---

Pentru cititorii din România, marii scriitori francezi ai secolului al XIX-lea cunoscuţi graţie traducerilor sînt numeroşi, printre titani numărîndu-se, cu siguranţă, Balzac şi Victor Hugo. Ei – şi nu doar ei – s-au înălţat însă pe umerii unui alt titan, mai puţin cunoscut la noi de cei care nu l-au frecventat în original – Chateaubriand –, pentru că opera sa capitală, Memorii de dincolo de mormînt, nu a fost tradusă pînă acum în româneşte.

            Din această primă traducere apărută la sfîrşitul anului trecut, am selectat pentru revista FITRALIT cîteva fragmente care le vor stîrni, sper, cît mai multor îndrăgostiți de literatură curiozitatea de a descoperi această imensă capodoperă. Cîteva lămuriri mi se par utile în introducerea lecturii fragmentelor propuse.

            Memoriile de dincolo de mormînt s-au născut din două proiecte distincte, despre care s-ar putea spune că au fost abandonate mai mult sau mai puţin intenţionat pentru a fuziona într-unul singur, cu desăvîrşire original. Primul viza relatarea propriei vieţi în manieră confesivă, intitulat Memoriile vieţii mele, care a lăsat destule urme în primele trei cărţi ale Memoriilor de dincolo de mormînt, iar cel de-al doilea, mult mai ambiţios, viza scrierea unei istorii a Franţei. Dar pe Chateaubriand istoria l-a prins literalmente în vîrtejul ei: născut în 1768, avea douăzeci și unu de ani cînd a izbucnit Revoluţia, a trăit primii ani ai Republicii, apoi ascensiunea lui Bonaparte şi „splendoarea şi decăderea“ lui Napoleon şi ale Imperiului, urmate de Restauraţie, cu domniile succesive ale lui Ludovic XVIII şi Carol X, a fost martor direct la Revoluţia din iulie 1830, care a răsturnat definitiv monarhia legitimă, aducîndu-l pe tron pe regele-cetăţean Ludovic-Filip, şi a murit la optzeci de ani, în plin tumult al Revoluţiei din 1848. Cu un an înainte, încă mai făcea retuşuri la memoriile sale.

***********************

Într-un asemenea șuvoi de cataclisme, firea sa contradictorie şi natura geniului său nu l-au lăsat să stea deoparte, ca simplu spectator sau cronicar al istoriei, ci l-au îndemnat „să se arunce în vîltoare“ după cum singur a mărturisit, vrînd să şi facă istorie, nu doar să o scrie. Chateaubriand a fost om de presă, militant ca puţini alţii pentru libertatea presei, şi om politic, pair al Franţei, ministru de externe şi de trei ori ambasador, la Londra, Berlin şi Roma. Deşi nu este singurul motiv, aşa s-ar putea înţelege cum proiectul de a scrie o istorie a Franţei a „invadat“ într-un fel neaşteptat proiectul personal, confesiv, impunîndu-i autorului să amestece – în relatarea propriei vieţi, în „explicarea inexplicabilei [sale] inimi“, pentru care a convocat amintirea tuturor visurilor lui – comentariul istoric, în sprijinul căruia a recuperat amintirea întregii sale implicări politice şi multe alte surse. „Povestea“ vieţiiavansează, așadar, odată cu şi prin raportare la istoria trăită și, prin felurite asocieri, la istoria îndepărtată și recentă a Franței şi a omenirii. În sprijinul propriei implicări în istorie, Chateaubriand citează abundent din corespondența sa diplomatică, din discursurile oficiale, din articolele și broșurile sale politice, cărora le dă savoare prin comentarii ironice, anecdote pitoreşti, uneori picante, prin reproducerea bîrfelor mondene, sau prin notațiile sale de călător sensibil și de visător impenitent. Mai mult decît atît, lumea întreagă, cu diversitatea sa naturală, culturală şi umană se oferă curiozităţii unui geniu care se simte la largul său în ceea ce mai tîrziu André Malraux va numi „muzeul imaginar“, dar şi în biblioteca universală, iar uneori şi în diverse „cabinete de curiozităţi“, și care, graţie unei memorii prodigioase, se va lăsă în voia celor mai libere, neaşteptate, inexplicabile, capricioase asocieri sau colaje.

**************

A rezultat o materie textuală de o extraordinară densitate, care ni se pare dificilă[1]acum, și care necesită explicații, dar pe care Chateaubriand o modelează pentru a se pune în scenă pe sine ca personaj şi pentru a-şi face amintirile să rezoneze în mii de feluri, pentru a-şi defini, în fond, idealul estetic. De la o carte la alta, de la un capitol la altul, cuvinte, citate, imagini, personaje revin, se completează, se cheamă și își răspund, alcătuind o rețea de referințe încrucișate care conferă edificiului Memoriilor acea „unitate nedefinită“ despre care vorbește memorialistul în prefața operei sale. Între ochiurile acestei rețele de asocieri, unele mai surprinzătoare decît celelalte, se desenează fantasmele și himerele lui Chateaubriand, figurile sale obsedante și peisajele preferate, care tulbură cronologia obiectivă și o reorganizează treptat, potrivit legilor unui timp interior în care reverberează ecouri ale eternității odată cu un fel de „rumoare“ a epocii sale – aşa percepem acum cantitatea enormă de detalii de tot felul, legate strict de epocă şi care, de n-ar fi fost parte a viziunii poetice de ansamblu, ar fi fost resimţite doar ca balast.

Evoluția acestei viziuni, înscrisă mai mult sau mai puțin explicit în însăși devenirea textului, i-a fost deopotrivă impusă și inspirată autorului de etapele de redactare, de întreruperile îndelungate, de revizuirile și remanierile succesive, dar și de sfîșierea resimțită de omul de acțiune implicat în istorie faţă de dublul său fundamental melancolic şi visător, ataşat de ficțiune. Relatarea lineară a evenimentelor s-a transformat într-o relatare care revine și reflectează constant asupra propriei deveniri pentru că se luptă permanent cu decalajul dintre timpul trăit şi procesul recuperării lui în scris. Iar textul s-a organizat, parcă de la sine, într-o extraordinară stratificare temporală, care oferă imaginea unei secțiuni transversale în timp, datorită unui discurs obligat să evolueze de la un traseu linear la unul circular. Aşa s-a impus și perspectiva centrală față de trecutul restituit cînd prin rememorare propriu-zisă, cînd prin anticipare, și s-a justificat spaţializarea poetică a acestei perspective prin metafora corespunzătoare a mormîntului, magnific trompe l’œil al unei omnisciențe imposibil de realizat altundeva decît în vis sau în literatură. De aici curge timpul interior al lui Chateaubriand, care a absorbit viaţa lui trăită şi istoria, din acest punct central ajunge să evoce el, după cum spune „ceasurile apuse, aducîndu-le unul cîte unul în fața tribunalului rațiunii [sale]“ (XXXV, 23). Dacă alături de această mărturisire mai ţinem seama de încă una:

---

[1] George Steiner a consacrat diferitelor categorii de „dificultăţi“ cu care se confruntă posteritatea îndepărtată a marilor capodopere la lectura lor un eseu cît se poate de revelator – “On Difficulty” (1978), în On Difficulty and other Essays, Oxford University Press, New York and Oxford, 1978. Trei dintre categoriile identificate şi analizate de Steiner pe eşantioane din diverse capodopere pot fi probate şi pe Memoriile de dincolo de mormînt. Vezi Marina Vazaca, Chateaubriand difficile – Traduire les Mémoires d’outre-tombe au XXIe siècle, in Bulletin de la Société Chateaubriand, no. 62, 2019, pp. 61–70.

Nimeni nu își alcătuiește ca mine o societate reală evocînd umbre, în așa măsură viața amintirilor îmi absoarbe viața reală. Chiar și persoane de care nu m-am ocupat niciodată, dacă mor, îmi năvălesc în minte: s-ar zice că nimeni nu mi se poate alătura dacă nu a trecut prin mormînt, ceea ce mă face să cred că sînt mort (XXIII, 7),

vom fi îndemnaţi să cititm Memoriile de dincolo de mormînt nu atît ca pe restituirea unei vieţi şi a unei epoci trăite, ci mai mult ca pe restituirea vieţii amintirilor unui om, a melancoliei şi a nostalgiei în care le învăluie – aceasta fiind, de fapt, „povestea“ lui Chateaubriand-omul memoriilor, el însuşi o construcţie deliberat ideală, un personaj a cărui viziune creatoare şi al cărui ideal estetic au fost cu mult în avans faţă de propria epocă. Cei care, încă de atunci, au recunoscut dimensiunea poetică a Memoriilor de dincolo de mormînt, amestec genial de subiectivitate, obiectivitate şi obiectivitate jucată­ supus legilor timpului interior, sînt pe deplin îndreptăţiţi acum, pentru că, pe măsură ce trece timpul, acest text se impune din ce în ce mai mult şi ca operă de ficţiune; în mod absolut însă, Chateaubriand a afirmat cu o forţă rar întîlnită puterea scriitorului de stăpîn al memoriei, puterea salvatoare a literaturii şi victoria ei asupra timpului.

