Imre Fábián, fűszálak írnak rám / fire de iarbă iscălesc

0
1295

Dintre toți poeții care au viețuit pe plaiurile bihorene, Imre Fábián (1945–2005), fratele lui Sándor Fábián, a fost singurul care a reușit în poezie – pe linia forrásistului Imre Máté – să aducă la zi credința în straturile arhaice ale conștiinței colective.

 

Mihók Tamás
Notă introductivă și traducere de Mihók Tamás

În cele opt volume de poezie care îi poartă semnătura, folcloristul-poet optează pentru un limbaj cursiv, fără punctuație, a cărui logică onirică sedimentează, eficient și ingenuu, voluptatea vegetală și animală a sălbăticiei firii. Sensibilitatea unei epoci genuine și demult apuse vine în întâmpinarea unui eu a cărui nostalgie activează ritualic forțele nestăvilite ale naturii. Lirica atavică a lui Fábián captează atenția prin lipsa a două componente: pe de-o parte, absența epatării egoului creator, acesta lăsându-se învăluit, ba chiar camuflat organic de regnurile vegetal, animal și angelic; pe de altă parte, evitarea conceptualizării în virtutea autenticității. Căci, deși poet cu vaste referințe culturale, Fábián preferă un limbaj tranzitiv, fără a renunța însă la calofilie – combinație rară, specifică poeților de vocație. Și, ca aceste două laturi ale scrisului său să nu se anuleze reciproc, autorul apelează la colaj, ca tehnică a adeziunii, fără ca acesta să afecteze capitalul empiric al verosimilității.

Din punct de vedere traductologic, poemele prezintă un anume grad de dificultate din cauza compacității asertive, criteriu necesar bunei funcționări a aurei lor ritualice. Fiindcă, într-adevăr, versurile lui Imre Fábián nu pot fi disociate de factorul melodicității, așa cum verva imagistică nu le poate fi trecută cu vederea. Am optat astfel, acolo unde ne-a permis contextul, la îngroșarea, în limba-țintă, a acestor particularități.

O poezie, așadar, ce sticlește cu rășina unor vremuri care, deși tot mai îndepărtate, continuă să dăinuie în configurația genetică a omului, prin ardoarea acestuia – mai mult sau mai puțin fățișă – de a se întoarce la natură ca la o divinitate palpabilă.

fűszálak írnak rámfire de iarbă iscălesc
fűszálak írnak rám soha nem látott jeleket
hegyes fejüket úgy szúrják belém nem is érzem
húsomban a föld fanyar zamatát ízlelik
áramló vér derengésében fürdetik magukat
kusza utakon isznak életem apadó forrásából
a felfelé kapaszkodásban nincs megállásuk
vöröslő szívemet akarják keresztül nőni
fire de iarbă iscălesc pe mine stranii semne
cu vârfuri ascuțite mă-nțeapă nu simt
savoarea acră a gliei îmi degustă din carne
se scaldă-n mijirea șiroaielor de sânge
din pâraiele vieții mele se-adapă iar pe-ntortocheate căi
nu au opreliști se cațără și cată
a-mi străpunge îmbujorata inimă
közelítőapropierea
fölém hajol fehér ló sós könnye éleszt
vörös folyó vizéből kinyúl érte karom
mint tehetetlen magzat a méh falán
ráfonódom szorosan bőre bársonyára
ki sem kell nyitnom a szemem látom magam
forró kancatej ömlik fekete arcomba
a hajnal akkor is jő ha én porrá égek
calul alb asupra mea se-apleacă m-ațâță lacrima-i sărată
cum pe pereții mitrei fătul neputincios
brațu-mi către el se-avântă din apa râului sângeriu
cu vigoare mă-mpletesc de catifeaua pieii lui
cât timp mă văd să-mi deschid ochii n-are rost
lapte fierbinte de iapă se varsă peste chipu-mi tuciuriu
chiar de scrumul s-ar alege de mine zorile-or miji
esti merengőreverie de seară
honnan nőtt az erdő a szemem fölé?
szemhéjam ezüst mezejébe ki hullatott magvakat?
ki engedte meg a gyökereknek hogy bennem nőjenek?
a fészkelő madarak sem kérdeznek meg
sűrű bozótból álom-köd terjed
szájon csókol a békés alkonyat
de gyönyörű éjfekete a vén varjú tolla
pădurea deasupra ochilor de unde mi-a crescut?
semințe pe câmpul de-argint al pleoapelor cine mi-a semănat?
cine a îngăduit rădăcinilor să crească în mine?
păsările se cuibăresc nici ele nu-mi cer voie
dens hățiș împrăștie-a visului ceață
apusul tihnit mă sărută pe gură
sublim și beznatec mai e penajul ciorii bătrâne
virágfloare
tűz liliom
vörös kehely
eleven élet
fogadj be
vagyok ember
vagyok madár
ó világosság
adj álmot
roșu crin
potir aprins
’n strașnic trai
m-ai prins
pasăre
sau om mi-s
oh lumină
dă-mi vis
csillag alattsub ocrotirea stelei
összebújva megmelegszünk
hallgatunk kibomló zöld zenét

énekre vágyol
tojásban a rigó megszületni kész
cuibăriți ne încălzim
verzi melodii ne invadează

cântec râvnești
mierlă în ou răzbind la viață

Sursa poemelor: Fábián Imre, Varázskör (Cerc de vrajă), Editura Kriterion, București, 1990.

Autor

Articolul precedentCritica Rațiunii Poetice
Articolul următorAutoportretul dublu al lui Kavafis

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.