Dintre toți poeții care au viețuit pe plaiurile bihorene, Imre Fábián (1945–2005), fratele lui Sándor Fábián, a fost singurul care a reușit în poezie – pe linia forrásistului Imre Máté – să aducă la zi credința în straturile arhaice ale conștiinței colective.
În cele opt volume de poezie care îi poartă semnătura, folcloristul-poet optează pentru un limbaj cursiv, fără punctuație, a cărui logică onirică sedimentează, eficient și ingenuu, voluptatea vegetală și animală a sălbăticiei firii. Sensibilitatea unei epoci genuine și demult apuse vine în întâmpinarea unui eu a cărui nostalgie activează ritualic forțele nestăvilite ale naturii. Lirica atavică a lui Fábián captează atenția prin lipsa a două componente: pe de-o parte, absența epatării egoului creator, acesta lăsându-se învăluit, ba chiar camuflat organic de regnurile vegetal, animal și angelic; pe de altă parte, evitarea conceptualizării în virtutea autenticității. Căci, deși poet cu vaste referințe culturale, Fábián preferă un limbaj tranzitiv, fără a renunța însă la calofilie – combinație rară, specifică poeților de vocație. Și, ca aceste două laturi ale scrisului său să nu se anuleze reciproc, autorul apelează la colaj, ca tehnică a adeziunii, fără ca acesta să afecteze capitalul empiric al verosimilității.
Din punct de vedere traductologic, poemele prezintă un anume grad de dificultate din cauza compacității asertive, criteriu necesar bunei funcționări a aurei lor ritualice. Fiindcă, într-adevăr, versurile lui Imre Fábián nu pot fi disociate de factorul melodicității, așa cum verva imagistică nu le poate fi trecută cu vederea. Am optat astfel, acolo unde ne-a permis contextul, la îngroșarea, în limba-țintă, a acestor particularități.
O poezie, așadar, ce sticlește cu rășina unor vremuri care, deși tot mai îndepărtate, continuă să dăinuie în configurația genetică a omului, prin ardoarea acestuia – mai mult sau mai puțin fățișă – de a se întoarce la natură ca la o divinitate palpabilă.
⁂
| fűszálak írnak rám | fire de iarbă iscălesc |
| fűszálak írnak rám soha nem látott jeleket hegyes fejüket úgy szúrják belém nem is érzem húsomban a föld fanyar zamatát ízlelik áramló vér derengésében fürdetik magukat kusza utakon isznak életem apadó forrásából a felfelé kapaszkodásban nincs megállásuk vöröslő szívemet akarják keresztül nőni | fire de iarbă iscălesc pe mine stranii semne cu vârfuri ascuțite mă-nțeapă nu simt savoarea acră a gliei îmi degustă din carne se scaldă-n mijirea șiroaielor de sânge din pâraiele vieții mele se-adapă iar pe-ntortocheate căi nu au opreliști se cațără și cată a-mi străpunge îmbujorata inimă |
| közelítő | apropierea |
| fölém hajol fehér ló sós könnye éleszt vörös folyó vizéből kinyúl érte karom mint tehetetlen magzat a méh falán ráfonódom szorosan bőre bársonyára ki sem kell nyitnom a szemem látom magam forró kancatej ömlik fekete arcomba a hajnal akkor is jő ha én porrá égek | calul alb asupra mea se-apleacă m-ațâță lacrima-i sărată cum pe pereții mitrei fătul neputincios brațu-mi către el se-avântă din apa râului sângeriu cu vigoare mă-mpletesc de catifeaua pieii lui cât timp mă văd să-mi deschid ochii n-are rost lapte fierbinte de iapă se varsă peste chipu-mi tuciuriu chiar de scrumul s-ar alege de mine zorile-or miji |
| esti merengő | reverie de seară |
| honnan nőtt az erdő a szemem fölé? szemhéjam ezüst mezejébe ki hullatott magvakat? ki engedte meg a gyökereknek hogy bennem nőjenek? a fészkelő madarak sem kérdeznek meg sűrű bozótból álom-köd terjed szájon csókol a békés alkonyat de gyönyörű éjfekete a vén varjú tolla | pădurea deasupra ochilor de unde mi-a crescut? semințe pe câmpul de-argint al pleoapelor cine mi-a semănat? cine a îngăduit rădăcinilor să crească în mine? păsările se cuibăresc nici ele nu-mi cer voie dens hățiș împrăștie-a visului ceață apusul tihnit mă sărută pe gură sublim și beznatec mai e penajul ciorii bătrâne |
| virág | floare |
| tűz liliom vörös kehely eleven élet fogadj be vagyok ember vagyok madár ó világosság adj álmot | roșu crin potir aprins ’n strașnic trai m-ai prins pasăre sau om mi-s oh lumină dă-mi vis |
| csillag alatt | sub ocrotirea stelei |
| összebújva megmelegszünk hallgatunk kibomló zöld zenét énekre vágyol tojásban a rigó megszületni kész | cuibăriți ne încălzim verzi melodii ne invadează cântec râvnești mierlă în ou răzbind la viață |
Sursa poemelor: Fábián Imre, Varázskör (Cerc de vrajă), Editura Kriterion, București, 1990.