La începutul veacului al XX-lea, nu altul va fi fost sensul căutării lui Marcel Proustşi al victoriei sale din Timpul regăsit. Toţi cei care au citit deja În căutarea timpului pierdut vor avea surpriza să descopere – citind acum Memoriile de dincolo de mormînt – în ce fel capodopera proustiană rezonează cu cea a lui Chateaubriand.

_________________

* Memoriile de dincolo de mormînt sînt împărţite în cărţi şi capitole precedate de titluri analitice care îi aparţin autorului. Tot de el sînt şi datate multe dintre capitole, deşi datele nu corespund întotdeauna redactării propriu-zise. Le-am păstrat în selecţia de faţă pentru a oferi o idee a organizării textului, iar la sfîrşitul fragmentelor am indicat în paranteză cartea şi capitolul din care fac parte. Am exclus de aici toate notele şi comentariile, pentru a nu condiţiona în nici un fel lectura.

Paris, 14 aprilie 1846

Revăzut pe 28 iulie 1846

Cuvînt-înainte

Pentru că îmi este cu neputință să-mi prevăd clipa sfîrșitului, pentru că la vîrsta mea zilele date omului nu sînt decît zile de grație sau mai curînd de pedeapsă, mă voi explica.

Pe 4 septembrie care se apropie, voi fi ajuns la șaptezeci și opt de ani: ar cam fi timpul să las o lume care mă lasă și pe care nu o regret.

            Memoriile acestea au fost alcătuite în epoci diferite și în diferite țări: de aici și necesitatea prologurilor care să zugrăvească locurile pe care le vedeam, sentimentele de care eram animat în clipa cînd se reînnoadă firul povestirii mele. Formele schimbătoare ale vieții mele au intrat astfel unele într-altele: mi s-a întîmplat ca, ducînd un trai prosper, să trebuiască să vorbesc despre vremurile mele de mizerie; în zilele mele de zbucium, să-mi înfățișez zilele fericite. Tinerețea pătrunzîndu-mi în bătrînețe, gravitatea vîrstei mature întristîndu-mi vîrsta frivolă, razele soarelui meu, de la auroră pînă la asfințit, intersectîndu-se și confundîndu-se, au produs în povestirile mele un fel de confuzie sau, dacă se poate spune așa, un fel de nedefinită unitate; la mine, leagănul are ceva din mormînt, iar mormîntul are ceva din leagăn: suferințele mi se preschimbă în plăceri, plăcerile în dureri, astfel că, sfîrșind de citit aceste Memorii, nu mai știu dacă sînt ale unui cap brunet sau cărunt.

Nu știu dacă acest amestec, pentru care nu mai am remediu, va plăcea sau va displăcea; este rodul nestatorniciei sorții mele: adeseori furtunile nu mi-au lăsat altă masă de scris decît stînca pe care am naufragiat.

Dacă de anumite părți ale acestei lucrări m-am simțit mai atașat decît de altele, acelea privesc tinerețea mea, ungherul cel mai necunoscut al vieții mele. De acolo a trebuit să deștept o lume numai de mine știută; nu am întîlnit, rătăcind printre cei dispăruți, decît amintiri și tăcere; dintre toți cei pe care i-am cunoscut, cîți mai sînt astăzi în viață?

*

La Vallée-aux-Loups, lîngă Aulnay, 4 octombrie 1811

Sînt patru ani de cînd, la întoarcerea mea din Ţara Sfîntă, am cumpărat în apropiere de satul Aulnay, lîngă Sceaux și Châtenay, o casă de grădinar, ascunsă printre dealuri împădurite. Terenul accidentat și nisipos aferent casei era doar o livadă sălbatică, în capătul căreia se aflau un pîrîu năvalnic și un crîng de castani. Locul acesta îngust mi s-a părut prielnic pentru a-mi adăposti lungile speranțe; spatio brevi spem longam reseces. Copacilor pe care i-am răsădit le merge bine, sînt încă așa de mici încît le fac umbră cînd mă așez între ei și soare. Într-o zi, restituindu-mi această umbră, îmi vor ocroti bătrînii ani așa cum le-am ocrotit eu tinerețea. I-am ales pe cît am putut din feluritele ținuturi pe unde-am cutreierat; îmi cheamă în amintire călătoriile și îmi nutresc în adîncul inimii alte iluzii.

De se vor întoarce cumva Bourbonii pe tron, nu le voi cere, drept răsplată pentru fidelitatea mea, decît să mă facă suficient de bogat încît să alătur domeniului meu și liziera de pădure care îl înconjoară: am această ambiție; aș dori să-mi prelungesc plimbarea cu cîțiva stînjeni: așa cavaler rătăcitor cum sînt, am dispoziția sedentară a unui călugăr: de cînd locuiesc în acest refugiu, nu cred că am călcat de trei ori dincolo de hotarul lui. Pinii mei, brazii, zadele, cedrii, dacă se vor ține de ceea ce făgăduiesc, Vallée-aux-Loups va deveni o adevărată sihăstrie. Cînd s-a născut Voltaire la Châtenay, pe 20 februarie 1694, cum arăta oare locul unde avea să se retragă, în 1807, autorul Geniului creștinismului?

Locul acesta îmi place; a înlocuit pentru mine ogorul părintesc; l-am plătit cu rodul viselor și al ceasurilor mele de veghe; marelui pustiu descris în Atala îi datorez micul pustiu de la Aulnay; iar pentru a-mi crea acest refugiu, eu, spre deosebire de colonul american, nu i-am prădat pe indienii din Florida. Sînt atașat de copacii mei; le-am compus elegii, sonete, ode. Nu e nici unul pe care să nu-l fi îngrijit cu mîinile mele, pe care să nu-l fi curățat de viermele care i se legase de rădăcină, de omida care i se lipise de frunză; îi știu pe toți pe nume ca pe copiii mei: ei sînt familia mea, nu am alta, sper să mor în mijlocul ei.

Aici am scris Martirii, Aventurile celui din urmă Abenceraj, Moïse; ce să fac acum în serile de toamnă? În această zi de 4 octombrie 1811, sărbătoarea numelui meu și a intrării mele în Ierusalim, sînt ispitit să încep povestea vieții mele. Bărbatul care dăruiește astăzi Franței stăpînirea omenirii doar ca să o calce în picioare, bărbatul acesta, căruia îi admir geniul și îi detest despotismul, bărbatul acesta mă învăluie cu tirania lui ca într-o altă singurătate; dar dacă el strivește prezentul, trecutul îl sfidează, iar eu rămîn liber în tot ceea ce i-a întrecut gloria.

Majoritatea sentimentelor mi-au rămas în adîncul sufletului, ori s-au arătat în operele mele doar prin intermediul unor făpturi imaginare. Astăzi cînd încă îmi regret himerele fără să umblu după ele, vreau să urc panta anilor mei frumoși: Memoriile acestea vor fi un templu al morții înălțat la lumina amintirilor mele. (I, 1)

*

La Vallée-aux-Loups, 31 decembrie 1811

[…] Vin pe lume.

[…]

Casa unde locuiau pe-atunci părinții mei se află pe o stradă întunecoasă și îngustă din Saint-Malo, numită rue des Juifs: casa aceasta este transformată acum în han. Odaia în care a născut mama domină o parte pustie a zidurilor orașului, iar prin ferestrele acestei odăi se zărește marea care se întinde cît vezi cu ochii, spărgîndu-se de stînci. După cum reiese din certificatul meu de botez, naș l-am avut pe fratele meu, iar nașă pe contesa de Plouër, fiica mareșalului de Contades. Eram aproape mort cînd am ieșit la lumina zilei. Mugetul valurilor, stîrnite de un vînt ce anunța echinocțiul de toamnă, îmi acoperea țipetele: mi s-au povestit adeseori aceste amănunte; tristețea lor nu mi s-a șters niciodată din amintire. Nu este zi în care, visînd la ceea ce am fost, să nu revăd în gînd stînca pe care m-am născut, odaia în care mama m-a condamnat la viață, furtuna al cărei zgomot mi-a legănat somnul dintîi, nefericitul frate care mi-a dat un nume pe care aproape întotdeauna l-am tîrît după mine în necaz. De parcă Cerul ar fi adunat aceste felurite întîmplări pentru a-mi pune în leagăn o imagine a propriului destin. (I, 2)

*

Dieppe, septembrie 1812

[…] Primăvara în Bretania […] – Cîmpiile pelagiene – Apus de lună pe mare

[…]

Primăvara, în Bretania, este mai blîndă decît în împrejurimile Parisului, și înflorește cu trei săptămîni mai devreme. Cele cinci păsări care o vestesc, rîndunica, grangurul, cucul, potîrnichea și mierla, sosesc odată cu adieri care se găzduiesc prin golfurile peninsulei armoricane. Pămîntul se acoperă de margarete, de panseluțe, de narcise galbene și albe, de zambile, gălbenele, anemone, precum locurile părăginite dimprejurul bisericilor San Giovanni in Laterano și Santa Croce in Gerusalemme, la Roma. Luminișuri se gătesc cu elegante și învoalte ferigi; cîmpuri de stînjenei și drobițe strălucesc de florile lor, pe care le-ai putea lua drept fluturi de aur. Hățișurile, de-a lungul cărora este belșug de zmeură, fragi și violete, sînt împodobite cu flori de măceș, caprifoi, ciulini ai căror lăstari bruni și încovoiați poartă frunze și fructe magnifice. Totul mișună de albine și de păsări; roiurile și cuiburile îi opresc pe copii la tot pasul. În locuri mai ferite, mirtul și leandrul cresc direct din pămînt, ca în Grecia; smochinele se coc la fel ca în Provența; fiecare măr, cu florile lui roz intens, seamănă cu un buchet mare de mireasă de țară. […]

