O seară de iarnă a anului 1992 la Viena, când un poet – cântăreț – recita, însoțit de muzicieni, la microfon, reușind să aducă în sufletul ascultătorilor emoția semnificației invocate. Un recital poetic cum nu mai văzusem vreodată, așa că am căscat gura, simțindu-mă ca… vițelul la poarta nouă. Nu-mi închipuisem vreodată că poezia poate să fie așa, precum un spectacol care nu era mai prejos de un eveniment al unei formații rock însoțit de mulți fani, gata să izbucnească în aplauze la fiecare sunet mai înalt, care îi ridica de fiecare dată în extaz. Așa că „eroul“ acelei seri – devenită magică pentru mine, trezindu-mi deopotrivă entuziasmul, dar inducând și reținerile cuiva pus în fața unui eveniment cultural de care părea că e străin și care nu era cu putință să fie al lui – s-a transformat, trebuie s-o mărturisesc, în reperul meu pentru ceea ce înseamnă extinderea perspectivei artistice specifice, în care poezia poate să existe.
Aveam să o cunosc câțiva ani mai târziu pe Anne Waldman, o altă poetă performer – căci asta vedeam eu pentru întâia oară la Viena, performance poetry, un alt fel de a gândi, simți și exprima eul poetic pentru cei care veneau să asculta poezie. Anne Waldman, o adevărată forță a naturii, performa cu muzicieni și chiar dansatori.
Acela însă – decembrie 1992, la Viena – a fost momentul când am înțeles că poezia este mai mult decât ceea ce înțelesesem eu prin arta poetică până atunci.
Dacă în urmă cu câțiva ani îmi devenise limpede că rima în poezie nu este un must, cum ar spune englezul, atunci mi-am dat seama că poeticitatea este și timbrul vocii, tonul, mimica și gestica – semănând cu ceea ce fac actorii pe scenă –, totul pus în slujba aducerii poeziei mai aproape nu numai de gândirea, ci și de simțirea – până la senzorial și palpabil – a cuvântului, a gândului, a ideii.
Irrwahn („crez fals“).Variantă scurtă. Performance al lui Christian Loidl, la LiteraturWERKstatt Berlin, martie 2001 – înregistrare video realizată de Serge van Duijnhoven)
Am simțit, apoi am înțeles – văzându-l pe Chris cu muzicienii săi – că există o muzică a poeziei care poate fi exprimată prin cuvânt și gest, dar care se prelungește în muzică reală, cu ajutorul unor interpreți care sunt pe aceeași lungime de undă cu poetul.
Chris, prea devreme plecat dintre noi, a fost primul care mi-a deschis nu numai ochii, dar și sufletul spre performance poetry. Au urmat Gerhard Kofler, Anne Waldman și mulți alții.
O altă dimensiune a lui Chris a fost atracția lui spre tot ce e tainic. Cum și cuvintele și semnificațiile lor pot fi, uneori, învăluite într-o aură de mister, esența acestuia a fost primordială pentru Chris. Nu în zadar a și scris o carte de proză Wiener Mysterien („Misterele Vienei“), în care punea în lumină ceea ce alții nu vedeau: nepătrunsul vieții, al oamenilor, al întâmplărilor din capitala Austriei. Mulți oameni trec cu ușurință și dau uitării ceea ce nu înțeleg. Or, tocmai acest lucru poate da existenței înțelesul ei mai profund, dincolo de obișnuitul vieții cotidiene. La câțiva ani după ce a apărut cartea, i-am spus că un local, nu departe de locuința sa, denumit Paradies („Paradis“) a dispărut. Când a auzit, a izbucnit în râs, aproape că nu se mai oprea. „Nu mai avem nicio șansă“, mi-a spus. Una dintre cele mai memorabile interpretări poetico-morale realizate de Chris a fost o critică implicită a nazismului, prin comentarea a trei elemente terminologice care făceau referire la Hitler și hitlerism. Este vorba de cuvântul Irrwahn („crez fals“), apoi de sintagma Unser Volk („poporul nostru“), folosită până la refuz de propagandiștii nazismului, și, în final, de termenul Führer („conducător“).
