Arcada unui portal împodobit cu trompete roșii cățărătoare. Silueta unei fântâni în mijlocul unui spațiu larg și rectangular. De jur-împrejur, două caturi cu ziduri ocru, două șiruri de ferestre mari. Sunt de pe vremea Papei Pius V, cel care i-a acordat titlul de „Învățător al Bisericii“ lui Toma de Aquino. Peticul de cer italian de deasupra a văzut trecând pe aici multe chipuri: frunți senine de prelați, sprâncene îngândurate de principi sau ochii unei regine cu milă față de nevăzători. Din 2016, clădirea înconjurată de un parc umbros a devenit sediul Universității Link Campus din Roma.
În perioada 10–13 septembrie 2019, aici a avut loc a treia ediție a Școlii Europene de Traducere Literară. Pentru a aduce împreună traducători profesioniști și profesori care predau traduceri literare, programul școlii a inclus o seară de socializare, două zile de seminarii și o zi în care s-a pus în discuție cadrul european PETRA-E pentru educarea și pregătirea traducătorilor literari.
În altă parte a orașului, undeva pe Via degli Avignonesi, o străduță ferită de traficul intens, Casa delle Traduzioni e un apartament cu mai multe camere într-un imobil în stil art nouveau. Ne ocupăm locurile și ascultăm mesajele de bun venit, scurtele expuneri introductive și prezentările fiecăreia dintre cursante (anul acesta, participarea a fost exclusiv feminină). Suntem din zece țări de pe trei continente și fiecare predă traducere într-un context diferit de al celorlalte. Ne dăm seama că vom avea multe de învățat unele de la altele, pentru că, spre finalul școlii, vom prezenta proiectele la care lucrăm și modul concret în care predăm tehnici de traducere. În fine, luăm o gustare, bem un strop de șampanie și limbile se dezleagă. Într-un colț, pe un afișier, o fotografie cu Italo Calvino mă face să mă gândesc la un oraș al traducătorilor, un oraș invizibil și atipic, nu întins pe marginea unei ape, ci de tip rețea, care din când în când se încheagă pentru o fotografie.
Între mediul academic și mediul editoral
Organizată în colaborare cu Centrul Britanic pentru Traducere Literară de la Universitatea East Anglia din Norwich, Fundația Unicampus San Pellegrino de lângă Rimini și Centrul de Expertiză pentru Traducere Literară din Utrecht, școala își propune să sprijine profesia de traducător literar prin crearea unei infrastructuri europene sustenabile de pregătire a profesorilor și trainerilor de traduceri literare, prin contribuția la îmbunătățirea calității traducerilor literare și susținerea diversității culturale și literare europene. Sunt cuvinte frumoase și evocă idealuri demne de urmat. Și care este totuși situația când vine vorba de practică? Ce mai înseamnă relația dintre a traduce și a preda arta și știința traducerii?
Roberta Fabbri, directoarea masteratului de traducere literară de la Scuola Superiore per mediatori linguistici San Pellegrino, a vorbit despre veriga slabă din parcursul unui traducător în formare. Pe de o parte, cursurile oferite în universități prezintă de multe ori traducerea ca pe un demers abstract, fragmentar, scos din context, de realizat în intervalul scurt al orelor de seminar sau al unui examen; e corectă sau nu, se ia pe ea o notă și atât, nu devine publică. Uneori, se iau note medii sau chiar mici pentru traduceri foarte bune, dacă profesorii sunt mai exigenți, sau note mari, de încurajare, pentru traduceri îndoielnice, dacă se urmărește orientarea novicilor spre o experiență de cursă lungă. La urma urmei, scopul pragmatic al educației academice este de a oferi absolvenților o diplomă. Rămân totuși câteva întrebări în aer. Oare după anii de licență (și cei de master) sunt eu, traducător sau redactor în devenire, pregătit(ă) să lucrez cot la cot cu profesioniști, să produc text cel puțin bun (dacă nu foarte bun sau excelent) încă de la primul contract? Cum aflu ce e acceptabil și ce nu? Pot înțelege singur(ă) condițiile unui contract?