Între mare și uscat se întind cîmpiile pelagiene, hotare nedeslușite între cele două elemente: ciocîrlia de cîmp zboară deasupra lor împreună cu ciocîrlia de mare; plugul și barca, la o azvîrlitură de băț unul de cealaltă, brăzdează pămîntul și apa. Navigatorul și păstorul își împrumută reciproc limbajul: matelotul spune că spuma valurilor freamătă ca lîna mieilor, iar păcurarul spune flote întregi de oi. Nisipuri variat colorate, bancuri de felurite scoici, varegi, dîre de spumă argintie trasează liziera bălaie sau verde a lanurilor de grîu. Nu mai știu în care insulă din Mediterana am văzut un basorelief cu nereide prinzînd podoabe de poala rochiei lui Ceres.

Dar ceea ce trebuie admirat în Bretania este luna ce răsare pe uscat și apune pe mare.

Lăsată de Dumnezeu stăpînitoare a abisului, luna își are norii ei, aburii, razele, umbrele ei proiectate asemenea soarelui; dar, spre deosebire de el, ea nu se retrage solitară; o însoțește un alai de stele. Pe măsură ce coboară peste țărmul meu natal la marginea cerului, ea își sporește tăcerea pe care o transmite și mării; curînd cade la orizont, îl intersectează, nu-și mai arată decît jumătate din fruntea care ațipește, se înclină și dispare în intumescența moale a valurilor. Astrele vecine cu regina lor, înainte de a se scufunda pe urma ei, par a se opri, aninate de creasta valurilor. Nu s-a culcat bine luna, că un suflu venind dinspre larg spulberă imaginea constelațiilor, la fel cum se sting făcliile după o mare ceremonie. (I, 6)

*

Montboissier, iulie 1817

Plimbare – Apariţia domeniului părintesc

[…]

Ieri pe seară mă plimbam singur; cerul semăna cu un cer de toamnă; sufla un vînt rece în răstimpuri. Ajuns într-un luminiș, m-am oprit să mă uit la soare: se scufunda în nori deasupra turnului Alluye, de unde Gabrielle, locuitoare a acestui turn, văzuse ca și mine soarele apunînd acum două sute de ani. Ce s-a ales de Henric și Gabrielle? Ce se va fi ales și de mine cînd se vor publica aceste Memorii.

M-a scos din gîndurile mele ciripitul unui sturz cocoțat pe creanga cea mai de sus a unui mesteacăn. Pe dată, sunetul acela magic a făcut să-mi răsară înaintea ochilor domeniul părintesc; am uitat de catastrofele la care tocmai asistasem și, transportat brusc în trecut, am revăzut cîmpurile unde de-atâtea ori am auzit fluierînd sturzul. Pe cînd îl ascultam atunci, eram trist cum sînt și astăzi; dar acea tristețe dintîi era născută dintr-o nelămurită dorință de fericire, atunci cînd ești lipsit de experiență; tristețea pe care o încerc acum provine din cunoașterea lucrurilor cumpănite și judecate. Cîntul păsării în pădurile de la Combourg îmi spunea o fericire la care credeam că voi ajunge; același cînt în parcul de la Montboissier îmi amintea zilele pierdute în căutarea acelei fugare fericiri. Nu mai am nimic de aflat; am mers mai repede decît alții, și am dat ocol vieții. (II, 9)

*

Bucuriile mele, toamna

[…]

Priveam cu nespusă plăcere întoarcerea furtunilor, trecerea lebedelor și a guguștiucilor, conclavul ciorilor în crîngul de lîngă iaz, iar la lăsarea serii, adunarea lor în cei mai înalți stejari de pe Aleea cea mare. Cînd seara ridica un abur albăstrui la răscrucea pădurilor, cînd bocetele și doinele vîntului se tînguiau prin mușchiul veșted, deveneam deplin stăpîn pe afinitățile firii mele. De întîlneam vreun plugar la marginea țarinei, mă opream să mă uit la omul acela răsărit la umbra spicelor printre care avea să fie secerat și care, întorcînd pămîntul propriului mormînt cu brăzdarul plugului, își amesteca sudoarea fierbinte cu ploile reci ale toamnei: brazda pe care o săpa era monumentul menit să-i supraviețuiască. (III, 10)

*

Paris, octombrie 1821

[…] Este ucis Saint-Riveul, colegul meu de şcoală

[…]

Cititorule, te opresc: privește cum curg primele picături de sînge pe care trebuia să le verse Revoluția. Cerul a voit ca ele să țîșnească din vinele unui tovarăș de-al meu din copilărie. […]

Mergi acum, cititorule; treci peste fluviul de sînge care desparte pentru totdeauna lumea cea veche din care ieși, de lumea nouă la intrarea căreia vei muri. (V, 7)

*

Paris, noiembrie 1821

[…] Căderea Bastiliei

[…]

14 iulie, căderea Bastiliei. Am asistat, ca spectator, la asaltul dat împotriva cîtorva invalizi și a unui guvernator timorat: dacă porțile ar fi rămas închise, poporul nu ar fi reușit niciodată să pătrundă în fortăreață. […]

S-au înmulțit cheile Bastiliei; au fost trimise tuturor gogomanilor mai de seamă din cele patru colțuri ale lumii. De cîte ori mi-am ratat norocul! Dacă eu, spectator, m-aș fi înscris pe lista învingătorilor, astăzi aș avea o pensie.

Experții au dat fuga la autopsia Bastiliei. S-au deschis cafenele improvizate în corturi; lumea se înghesuia ca la tîrg la Saint-Germain sau ca la Longchamp; trăsuri nenumărate defilau sau se opreau la poalele turnurilor, din vîrful cărora se aruncau pietre în vîrtejuri de praf. Femei gătite, tineri la modă, așezați în diferite locuri pe ruinele gotice, se amestecau cu muncitorii dezbrăcați pînă la brîu, care demolau zidurile în aclamațiile mulțimii. La adunările acestea se întîlneau oratorii cei mai de seamă, literații cei mai cunoscuți, pictorii cei mai celebri, cei mai renumiți actori și cele mai renumite actrițe, seniorii de la Curte și ambasadorii Europei: vechea Franță venise acolo pentru a se sfîrși, cea nouă pentru a începe.

Orice eveniment, oricît de mizerabil sau de odios în sine, atunci cînd împrejurările în care se produce sînt grave, și dacă face epocă, nu trebuie tratat cu ușurință: ceea ce trebuia văzut în căderea Bastiliei (și nu s-a văzut atunci) era nu actul violent al emancipării unui popor, ci emanciparea însăși, rezultat al acestui act.

A fost admirat ceea ce trebuia condamnat, accidentul, iar lumea nu a încercat a desluși în perspectivă destinul împlinit al unui popor, schimbarea moravurilor, a ideilor, a puterilor politice, o înnoire a speciei umane, pe care căderea Bastiliei o inaugura, ca pe un sîngeros jubileu. Furia brutală produce ruine, și sub furia aceasta se ascundea inteligența care printre aceste ruine punea temelia noului edificiu.

Dar poporul, care s-a înșelat în privința faptului material, nu s-a înșelat în privința faptului moral: Bastilia reprezenta în ochii săi trofeul propriei înrobiri; îi apărea înălțată la intrarea în Paris, în fața celor șaisprezece stîlpi de la Montfaucon, precum locul de execuție a libertăților sale. Distrugînd o fortăreață a statului, poporul a crezut că sfărîmă jugul militar și a făcut legămîntul tacit de a se așeza în locul armatei pe care o desființa: se știe ce minuni a zămislit poporul ajuns soldat. (V, 8)

*

Londra, aprilie–septembrie 1822

[…] Insula Saint-Pierre

Portul și rada insulei Saint-Pierre se găsesc între coasta ei orientală și o insuliță alungită, Insula Cîinilor. Portul, cunoscut sub numele de Barachois, mușcă pămîntul și se termină într-o baltă cu apă sălcie. Inselberguri sterile se îngrămădesc în mijlocul insulei: cîteva, desprinse, domină litoralul; celelalte au la poale o lizieră întinsă de landuri cu turbă. Din oraș, se zărește colina farului.

Casa guvernatorului are fațada spre debarcader. Biserica, prezbiteriul, prăvălia de alimente sînt toate în același loc; urmează locuința comisarului marinei și cea a căpitanului portului. Apoi începe, de-a lungul țărmului, pe pietriș, singura stradă a tîrgului.

