fi dus lucrarea până la capăt, literatura română s-ar fi îmbogățit nu cu o bună traducere a piesei, ci cu o nouă operă originală.) Am profitat mult atât din colaborarea cu maestrul, cât și de pe urma ședințelor de la Uniune. A fost perioada decisivă pentru formarea mea ca traducător de poezie engleză și ca interpret exigent al textului-sursă, în primul rând al textului shakespearian.

Noua generație de angliști să desăvârșească și să actualizeze necontenit ceea ce socotesc ei bun de preluat de la toate generațiile de angliști care le-au premers, să defrișeze noi terenuri de cercetare, să traducă și, unde este cazul, să retraducă.


George Sandulescu & Lidia Vianu (ed.), Leon D. Levițchi (1918–1991), Contemporary Literature Press, 2013

Lasă un răspuns