Pe de altă parte, în Italia există cursuri coordonate de traducători profesioniști, în afara spațiului academic. Derulate în case de traduceri, agenții literare și edituri, aceste cursuri profesionale sunt mereu contextualizate și se desfășoară în condițiile concrete ale pieței editoriale. Cursanții lucrează pe texte care, în final, vor fi publicate, au acces la ce înseamnă un proiect de traducere, la condiții contractuale reale, la modul de lucru cu redactorii etc. Aceste cursuri aduc organizatorilor un venit suplimentar și creează o zonă intermediară între educația academică și statutul de traducător profesionist. Și în acest caz, plutesc întrebări în aer. Oare sunt eu, traducător sau redactor, în stare să transmit ceea ce știu, am eu talentul pedagogic și răbdarea de a expune tot felul de situații care apar pe parcursul unui proiect de traducere? Sunt eu capabil(ă) să alung temerile novicilor, astfel încât să devină încrezători că pot duce la capăt un proiect și rezultatul să fie de la foarte bun în sus pentru toată lumea?
Mai există și situația școlilor de traducere – cea mai de dorit – când mediul academic și lumea editorială colaborează, astfel încât în sălile de clasă vin la catedră traducători profesioniști experimentați sau la atelierele din afara spațiului academic sunt invitați și universitari. Și unii, și alții sunt dispuși să transmită o parte din experiența dobândită, într-un context practic, condiționat de factori concreți, totul pentru a crea o tradiție educațională sănătoasă în domeniul traducerilor literare.
„A lucra cu stil înseamnă a concepe limbajul ca pe o scenă”
Daniele Petruccioli, traducător din portugheză în italiană, are experiență de predare în toate cele trei contexte menționate mai sus și a lucrat mult cu elevi, studenți și traducători la început de drum. A observat că tinerii nu privesc traducerea ca pe o tehnică lingvistică, ci mai degrabă ca pe un mod de a se orienta în viață, iar problema lor ține nu atât de aspecte lingvistice sau culturale, cât de abilitatea de a lectura un text din mai multe perspective și de a folosi limba-țintă pentru a crea limbaj expresiv, cu stil plăcut la lectură. Daniele crede că a interpreta un text nu înseamnă doar a prinde ce a vrut să spună autorul, ci și capacitatea traducătorului de a înțelege relevanța unui text pentru sine și rolul său de translator, prin care poate limita sau îmbogăți valoarea unui text. A lucra cu stil înseamnă a concepe limbajul ca pe o scenă, nu doar ca pe un cumul de aspecte gramaticale, iar vocabularul, sintaxa și ritmul sunt modalități prin care se construiesc scenarii, se adaugă obiecte și personaje, acestea sunt puse în mișcare pentru a crea acțiuni și a modela voci. Morfosintaxa este recuzita care contribuie la reconstruirea textului așa cum îl vedem noi, interpreții, după ce autorul, la rândul său, a construit scenarii, personaje, obiecte și acțiuni.
Din punct de vedere pragmatic, mărturisește că studenții rareori ajung să afle înainte de absolvire care sunt drepturile lor, cum arată un contract și care sunt regulile nescrise din domeniu. De cealaltă parte, un universitar orientat spre carieră nu mai este atât de interesat să producă traduceri literare, fiindcă în Italia, la fel ca și în alte țări, acestea nu sunt cotate drept realizări academice.
Ca material de lucru la seminar, Daniele ne-a adus capitolul 35 din romanul Glamorama (1998) al scriitorului american Bret Eston Ellis, un fragment care combină narațiune cu limbaj cinematografic, în care ficțiunea și realitatea se întrepătrund, iar limita dintre ele este subțire. S-au pus mai multe întrebări. Ce relevanță are faptul că scena atacului terorist se petrece la Café Flore, celebra cafenea unde se întâlneau scriitorii, filozofii și artiștii din Paris? Cum redăm jocul dintre literatură și film? Cât de mult contează că personajele sunt un grup de actori americani? Cine cu cine vorbește și ce tip de emoții se pun în scenă? Există ironie în subtext? De ce aspecte gramaticale și culturale trebuie să ținem cont și de care ne putem dispensa? Cum redăm ritmul narațiunii? Ce nuanțe are dialogul în original și cum le redăm în limba-țintă? Cum alegem cuvintele pentru ca fraza să sune frumos în limba-țintă? Dacă sună bine în original, sună bine și în limba-țintă? Ce tehnici directe și indirecte de traducere voi putea folosi pentru a pune în evidență acțiunea? În ce moment tragem linie și spunem: „traducerea e gata”?