De două sau trei ori am luat masa la guvernator, ofițer foarte îndatoritor și politicos. Cultiva pe un taluz cîteva legume din Europa. După masă, îmi arăta ceea ce numea el grădina lui.

Un miros subtil și suav de heliotrop se înălța dintr-un strat de fasole înflorită; nu ni-l aducea vreo adiere a patriei, ci un vînt sălbatic din Terranova, fără legătură cu planta pribeagă, fără complicitatea amintirii și voluptății. În acest parfum nu de frumusețe respirat, nu în sînul ei distilat, nu pe urmele ei răspîndit, în acest parfum mutat în altă auroră, în altă cultură și în altă lume, se găseau toate melancoliile regretelor, ale absenței și-ale tinereții. (VI, 5)

*

Londra, aprilie – septembrie 1822

[… ] Lacurile din Canada

[…]

Șesurile Oceanului și ale Mediteranei deschid drumuri popoarelor, iar țărmurile lor sînt sau au fost locuite de nații civilizate, multe și puternice; lacurile Canadei se înfățișează doar cu nuditatea apelor lor, care se alătură unui pămînt dezbrăcat: singurătăți care despart alte singurătăți. Țărmuri fără locuitori privesc la mări fără corăbii; de pe valuri pustii ajungi pe plaje pustii.

Lacul Erie are mai mult de o sută de leghe circumferință. Popoarele riverane au fost exterminate de irochezi, acum două veacuri. Înspăimîntător lucru e să-i vezi pe indieni aventurîndu-se în bărci din scoarță de copac pe lacul acesta vestit pentru furtunile sale, și care mișuna odinioară de miriade de șerpi. Indienii își agață idolii manitú la pupa ambarcațiunii și se avîntă în mijlocul vîrtejului printre valurile ridicate. Valurile, la același nivel cu deschiderea luntrilor, par gata să le înghită. Cîinii vînătorilor, cu labele sprijinite de margine, scot urlete jalnice, în vreme ce stăpînii lor, păstrînd o tăcere adîncă, lovesc apa cadențat cu pagaiele. Bărcile înaintează în șir: la prora celei din frunte stă în picioare un șef care repetă diftongul oah; o pe o notă surdă și prelungă, a pe un ton ascuțit și scurt. În ultima luntre se află un alt șef, tot în picioare, manipulînd o vîslă pe post de cîrmă. Ceilalți războinici stau pe călcîie pe fundul bărcilor. Prin ceață și vînt, se văd doar penele care împodobesc capetele indienilor, grumajii cîinilor urlînd și umerii celor doi sachemi, pilotul și augurul: ai zice că sînt zeii acestor lacuri. (VIII, 1)

*

Primejdii pentru Statele Unite

[…]

Am vorbit despre pericolul războiului, trebuie să amintesc pericolele unei păci îndelungate. Statele Unite, de la emanciparea lor, s-au bucurat, cu excepția cîtorva luni, de liniștea cea mai profundă: în vreme ce bătălii multe zguduiau Europa, ele își cultivau ogorul în siguranță. De aici o revărsare de populație și de bogății, cu toate inconvenientele preaplinului de bogății și de populație.

Dacă ar surveni ostilități la un popor nebelicos, ar putea lumea să le facă față? Averile și obiceiurile s-ar învoi la sacrificii? Cum să renunți la deprinderile lenevoase, la confort, la indolenta bunăstare a vieții. China și India, adormite în mătăsurile lor, au avut mereu de îndurat dominația străină. Constituției unei societăți libere îi priește o stare de pace moderată de război și o stare de război ostoită cu pace. Americanii au purtat deja prea multă vreme la rînd cununa de măslin: pomul care le-a dăruit-o nu e specific țărmului lor. (VIII, 6)

*

Pustiul de la Chantilly

Fi-vor și rămășițele lui Bonaparte deshumate cum au fost ale ducelui d’Enghien? Dacă aș fi fost eu stăpînul, această din urmă victimă ar dormi și acum fără onoruri, în șanțul castelului de la Vincennes. Acest excomunicat ar fi rămas, ca și Raymond de Toulouse, într-un sicriu deschis; nici o mînă de om nu ar fi îndrăznit să ascundă sub o scîndură vederea martorului judecăților de nepătruns și al mîniei lui Dumnezeu. Scheletul părăsit al ducelui d’Enghien și mormîntul pustiu al lui Napoleon pe insula Sfînta Elena și-ar face pandant: nimic mai evocator decît prezența acestor rămășițe în două zări ale pămîntului. Cel puțin ducele d’Enghien nu a rămas pe pămînt străin, precum exilatul popoarelor: acesta a avut grijă să-i înapoieze aceluia patria, drept e că într-o manieră cam violentă, dar fi-va oare pentru totdeauna? Franța (stă mărturie atîta amar de țărînă vînturată de Revoluție) nu este fidelă osemintelor. Bătrînul Condé, în testamentul său, declară că nu este sigur în ce țară va locui în ziua morții sale. Vai, Bossuet! Cîte n-ai mai fi avut de adăugat capodoperei tale de elocință dacă, atunci cînd vorbeai lîngă sicriul marelui Condé, ai fi putut prevedea viitorul!

Chiar aici, la Chantilly, s-a născut ducele d’Enghien: „Louis-Antoine-Henri de Bourbon, născut pe 2 august 1772 la Chantilly“, spune sentința de condamnare la moarte. Pe această peluză s-a jucat în copilărie: urma pașilor săi s-a șters. Dar învingătorul de la Fribourg, Nordlingen, Lens, Senef, el unde s-a dus oare cu brațele-i de izbîndă acum neputincioase? Dar descendenții lui, Condé de la Johannisberg și Berstheim; și fiul lui, și nepotul lui, ei unde sînt? Castelul, grădinile, artezienele care nu tac nici ziua, nici noaptea, de ele ce s-a ales? Statui mutilate, lei cărora li se restaurează gheara sau maxilarul; blazoane sculptate într-un zid ce stă să cadă; ecusoane cu flori de crin șterse; temelii de turnuri distruse; cîțiva armăsari de marmură deasupra grajdurilor goale pe care nu le mai însuflețește cu nechezatul său calul de la Rocroi; lîngă un manej, o poartă înaltă neterminată: iată ce a mai rămas din amintirea unui neam de eroi. Un testament legat cu un șnur a schimbat posesorii moștenirii. În mai multe rînduri, toată pădurea a căzut sub loviturile de secure. Personaje din vremuri apuse au străbătut domeniile de vînătoare mute acum, odinioară răsunătoare. Ce vîrstă aveau și ce patimi le mînau pe vremea cînd se opreau la poalele acestor stejari? cu ce himere se hrăneau? Vai, zadarnicele mele Memorii…

Oameni obscuri, ce sîntem noi pe lîngă acei oameni vestiți? Vom dispărea fără întoarcere: tu vei renaște, garofiță a poetului, care odihnești pe masa mea, lîngă această hîrtie, cu floarea-ți întîrziată pe care am cules-o astăzi dintre ierburi. Dar noi, noi nu vom mai trăi încă o dată alături de singuratica parfumată care m-a abătut din gînduri. (XVI, 11)

*

Senatul emite decretul de destituire [a lui Napoleon].

Pe 2 aprilie, senatorii, cărora nu li se datorează decît un singur articol în Carta din 1814, nedemnul articol care le garantează păstrarea pensiilor, au decretat destituirea lui Bonaparte. Dacă acest decret, eliberator pentru Franța, infam pentru cei care l-au emis, aduce un afront speciei umane, el arată în același timp posterității prețul măririlor și al bunăstării, cînd acestea au disprețuit așezarea pe bazele moralei, ale dreptății și libertății. […]

Pe cînd eu mă întrebam ce credea Napoleon la Fontainebleau despre actele Senatului, răspunsul lui era făcut: printr-un ordin de zi din 14 aprilie 1814, nepublicat oficial, dar apărut în diferite ziare din afara capitalei, el mulțumea armatei pentru fidelitate și adăuga:

„Senatul și-a permis să dispună de guvernul francez; a uitat că datorează împăratului puterea de care abuzează acum; că el este cel care a salvat o parte din membrii săi de vijelia Revoluției, că a scos din întunecime și a protejat o altă parte de ura poporului. Senatul se întemeiază pe articolele constituției pentru a o răsturna; nu îi este rușine să aducă reproșuri împăratului fără să observe că, în calitate de primă instituție a statului, a luat parte la toate evenimentele. Senatului nu îi este rușine să vorbească de diatribele publicate împotriva guvernelor străine: uită că au fost concepute în plenul său. Atîta vreme cît norocul a fost de partea suveranului lor, acești oameni au fost și ei de partea lui, și nu s-a auzit nici o plîngere privind abuzurile puterii. Dacă împăratul i-a disprețuit pe oameni, așa cum i s-a reproșat, atunci lumea ar recunoaște astăzi că a avut temei pentru disprețul său.“

Este un omagiu adus de Bonaparte însuși libertății presei: vedea pesemne că avea și calități, de vreme ce îi oferea un ultim adăpost și un ultim ajutor.

Iar eu, care mă zbat împotriva timpului, eu care încerc să-l fac să dea seamă de ceea ce a văzut, eu care scriu toate acestea atît de departe de evenimentele trecute, sub domnia lui Filip, hîd moștenitor al unei așa mărețe moșteniri, ce sînt eu în mîinile acestui Timp, ale acestui mare devorator de veacuri, pe care le credeam oprite, ale acestui Timp care mă învîrtește în spațiu odată cu el? (XXII, 16)

*

Bătălia de la Waterloo

Pe 18 iunie 1815, către prînz, am ieșit din Gand pe poarta dinspre Bruxelles. M-am dus singur să-mi termin plimbarea pe drumul mare. Luasem cu mine Comentariile lui Cezar și mergeam agale, adîncit în lectură. Eram deja la mai bine de o leghe distanță de oraș, cînd mi s-a părut că aud un bubuit surd: m-am oprit, am privit cerul destul de înnourat, cumpănind în sinea mea dacă să-mi continui drumul sau să mă întorc la Gand de teama unei furtuni. Am ciulit urechea; nu am mai auzit decît țipătul unei găini-de-apă în stufăriș și bătaia orologiului dintr-un sat. Am plecat mai departe: nu am făcut nici treizeci de pași că bubuitul a reînceput, cînd scurt, cînd lung și la intervale neregulate; uneori nu se făcea simțit decît printr-o trepidație a aerului care se transmitea pămîntului peste cîmpiile acelea întinse, atît era de îndepărtat. Detunăturile acelea mai puțin ample, nu așa de sinuoase, mai puțin legate între ele decît ale tunetului mi-au iscat în minte ideea unei confruntări armate. Mă aflam în fața unui plop răsădit la marginea unui cîmp de hamei. Am trecut drumul și m-am rezemat, în picioare, de trunchiul copacului, cu fața întoarsă spre Bruxelles. Un vînt dinspre sud care tocmai se stîrnise mi-a adus mai deslușit zgomotul artileriei. Acea măreață bătălie, încă fără nume, căreia îi ascultam ecoul la poalele unui plop și căreia un orologiu de țară tocmai îi bătuse funeraliile neștiute, era bătălia de la Waterloo!

Ascultător tăcut și singuratic al înfricoșătoarei sentințe a destinelor, aș fi fost mai puțin emoționat dacă m-aș fi găsit în vîltoare: primejdia, focul, potopul morții nu mi-ar fi lăsat răgazul să meditez; dar singur sub un copac, pe cîmpia din apropiere de Gand, ca și păstorul turmelor care pășteau în jurul meu, greutatea gîndurilor mă copleșea: Ce bătălie este aceasta? Este hotărîtoare? Napoleon se află oare acolo în persoană? Lumea, asemeni cămășii lui Hristos, este trasă la sorți? Fie victorie ori înfrîngere a uneia sau alteia dintre armate, ce urmări va avea evenimentul pentru popoare, libertate sau robie? Dar ce sînge curge! fiecare zgomot ajuns la urechea mea nu este oare cel din urmă suspin al unui francez? Este un nou Crécy, un nou Poitiers, un nou Azincourt, de care se vor bucura cei mai neîmpăcați dușmani ai Franței? Dacă înving ei, nu ne este oare pierdută gloria? De cîștigă Napoleon, ce se va alege de libertatea noastră? Deși un succes al lui Napoleon mi-ar fi deschis calea unui exil definitiv, patria era în acel moment mai presus de orice în inima mea; eram de partea opresorului Franței dacă el, salvîndu-ne onoarea, ne-ar fi smuls dominației străine.

Şi dacă învinge Wellington? Legitimitatea se va întoarce, așadar, la Paris în spatele acelor uniforme roșii care tocmai își împrospătaseră purpura cu sîngele francezilor! Regalitatea va avea, așadar, drept caleașcă a ungerii sale căruțele de ambulanță pline cu grenadierii noștri mutilați! Ce va însemna o restaurație înfăptuită sub asemenea auspicii?… Aceasta nu era decît o foarte mică parte a gîndurilor care mă frămîntau. Fiecare bubuit de tun mă făcea să mă cutremur și îmi întețea bătăile inimii. La cîteva leghe de o catastrofă uriașă, nu o vedeam; nu puteam atinge imensul monument funerar care creștea cu fiecare clipă la Waterloo, tot așa cum de pe plaja de la Bulaq, pe țărmul Nilului, îmi întindeam zadarnic mîinile spre Piramide. Nu se arăta nici un călător; cîteva femei pe cîmp, plivind liniștite straturile de legume, nu păreau să audă zgomotul pe care eu îl ascultam. Dar iată că sosește un curier: plec de lîngă copac și mă așez în mijlocul drumului; opresc curierul și îl iscodesc. Era în slujba ducelui de Berry și venea de la Alost. Mi-a spus: „Bonaparte a intrat ieri (17 iunie) în Bruxelles după o luptă sîngeroasă. Bătălia a fost reluată astăzi (18 iunie). Se așteaptă înfrîngerea definitivă a aliaților, iar ordinul de retragere este dat.“ Curierul și-a văzut de drum.

L-am urmat cît am putut de repede: m-a depășit trăsura unui negustor care fugea mîncînd pămîntul împreună cu familia; mi-a confirmat spusele curierului. (XXIII, 16)

*

Exhumarea lui Bonaparte

          […]

Astrul apus pe insula Sfînta Elena a reapărut spre marea bucurie a popoarelor: universul l-a revăzut pe Napoleon; Napoleon nu a revăzut universul. Rămășițele pribege ale cuceritorului au fost privite de aceleași stele care l-au călăuzit în exil: Bonaparte a trecut prin mormînt, așa cum a trecut peste tot, fără să se oprească. Debarcat în portul Le Havre, cadavrul a sosit la Arcul de Triumf, baldachin sub care soarele își arată fruntea în anumite zile ale anului. De la Arc și pînă la Invalizi nu s-au mai văzut decît coloane din scînduri, busturi de ghips, o statuie a marelui Condé (hidoasă încropeală care plîngea), obeliscuri de brad amintind viața indestructibilă a cuceritorului. Un ger năprasnic secera generalii în jurul carului funerar, ca în retragerea de la Moscova. Nimic nu era frumos, cu excepția ambarcațiunii de doliu care, sub comanda unui prinț dușman al englezilor, îl purtase în tăcere pe Sena pe Napoleon, și un crucifix.

Lipsit de catafalcul său de stînci, Napoleon a venit să se îngroape în gunoiul Parisului. În locul corăbiilor care îl salutau pe noul Hercule, sfîrșit pe muntele Œta, spălătoresele de pe rue Vaugirard îi vor da tîrcoale împreună cu invalizi necunoscuți ai marii armate. În chip de preludiu al acestei neputințe, inși mărunți nu au putut închipui ceva mai bun decît un salon al lui Curtius în aer liber. După cîteva zile de ploaie, din decorațiuni n-au mai rămas decît fragmente pline de noroi. Orice am face, în mijlocul mărilor vom vedea de-a pururi adevăratul mormînt al învingătorului: nouă trupul, Sfintei Elena viața nemuritoare.

Napoleon a închis era trecutului: a făcut războiul prea mare ca să mai poată prezenta vreodată interes pentru omenire. A tras cu hotărîre în urma lui porțile templului lui Ianus și a îngrămădit îndărătul acestor porți mormane de cadavre, ca să nu se mai poată deschide.

(XXIV, 16)

*

Paris, 1839

Schimbarea lumii

[…]

            Restaurația oferă cel puțin un aspect demn de prețuire: după domnia demnității unui singur om [Napoleon], odată acest om dispărut, a renăscut demnitatea oamenilor. Dacă despotismul a fost înlocuit cu libertatea, dacă independența înseamnă ceva pentru noi, dacă ne-am dezvățat să mai umblăm tîrîș, dacă drepturile specifice omului nu mai sînt nesocotite, Restaurației îi datorăm aceste lucruri. De aceea m-am aruncat în vîltoare, pentru a contribui, pe cît îmi stătea în putință, la reînsuflețirea speciei după sfîrșitul individului. (XXV, 1)

*

Despre morala intereselor materiale şi a îndatoririlor

[reluarea unui articol publicat în ziarul Conservateur din 5 decembrie 1818)

Guvernul a inventat o morală nouă, morala intereselor; cea a îndatoririlor este lăsată pe seama imbecililor. Or, această morală a intereselor, din care unii doresc să facă baza guvernării noastre, a corupt în trei ani poporul mai mult decît a făcut-o revoluţia într-un sfert de veac.

Ceea ce contribuie la dispariţia moralei la popoare şi, odată cu morala, a popoarelor înseşi, nu este violenţa, ci seducţia; iar prin seducţie înţeleg întreg conţinutul flatant şi specios al oricărei doctrine false. Oamenii iau adeseori greşeala drept adevăr, pentru că fiecare însuşire a inimii sau a spiritului îşi are propria imagine falsă: răceala seamănă cu virtutea, judecata falsă cu judecata, golul cu profunzimea şi aşa mai departe.