Cuvintele ne poartă de pe un mal pe altul pe Marea Mediterană a Traducerii
La al doilea seminar, Clarissa Botsford, traducătoare din italiană în engleză și profesoară la Roma Tre, ne distribuie un fragment literar în limba italiană. Suntem împărțite în grupe, astfel încât fiecare grupă include o vorbitoare nativă de italiană, cu care ne înțelegem în engleză. Ni se cere să identificăm elemente-cheie – cine, ce, unde, când, cum, încotro și de ce – și apoi să desenăm povestea. Avem la dispoziție un sfert de oră. Echipele încep să vorbească simultan. O rog pe Martina să-mi citească fragmentul în italiană, ca să și aud în timp ce urmăresc textul: Da qualche parte di lá dal campo, sotto la verticale di una stella que no poteva vedere, mia madre… Comentariile și întrebările se încing. Fragmentul este o interferență de planuri temporale cu emoții amestecate. Cum să o redai printr-un desen? Simplu: cu markerul. Moderatoarea desenează pe flipchart după indicațiile noastre. Mai întâi, uscatul și marea. Africa? Italia? Unde e Sicilia? Un pat de campanie în mijlocul Saharei. Cum e în Sahara? Foarte cald. Un termometru cu 41⁰C temperatură. Ecuatorul. Cine e în pat? Un soldat schițat din câteva linii. O plasă de țânțari. Cât e ceasul? Ora 6.00. Ce mai avem? Orașul Napoli. Cine e în Napoli? Mama. Nu e în Sicilia? Nu. Ce face? Gătește. Anșoa la tigaie. După felul de mâncare pe care îl gătește, poate fi și în Liguria… Ce crește afară? Un arbore cu mimoze în floare. Cuvântul februarie. Februarie de acum, februarie din copilărie. Și steaua unde e? Sus, unde e mama. Soldatul nu vede steaua, așa cum nici pe mama lui nu o vede.
Simplificare. Și aceasta e traducere. Sunt primii pași pe care îi facem în minte imediat ce parcurgem o pagină scrisă în altă limbă. Ne dăm seama, a nu știu câta oară, cât de magice pot fi cuvintele, indiferent de limba din care provin, așa purtătoare de imagine și de poveste cum sunt. Mai opace sau mai transparente, cuvintele ne poartă ca niște mici corăbii de pe un mal pe altul pe Marea Mediterană a Traducerii.
Și primim un al doilea fragment, din alt autor. Martina îmi citește iar: Raramente il vento riesce ad arrivare in cittá. Ci sono strette valli, nella catena di monti… De data aceasta, desenul îl facem noi. Munți în fundal, un soare somnoros la apus, câmpii, șosele, o fabrică, un cimitir de mașini, un camion și o bancă, blocuri cu chipuri triste pe la ferestre și un zâmbăreț – naratorul – căruia i se pare că, în loc de ochi, are un binoclu cu care poate zări zăpezile montane. La final, ne amuzăm trăgând cu ochiul la schițele celorlalte echipe. Per ansamblu, pare aceeași imagine, dar stilurile diferă, unele desene sunt mai mici, altele mai mari, unele mai simple, altele mai detaliate. Cu ajutorul unui desen, tot ce părea greu devine deodată mai simplu.
Piața cere ca tânărul traducător să știe să lucreze în echipă
Când s-a angajat la universitate, profesorul și traducătorul Franco Nasi de la Università di Modena e Reggio Emilia și-a dat seama că nu poate preda teoria traducerii fără a fi el însuși traducător, așa că a continuat să traducă poezie și proză. A subliniat că un traducător trebuie să cunoască foarte bine nu doar limba din care traduce, ci și posibilitățile limbii în care traduce. A menționat că piața cere ca tânărul traducător să știe să lucreze în echipă, în tot felul de contexte, inclusiv de traducere, să gândească și dincolo de cadrul psiho-social în care s-a format și să pună probleme, nu doar să le rezolve pe cele primite. Pentru seminarul nostru a pregătit texte greu de tradus sau mai degrabă texte care se traduc prin tehnici indirecte, prin transpoziție, modulație sau adaptare. Ne citește lent versuri pentru copii. Cum să traduci versuri cu rimă, aceste texte care seamănă cu sporturile extreme? Jocuri de cuvinte ați încercat? Ce mai înseamnă fidelitatea față de original? Ni se prezintă exemple din Lewis Carroll (care scrie „laughing and grief”, dar se gândește la „Latin and Greek”), Roger McGough („Wordfish are swordfish in a state of undress, / criss-crossing the ocean in search of an S.”), Oi frog and friends de Kes Gray și Jim Field, A Valentine de E. A. Poe, Amorosa visione de Giovanni Boccaccio și altele. Ni se recomandă Is that a fish in your ear? de David Bellos și Oltre abita il silenzio de Enrico Terrinoni. Sunt invocați Lawrence Venuti, Haroldo da Campos, Don Kiraly, Jean Jacques Lecercle și studiile lor despre traduceri. Franco Nasi mai crede că analiza și traducerea textelor extreme – care conțin acronime, anagrame, lipograme, pangrame, jocuri de cuvinte sau calambururi –, dar și ale unor poezii și romane cu țesături similare sunt nu numai tehnici de predare utile, care îi ajută pe studenți să-și dezvolte competența lingvistică, ci și activități cu valoare pedagogică și politică, menite să stimuleze gândirea autonomă, expunerea de probleme și rezolvarea lor prin alegeri originale. De ce n-am aduce la ore provocări de felul acesta, care se dovedesc a fi foarte motivante și plăcute, un mod perfect de a antrena mintea în rezolvarea de probleme complexe și de a deveni conștienți de responsabilitatea traducătorului în căutare de versiuni originale? Provocare este și pentru profesor, pentru că a traduce texte extreme înseamnă a lucra fără cheia exercițiilor la sfârșitul manualului, pur și simplu pentru că nu există o singură soluție corectă.
A doua zi, dimineața începe cu Onno Kosters, poet, traducător și profesor la Universitatea din Utrecht. Am avut de citit acasă două articole, unul mai vechi, „Forms of verse translation and translation of verse form“ de James Holmes, și unul mai nou, „Shift work – difficulties in analysing the act of translation“ de Lawrence Venuti. Am reflectat asupra celor două și am pus în aplicare o parte dintre ideile lor. Pe scurt, traducătorul nu e singur în fața unui text greu. Are prieteni care îl ajută în munca sa, puțini și de departe, care pot fi aduși aproape prin scrieri elocvente. Așadar, cum se poate traduce un poem la prima vedere greu de tradus? Când Holmes ne prezintă (încă din 1964) o paletă de abordări practice și viziuni despre traducerea de poezie, mintea se deschide brusc, apare curcubeul și viața parcă devine mai frumoasă. Când Venuti spune că traducerea unui poem dintr-o limbă-sursă presupune nu doar lectura traducerilor anterioare în limba-țintă, ci și înțelegerea modului cum a fost receptat în limba-sursă de-a lungul timpului, parcă universul se face deodată mai mare. Astfel, traducerea nu e o metaforă, ci o activitate practică, deopotrivă lingvistică și culturală. Traducerea nu e fidelă sau infidelă, ci o echivalență variabilă a sursei. Traducerea nu e substituire mecanică, ci interpretare sofisticată. Pentru a stabili dacă o traducere e bună, comparația cu textul-sursă nu e de ajuns, ci ea trebuie pusă în relație cu ierarhia de valori, credințe și reprezentări din cultura-țintă. La urma urmei, orice text e traductibil, pentru că poate fi interpretat, iar interpretările sunt infinite și de tot felul.