Secolul al XVIII-lea a fost un secol distrugător; am fost cu toţii seduşi. Am denaturat politica, ne-am rătăcit în vinovate noutăţi, căutînd existenţa socială în coruperea moravurilor. A venit revoluţia şi ne-a trezit: scoţîndu-l pe francez din matca lui, l-a aruncat în mormînt. Totuşi, dintre toate epocile revoluţiei, domnia terorii a fost cel mai puţin periculoasă pentru morală, pentru că nici o conştiinţă nu era păcălită: crima se arăta pe faţă. Orgii în plin sînge, scandaluri care, fiind atît de oribile, nici nu mai erau scandaluri; iată cum stăteau lucrurile. Femeile din popor veneau să-şi continue lucrul de mînă pe lîngă maşina morţii ca la ele acasă: eşafodurile constituiau morala publică şi moartea temeiul guvernării. Nimic mai limpede decît poziţia fiecăruia: nu se vorbea nici de specialitate, nici de pozitiv, nici de sistem de interese. Păsăreasca aceasta a minţilor înguste şi a conştiinţelor încărcate era necunoscută. I se spunea cuiva: eşti regalist, nobil, bogat: mori; şi murea. Antonelle scria că prizonierii de soiul ăsta nu puteau fi acuzaţi de nimic, dar că el îi condamnase ca aristocraţi: monstruoasă sinceritate, care lăsa totuşi ordinea morală să supravieţuiască, pentru că nu faptul de a ucide un nevinovat ca nevinovat pierde societatea, ci acela de a-l omorî ca vinovat.

În consecinţă, vremurile acelea înspăimîntătoare sînt vremurile angajamentelor măreţe. Atunci femeile s-au dus eroic la supliciu; taţii şi-au dat viaţa pentru fii, fiii pentru taţi; în închisori pătrundeau ajutoare neaşteptate, iar preotul chemat consola victima în prezenţa călăului care nu îl recunoştea.

În timpul Directoratului, morala a avut de combătut mai degrabă coruperea moravurilor decît pe cea a doctrinelor; a fost un dezmăţ. Lumea a fost aruncată în desfătări la fel cum fusese înghesuită prin închisori; prezentul era silit să avanseze distracţii în contul viitorului, de teamă să nu vadă renăscînd trecutul. Lumea, pentru că nu avusese încă vreme să-şi amenajeze un interior, trăia pe stradă, pe alei, prin saloanele publice. Familiarizaţi cu eşafodurile şi deja pe jumătate ieşiţi din rîndul lumii, oamenii considerau că nu merită osteneala să se întoarcă acasă. Nu se vorbea decît despre arte, baluri, mode; lumea îşi schimba podoabele şi hainele cu aceeaşi uşurinţă cu care s-ar fi lipsit şi de viaţă.

În timpul lui Bonaparte, a reînceput seducţia, dar a fost o seducţie care avea propriul remediu: Bonaparte seducea printr-un prestigiu al gloriei, iar tot ceea ce este măreţ poartă în sine un principiu legislativ. El considera utilă răspîndirea doctrinei tuturor popoarelor, a moralei tuturor timpurilor, a religiei oricărui fel de veşnicie.

Nu m-aş mira să mă aud răspunzînd: Să întemeiezi societatea pe o datorie reprezintă o ficţiune; să o situezi într-un interes înseamnă să o clădeşti pe o realitate. Or, tocmai datoria este un fapt, iar interesul o ficţiune. Datoria care îşi are izvorul în Divinitate coboară în familie, unde stabileşte relaţii adevărate între părinţi şi copii; de acolo, trecînd în societate şi despărţindu-se în două ramuri, reglează în domeniul politic relaţiile dintre rege şi supuşii săi; întemeiază ordinea morală, lanţul serviciilor şi al protecţiilor, al binefacerilor şi al recunoştinţei.

Datoria este, aşadar, un fapt pozitiv, de vreme ce dăruieşte societăţii omeneşti singura existenţă durabilă pe care o poate avea.

Interesul, dimpotrivă, este o ficţiune atunci cînd este luat aşa cum îl luăm astăzi, în sensul său fizic şi strict, de vreme ce seara el nu mai este ce era de dimineaţă, de vreme ce îşi schimbă alcătuirea în fiecare clipă, de vreme ce, întemeiat fiind pe noroc, are şi nestatornicia acestuia.

Prin morala intereselor, fiecare cetăţean se situează pe o poziţie ostilă faţă de legi şi guvernare, pentru că în societate cei mulţi sînt întotdeauna cei care suferă. Nimeni nu se bate pentru idei abstracte ca ordinea, pacea, patria; sau, dacă se bate pentru ele, e pentru că le pune în legătură cu ideea de sacrificiu: atunci părăsim morala intereselor pentru a reveni la cea a îndatoririlor: de unde şi adevărul că existenţa socială nu se poate găsi în afara acestei sfinte limite!

Cine îşi îndeplineşte îndatoririle îşi atrage stima; cine cedează propriilor interese este puţin stimat. Era o caracteristică a veacului aceea de a deduce un principiu de guvernare dintr-o sursă de dispreţ! Educaţi-i pe oamenii politici în spiritul preocupării exclusive faţă de problemele lor, şi veţi vedea ce bine vor aranja statul; nu veţi avea astfel decît miniştri corupţi şi avizi, asemenea sclavilor mutilaţi care conduceau Imperiul [Roman] Tîrziu şi care vindeau totul, amintindu-şi că ei înşişi fuseseră vînduţi.

Observaţi un lucru: interesele nu sînt puternice decît atunci cînd prosperă; cînd vremurile se înăspresc, devin slabe. Îndatoririle, dimpotrivă, nu sînt niciodată mai energice decît atunci cînd ne costă să le îndeplinim. Dacă vremurile sînt bune, se relaxează. Îmi place un principiu de guvernare care creşte în nenorocire: seamănă mult cu virtutea.

Ce poate fi mai absurd decît a spune popoarelor: nu fiţi devotate, nu vă entuziasmaţi, nu vă gîndiţi decît la interese! E ca şi cum li s-ar spune: nu ne veniţi în ajutor, abandonaţi-ne dacă aşa vă dictează interesul. Cu o asemenea politică profundă, cînd va veni ceasul devotamentului, toţi îşi vor închide uşile, se vor aşeza la fereastră şi vor privi cum trece monarhia. (XXV, 10)

*

Moravurile de acum ale Romei

Dar, oricare-ar fi schimbările de moravuri și de personaje din veac în veac, în Italia se poate observa o obișnuință a măririi, de care noi, barbari meschini, nu ne apropiem. A mai rămas încă sînge roman la Roma și tradiții ale stăpînilor lumii. Cînd vezi străini înghesuiți în căsuțe noi la Porta del Popolo, sau găzduiți prin palate pe care le-au împărțit în apartamente și le-au străpuns cu coșurile sobelor, parc-ai vedea șobolani cum rîcîie la poalele monumentelor lui Apolodor și Michelangelo, și cum, tot rozînd, fac găuri în piramide.

Astăzi, nobilii romani ruinați de revoluție se închid în palatele lor, trăiesc parcimonios și au devenit propriii lor oameni de afaceri. Cînd ai norocul (ceea ce e foarte rar) să fii admis seara la ei, străbați săli vaste fără mobile, abia luminate, de-a lungul cărora în întunericul des albesc statui antice, precum fantome sau morți dezgropați. La capătul acestor săli, lacheul zdrențăros care te însoțește te introduce într-un soi de gineceu: în jurul unei mese stau așezate trei-patru bătrîne sau tinere rău îmbrăcate, care lucrează cîte ceva la lumina unei lămpi schimbînd cîteva vorbe cu un tată, un frate, un soț, retrași în întuneric, pe jumătate întinși pe fotolii rupte. Și totuși, există ceva frumos, suveran, care ține de vița aleasă, în această adunare refugiată după capodopere, pe care la început ai luat-o drept un sabat. Specia cicisbeilor s-a stins, și totuși mai există încă abați-aducători ai șalurilor și abați-aducători ai încălzitoarelor de picioare; pe ici pe colo, cîte un cardinal se mai statornicește în gazdă la cîte-o femeie, ca o canapea. (XXIX, 8)

Scrisoare adresată doamnei Récamier

Miercurea sfîntă, 15 aprilie 1829

Ies din Capela Sixtină după ce am asistat la slujba Tenebrelor și am ascultat Miserere. Îmi aminteam că îmi vorbiseși despre această ceremonie și de-aceea eram de o sută de ori mai emoționat.