Onno Kosters ne-a transmis din timp să aducem de acasă texte la care lucrăm fiecare dintre noi. În clasă, constatăm că, pe alocuri, am ținut cont de ce spun Holmes și Venuti. În esență, Holmes invită la libertate și creativitate, iar Venuti susține expunerea și conștientizarea motivațiilor, de ce am tradus așa și nu altfel, ceea ce poate valida o traducere. După ce i-am citit, am căpătat un pic mai multă încredere și am găsit soluții pentru probleme rămase în aer, îndrăznind mai mult, folosind tehnici de traducere indirecte cu mai mare precizie. Am intrat astfel în propriile cutii negre, în spațiile mentale cu răspunsuri foarte diverse la întrebări precum: Ce se întâmplă în mintea traducătorilor de poezie în timp ce aleg cuvintele cele mai potrivite? Cum navighează traducătorii printre sursele de inspirație? Cum produc asocierile și în ce ordine? Cum le justifică?
Duncan Large, directorul Centrului Britanic pentru Traduceri Literare din Norwich, Marea Britanie, ne-a propus un exercițiu situat la frontierele literaturii, dat fiind că traductibilitatea unui text literar depinde de multe ori de cunoașterea unor domenii specializate din afara literaturii. Am umplut tabla cu domenii ale cunoașterii pe care a fost nevoie să le explorăm atunci când am tradus literatură. De la psihologie la finanțe, de la construcții feroviare la medicină, de la filozofie greacă la alpinism, de la marketing ecologic la istoria Imperiului Roman etc. – toate aceste domenii apar, mai devreme sau mai târziu, și în literatură, fie tangențial, fie mai intens. Suntem tot mai interconectați prin domeniile în care activăm. Un text literar frumos devine și util pentru societate atunci când reflectă raporturile dintre domeniile vieții, le reprezintă, le comentează, le critică. Poate că de aceea este și frumos: ne place pentru că ia în seamă domenii altădată excluse din literatură. Iar când vine momentul traducerii lui, se pune întrebarea: este traducătorul pregătit în domeniul neliterar despre care este vorba în text?
În ultima zi, la Academia Ungară din Roma, am discutat pe larg despre cadrul de referință pentru educarea și pregătirea traducătorilor literari PETRA-E, un proiect european ERASMUS+. Cadrul este momentan structurat pe cinci niveluri, de la traducător începător până la expert, și constă într-o listă de opt competențe principale: competența de traducere, competența lingvistică, competența textuală, competența euristică, competența literară și culturală, competența profesională, competența evaluativă și competența de cercetare. Este un instrument orientativ, care permite traducătorilor să-și dea seama ce poziție ocupă în breasla traducătorilor literari și direcțiile în care s-ar putea dezvolta. La seminar, am discutat dacă din cadrul de referință lipsește ceva sau dacă ceva e în plus. Am prezentat care dintre competențe ni se par prioritare și de ce. Ne-am imaginat cum ar arăta un curs dacă ar fi să ținem cont de cadrul de referință PETRA-E și cum s-ar realiza evaluarea. În fine, este cadrul un instrument de responsabilizare? Sau unul amenințător? În momentul de față, cadrul este disponibil online în opt limbi europene și urmează a fi tradus și în limba română.
„Nimeni nu devine traducător literar peste noapte…“ Așa începe introducerea de pe pliantul PETRA-E. Am auzit de câteva ori sintagma „traducător înnăscut“ și m-am gândit zâmbind dacă nu cumva bebelușii se pot naște vorbind ca interpreții de conferință. Nici nu au deschis bine ochii și scâncesc în limbi străine la dom’ doctor? „Traducătorul înnăscut“ e o figură de stil, desigur, dar traducerea nu e doar o metaforă, ci muncă asiduă, nu neapărat doar solitară cum se tot vehiculează în stil fatalist. Să revenim cu picioarele pe pământ: omul nu se naște traducător, ci devine, iar pentru acest lucru e nevoie de ani de zile. Poate că ne naștem cu un ADN aparte, cu înclinații spre lectură și limbi străine, poate că avem un pic de geniu lingvistic, dar dacă rămân necultivate în comunitate, sunt criticate în exces, încât nu mai ajung la maturitate, atunci există riscul de a se pierde pe drum.