Ziua pălea, umbrele cotropeau încetul cu încetul frescele capelei și nu se mai zăreau decît vreo cîteva trăsături mari ale penelului lui Michelangelo. Lumînările, stinse una cîte una, degajau din lumina lor înăbușită un fum alb și ușor, imagine destul de fidelă a vieții pe care Scriptura o aseamănă cu un mic abur. Cardinalii erau îngenuncheați, noul papă prosternat în fața aceluiași altar unde cu cîteva zile înainte îl văzusem pe înaintașul său; minunata rugăciune de căință și îndurare, rostită după Plîngerile profetului, se înălța în răstimpuri în mijlocul tăcerii și al nopții. Te simțeai copleșit de mărețul mister al unui Dumnezeu murind pentru a șterge păcatele oamenilor. Catolica moștenitoare pe cele șapte coline ale sale era acolo cu toate amintirile ei; dar în locul pontifilor puternici, al cardinalilor care își disputau întîietatea cu monarhii, un biet papă bătrîn și paralitic, fără familie și fără nici un sprijin, prinți ai Bisericii lipsiți de strălucire vesteau sfîrșitul unei puteri care a civilizat lumea modernă. Capodoperele artelor dispăreau odată cu ea, se ștergeau de pe pereții și de pe bolțile Vaticanului, palat pe jumătate părăsit. Străini curioși, despărțiți de unitatea Bisericii, asistau în trecere la ceremonie și înlocuiau adunarea credincioșilor. O îndoită tristețe îți cuprindea inima. Roma creștină comemorînd agonia lui Iisus Hristos părea că și-o celebrează pe a sa, că repetă pentru noul Ierusalim cuvintele pe care Ieremia le adresa celui vechi. Frumos lucru Roma ca să uiți de toate, pe toate să le disprețuiești și să mori. (XXX, 6)

*

Serbare la villa Medici

pentru marea-ducesă Elena

Mai dădusem eu baluri și serate la Londra și Paris, și, cu toate că sînt copilul altui pustiu, mă descurcasem destul de bine prin aceste noi singurătăți; dar nu-mi închipuisem cum puteau fi serbările la Roma: au ceva din poezia anticilor care așază moartea alături de plăceri. La villa Medici, ale cărei grădini constituie o podoabă în sine, și unde am primit-o pe marea-ducesă Elena, încadrarea tabloului este magnifică: de o parte, villa Borghese și casa lui Rafael, de cealaltă, villa de pe Monte-Mario și dealurile ce străjuiesc Tibrul; la picioarele privitorului, întreaga Romă ca un străvechi cuib de vulturi părăsit. În mijlocul boschetelor, se înghesuiau, alături de urmașii unor familii ca Paula și Cornelia, frumusețile venite de la Napoli, Florența și Milano; prințesa Elena părea regina lor. Boreas, coborît pe neașteptate din munți, a sfîșiat cortul ospățului și a fugit cu bucăți de pînză și cu ghirlande ca să ne ofere parcă o imagine a tot ceea ce timpul a măturat pe-aceste țărmuri. Personalul ambasadei era consternat; pe mine mă cuprinsese un fel de ironică veselie văzînd cum o suflare a văzduhului îmi împrăștie aurul de-o zi și bucuriile de-un ceas. Stricăciunea a fost imediat îndreptată. În loc să dejunăm pe terasă, am dejunat în elegantul palat: armonia cornilor și oboaielor, risipită de vînt, avea ceva din murmurul pădurilor mele americane. Grupurile zburdînd printre rafale, femeile cu chipurile și părul bătute de propriile văluri răvășite, sartarello-ul care continua în ciuda ploii, actrița care declama norilor, balonul luîndu-și zborul pieziș cu blazonul fiicei nordului, toate acestea dădeau un aspect inedit petrecerii unde păreau a se amesteca furtunile obișnuite ale vieții mele.

Ce vrajă pentru orice om care nu și-ar fi socotit noianul anilor și care-ar fi cerut iluzii lumii și vijeliei! Îmi vine greu să-mi amintesc de toamna vieții atunci cînd, în timpul seratelor mele, văd cum îmi trec pe dinainte femeile primăverii, care dispar printre florile, concertele și lustrele șirurilor mele de galerii: parc-ar fi lebede plutind spre radioase anotimpuri. Unde își vor alunga plictisul? Unele caută ceea ce au iubit deja, altele ceea ce încă nu iubesc. La capătul drumului, vor cădea în mormintele mereu deschise de aici, în vechile sarcofage ce slujesc drept bazine pentru fîntîni suspendate de porticuri; vor merge să sporească atîtea ușoare și încîntătoare pulberi. Valurile acestea de frumuseți, de diamante, de flori și de pene se rostogolesc în sunetul muzicii lui Rossini care se reia și se stinge de la o orchestră la alta. Melodia asta să fie oare suspinul brizei pe care-o ascultam în savanele Floridelor, geamătul pe care l-am auzit în Erechteionul Atenei? Să fie tînguirea îndepărtată a vînturilor care mă legănau pe întinsul Oceanului? Să se ascundă oare Silfida mea sub înfățișarea vreuneia dintre aceste strălucitoare italience? Nu: driada mea a rămas unită cu salcia din crîngurile unde stăteam cu ea de vorbă dincolo de pădurea domeniului de la Combourg. Sînt cu totul străin de zbaterile societății pe care o am legată de picioare spre sfîrșitul cursei mele; și totuși, există în această feerie un soi de beție care mi se urcă la cap: nu scap de ea decît dacă mă duc să-mi răcoresc fruntea în piața solitară de la Sfîntul Petru sau la Colisseul pustiu. Se prăbușesc atunci neînsemnatele spectacole de pe pămînt, și nu găsesc pereche schimbării bruște de tablou decît în vechile tristeți ale zilelor mele dintîi. (XXX, 7)

*

2 iunie 1833

Rîndunica

La Bischofsheim, unde am luat masa, o drăguță de iscoditoare s-a înființat lîngă tacîmul meu: o rîndunică, adevărată Procne, cu pieptul roșietic, a venit să se cațere la fereastra mea deschisă, pe vergeaua de fier care susținea firma Soarelui de aur; apoi a glăsuit cît se poate de plăcut, uitîndu-se la mine cu un aer de recunoștință și fără nici un pic de teamă. […]

„François“, mi-a spus comeseana mea la Bischofsheim, „străbuna mea locuia la Combourg, sub căpriorii de la acoperișul turnului; îi țineai de urît în fiecare toamnă, în trestiile de la iaz, cînd visai pe înserat cu silfida ta. S-a așezat pe stînca ta natală chiar în ziua cînd plecai în America, și a urmat o vreme corabia ta. Bunica mea își avea cuibul la fereastra lui Charlotte; opt ani mai tîrziu, a sosit la Jaffa odată cu tine; ai remarcat-o în Itinerariul tău. Mama, piuind în zori, a căzut într-o zi prin hornul biroului tău de la externe; i-ai deschis fereastra. Mama a avut mai mulți copii; eu, cea care-ți vorbesc, sînt din ultima serie; te-am întîlnit pe vechiul drum spre Tivoli în cîmpia Romei; îți mai aduci aminte? Penele îmi erau așa de negre și așa lucioase! te uitai la mine cu tristețe. Vrei să zburăm amîndoi?“

„Vai! drăguța mea rîndunică, tu care îmi știi povestea așa bine, ești foarte binevoitoare; dar eu sînt un biet păsăroi năpîrlit, și alte pene n-or să-mi mai crească; așa că nu pot să-mi iau zborul cu tine. Prea greu de dureri și de zile, să mă porți ți-ar fi cu neputință. Și-apoi unde să ne ducem? primăvara și zările frumoase nu mai sînt de mine. Ție tăriile și iubirea, mie pămîntul și însingurarea. Pleci. Roua să-ți răcorească aripile! Un primitor catarg să se arate zborului tău ostenit cînd vei traversa Marea Ionică! Un octombrie senin să te cruțe de naufragiu! Du salutul meu măslinilor de la Atena și palmierilor de la Rosetta. Dacă eu nu voi mai fi cînd te vor aduce pe tine florile înapoi, te invit la banchetul meu funebru: vino la apusul soarelui să înhați muștele de pe iarba mormîntului meu; ca și tine, am iubit libertatea, și am trăit cu puțin.“ (XXXVIII, 7)

*

Între 7 și 10 septembrie, 1833, pe drum

[…] Verona. – Apelul morților

[…]

Nu fără emoție am trecut prin Verona: acolo a început cu-adevărat cariera mea politică activă. Vedeam cu ochii minții ce ar fi putut deveni lumea dacă această carieră nu ar fi fost întreruptă de o mizerabilă gelozie.

Verona, așa de animată în 1822 prin prezența suveranilor Europei, revenise în 1833 la tăcere; de pe străzile singuratice trecuse pînă și urma congresului la fel cum trecuseră curtea familiei Scaligeri și senatul romanilor. Arenele, ale căror gradene mi se înfățișaseră pline cu mii de spectatori, se căscau acum pustii; edificiile, pe care le admirasem sub luminile brodate în arhitectura lor, se înfășurau, cenușii și despuiate, într-o atmosferă ploioasă.

Cîte ambiții se agitau printre actorii Veronei! cîte destine ale popoarelor examinate, discutate și cîntărite! Să facem apelul acelor vînători de năluci; să deschidem Cartea zilei de mînie: Liber Scriptus proferetur; monarhi! prinți! miniștri! iată-vă ambasadorul, iată-vă colegul reîntors la post: voi unde sînteți? răspundeți.

— Împăratul Rusiei Alexandru? – Mort.

— Împăratul Austriei Francisc II? – Mort.

— Regele Franței Ludovic XVIII? – Mort.

— Regele Franței Carol X? – Mort.

— Regele Angliei George IV? – Mort.

— Regele Neapolelui Ferdinand I? – Mort.

— Ducele Toscanei? – Mort.

— Papa Pius VII? – Mort.

— Regele Sardiniei Carol-Felix? – Mort.

— Ducele de Montmorency, ministrul afacerilor externe al Franței?

– Mort.

Domnul Canning, ministrul afacerilor externe al Angliei?

– Mort.

Domnul Bernstorff, ministrul afacerilor externe al Prusiei?

– Mort.

Domnul de Gentz, de la cancelaria Austriei? – Mort.

Cardinalul Consalvi, secretarul de stat al Sanctității Sale?

– Mort.

Domnul de Serre, colegul meu la congres? – Mort.

Domnul d’Aspremont, secretarul meu de ambasadă? – Mort.

Contele de Neipperg, soțul văduvei lui Napoleon? – Mort.

Contesa Tolstoia? – Moartă.

Fiul ei cel mare, tînăr pe atunci? – Mort.

Gazda mea de la palatul Lorenzi? – Mort.

Dacă atîția oameni așternuți alături de mine în registrul congresului s-au înscris în pomelnicul morților; dacă au pierit popoare și dinastii regești; dacă a sucombat Polonia; dacă Spania este din nou distrusă; dacă eu m-am dus la Praga să mă interesez de soarta rămășițelor fugare ale neamului al cărui reprezentant eram la Verona, ce înseamnă atunci lucrurile de pe pămînt? Nimeni nu își mai aduce aminte discursurile pe care le țineam în jurul mesei prințului Metternich; dar, o, putere a geniului! nu va fi călător care, trecînd pe cîmpiile Veronei și auzind cum cîntă ciocîrlia, să nu-și amintească de Shakespeare. Fiecare dintre noi, scotocind la diverse adîncimi ale propriei memorii, găsește un alt strat de morți, alte sentimente stinse, alte himere pe care zadarnic le-a alăptat, ca pe cele de la Herculanum, la mamela Speranței. La ieșirea din Verona, am fost nevoit să schimb măsura pentru a aprecia timpul trecut; am dat înapoi cu douăzeci și șapte de ani, pentru că nu mai făcusem drumul de la Verona la Veneția din 1806. (XXXIX, 3)

*

Ludovic-Filip

[…]

Filip nu resimte onoarea Franței așa cum o resimțeau Bourbonii din ramura principală; lui nu-i trebuie onoare: el nu se teme de răzmerițele populare așa cum se temeau cei mai apropiați din anturajul lui Ludovic XVI. Îl ferește crima tatălui său; ura binelui nu îl apasă: el este un complice, nu o victimă.

Înțelegînd istovirea vremurilor și josnicia sufletelor, Filip s-a simțit în largul lui. Legi de intimidare au suprimat libertățile, așa cum prezisesem eu încă de pe timpul discursului meu de adio rostit în Camera pairilor, și nimic nu s-a clintit; s-a făcut uz de arbitrar, au fost uciși oameni pe rue Transnonain, s-a mitraliat la Lyon, au fost intentate numeroase procese de presă, au fost arestați cetățeni, au fost reținuți preventiv în închisoare luni și ani de-a rîndul, iar lumea a aplaudat. Țara istovită, care nu mai înțelege nimic, a îndurat totul. Cu greu mai găsești pe cineva care să nu se fi contrazis. An de an, lună de lună, am scris, am spus și am făcut exact contrariul a tot ceea ce am scris, am spus și am făcut. De-atîta cît am roșit nici nu mai roșim; am și uitat de cîte ori ne-am contrazis, atît de numeroase au fost ocaziile. Ca să isprăvim, susținem că nu ne-am schimbat niciodată sau că ne-am schimbat doar odată cu transformarea treptată a ideilor noastre și cu înțelegerea luminată a vremurilor. Evenimentele atît de rapide ne-au îmbătrînit așa de grabnic, încît dacă ni se aduce aminte de gesturile noastre dintr-o epocă trecută, ni se pare că ni se vorbește de altcineva decît de noi înșine; și-apoi, dacă ne-am schimbat înseamnă că am făcut și noi ca toată lumea.

Filip nu a crezut de cuviință, asemeni ramurii restaurate, că pentru a domni trebuie să-și exercite puterea în toate satele, a considerat că e de ajuns să fie stăpînul Parisului; or, dacă ar putea vreodată să transforme capitala într-un oraș războinic prin rotația anuală a șaizeci de mii de pretorieni, s-ar considera în siguranță. Europa l-ar lăsa în pace pentru că i-ar convinge pe suverani că acționează în scopul înăbușirii revoluției în vechiul ei leagăn, depunînd drept garanție în mîinile străinilor libertățile, independența și onoarea Franței. Filip este un sergent de stradă: Europa poate să-l scuipe-n față; se șterge, mulțumește și își arată patalamaua de rege. De altfel, este singurul prinț pe care francezii se simt acum în stare să-l suporte. Degradarea șefului ales constituie însăși forța lui: aflăm deocamdată în persoana sa tot ce ne trebuie ca să ne satisfacă obișnuința coroanei și înclinația democratică; ascultăm de o putere pe care ni se pare că avem dreptul să o insultăm; este tot ce ne trebuie în materie de libertate: popor îngenuncheat, ne vom pălmui stăpînul, restabilind privilegiul la picioarele sale, iar egalitatea pe obraz. Malițios și șiret, Ludovic XI al epocii filozofice, monarhul alegerii noastre își conduce cu dexteritate barca pe un noroi lichid. Ramura vîrstnică a Bourbonilor s-a uscat, cu excepția unui boboc; ramura mezină e putredă. Șeful inaugurat la primărie nu s-a gîndit niciodată decît la el însuși; îi sacrifică pe francezi pentru ceea ce crede el că ar fi propria siguranță. Cînd socotim ce anume ar sluji măreția patriei, uităm ce fel de suveran avem; el e convins că mijloacele de salvare a Franței i-ar fi lui fatale; după părerea lui, ceea ce ar menține regalitatea în viață l-ar ucide pe rege. Totuși, nimeni nu are dreptul să-l disprețuiască, pentru că toată lumea se situează la nivelul aceluiași dispreț. Dar oricare-ar fi prosperitatea la care visează în ultimă instanță, nici el, nici copiii lui nu vor prospera, pentru că el abandonează poporul de la care are totul. Pe de altă parte, regii legitimi, abandonîndu-i pe regii legitimi, vor cădea: nu poți să-ți renegi nepedepsit principiul. Dacă revoluțiile au fost abătute o vreme din calea lor, nu înseamnă că nu vor veni cu și mai multă putere să alimenteze șuvoiul care macină bătrînul edificiu: nimeni nu și-a jucat rolul, nimeni nu va fi salvat. (XLII, 1)

*

Rezumatul schimbărilor

petrecute pe glob în timpul vieții mele

Grație exorbitantei mele vîrste, monumentul meu este încheiat. E o mare ușurare pentru mine; simțeam cum mă împinge cineva; patronul bărcii pe care locul meu este reținut mă avertiza că nu mai am decît o clipă pentru a mă urca la bord. Dacă aș fi fost stăpînul Romei, aș spune, precum Sylla, că îmi închei Memoriile chiar în ajunul morții mele; dar nu mi-aș încheia povestea cu-aceleași cuvinte cu care a încheiat-o el pe a sa: „L-am văzut în vis pe unul dintre copiii mei care mi-o arăta pe Metella, mama lui, și care mă îndemna să vin să mă bucur de repaus în sînul fericirii veșnice.“ Dacă aș fi fost Sylla, gloria nu mi-ar fi putut dărui niciodată repaus și fericire.

Se vor stîrni noi furtuni; ni se pare că presimțim calamități care vor întrece durerile care ne-au copleșit; deja, ca să ne întoarcem pe cîmpul de bătaie, ne gîndim să ne pansăm iarăși vechile răni. Totuși, nu cred să izbucnească prea curînd noi nenorociri: popoare și regi sînt deopotrivă osteniți; catastrofe neprevăzute nu se vor abate asupra Franței: ceea ce va urma nu va fi decît efectul transformării generale. Vom ajunge fără îndoială la grele popasuri; lumea nu poate să se schimbe la față fără durere. Dar, încă o lovitură, revoluții separate nu vor mai fi; va fi marea revoluție împinsă la ultima ei consecință. Scenele de mîine nu mă privesc; ele cheamă alți pictori: e rîndul vostru, domnilor.

Trasînd aceste din urmă cuvinte, pe 1 noiembrie 1841, fereastra mea dinspre vest care dă spre Misiunile străine este deschisă: este șase dimineața; zăresc luna palidă și mărită; coboară peste săgeata Domului Invalizilor abia revelată de prima rază de aur dinspre miazăzi; ai zice că se sfîrșește lumea veche și că începe lumea nouă. Văd reflexele unei aurore căreia nu-i voi vedea răsăritul de soare. Nu-mi mai rămîne decît să mă așez pe marginea gropii mele; apoi voi coborî curajos, cu crucifixul în mînă, în eternitate. (XLII, 18)

SFÎRȘITUL MEMORIILOR

____________________

* Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormînt, volumele 1, 2, text integral, ediție îngrijită și traducere de Marina Vazaca, postfață de Mihai Zamfir, Editura Vremea, 2.327 pagini, București, 2021.