Tot în ultima zi am prezentat proiectele la care lucrăm. Unele au fost proiecte de traducere în sens clasic: o carte care va apărea la un moment dat la o editură. Pe lângă acestea, au fost prezentate și proiecte de traducere cu accente educaționale. Așa am aflat despre atelierele de traducere Parole Migranti, organizate de trei dintre participante, Martina Ricciardi, Ilaria Stoppa și Cristina Galimberti. Atelierele au ca invitat un traducător profesionist dispus să comunice despre arta traducerii unui grup de cursanți și se desfășoară în diverse orașe italiene. Sophie Lewis și Gitanjali Patel ne-au prezentat și ele atelierele Shadow Heroes, pe care le conduc în comunitățile care vorbesc limbi mai slab reprezentate în spațiul britanic, ateliere care combină traducerea cu scrierea creativă pentru a dezvolta spiritul critic printre elevi și studenți. Am vorbit și eu despre Journeys in Translation, un proiect de traducere multilingv inițiat în Leicester, Marea Britanie, pornit de la antologia Over Land, Over Sea, un volum de poezii despre criza refugiaților din 2015 și migrație în general, tradus în română împreună cu studenți din primul an de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București.
Fântâna celor patru fluvii din piața Navona 
Prezentarea proiectului Shadow Heroes 
Prezentarea proiectului Parole migranți 
Traducerea unui fragment literar printr-un desen 
Universitatea Link campus gradina interioară
Toate drumurile duc la Roma În fine, facem câțiva pași prin Piața Navona în căutarea unui restaurant. Ne așezăm la terasa Ai Tre Tartufi, unde chelnerul-șef atrage clienții cu glume și cuplete despre pizze și înghețate. Aflăm că printre angajați are și un impiegato din Craiova, stabilit în Roma cu două decenii în urmă. Un alt impiegato, sicilian, e însurat de multă vreme cu o rusoaică. Se fac zeci de poze pe minut în locul unde era odinioară un stadion. Se chema Circus Agonalis, un spațiu deschis pentru 30.000 de spectatori, inaugurat de împăratul Domițian în 86 AD, unde se urmăreau diverse competiții. În loc de întreceri, astăzi ne atrag trei fântâni arteziene spectaculoase. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, papa Inocențiu X a dispus reconstruirea spațiului în stil baroc. De atunci datează Fântâna celor Patru Fluvii, construită de Bernini. Cele patru corpuri de bărbați reprezintă patru zei fluviali, patru fluvii importante de pe patru continente, Dunăre, Nil, Gange și Rio de la Plata, care să amintească de tot atâtea zone de influență a autorității papale. Dar cine mai știe cu ce sacrificii și aranjamente s-a construit fântâna? Istoricii spun că papa a crescut prețul la sare tocmai în acei ani de foamete, iar Bernini s-a dat peste cap astfel încât să-i fie aprobat proiectul, deși nu prea era agreat de papalitate și era invidiat de rivali. Fiind presat de papă să termine cât mai repede, Bernini a lucrat cu o echipă, pentru a nu precupeți niciun detaliu. Gangele ține de o vâslă și este însoțit de un șarpe, indicii despre navigabilitatea și șerpuirea fluviului asiatic. La picioarele Nilului, un leu bea apă sub un palmier. Lângă zeul Rio de la Plata, cu fizionomie de negru, se găsesc monedele epocii coloniale. Zeul Dunăre arată către blazonul papal, iar între el și zeul Rio de la Plata se află un cal a cărui expresie dinamică indică subtil legătura dintre Europa și America. Între Dunăre și Gange, un animal amfibiu, ridicat parcă în picioarele pe care nu le are, ar vrea să comunice sprijinit în membrele din față, dar dintre buze îi țâșnește doar un fir de apă. E ca și cum sculptorul napolitan, contemporan cu Shakespeare, parcă s-ar fi gândit, în spiritul baroc al vremii, la diversitatea culturală a trecătorilor prin piață, la probabilitatea ca ei să vorbească tot felul de graiuri, dar și la relevanța de a reprezenta unitatea în diversitate prin obeliscul fântânii care domină piața.
