Svetlana Aleksandrovna Aleksievici este o scriitoare interesantă, de origine beloruso-ucraineană, dar de expresie rusă (din 2000 a trăit în Italia, Franța, Germania, întorcându-se în Belorusia abia în anul 2013), acceptată cu brațele deschise de cititorii mai degrabă liberali. Este o scriitoare incomodă, un fel de Anna Politkovskaia a vremurilor noastre, dar care pune un accent mai mare pe aspectul liric decât pe spiritul publicistic, o urmașă a lui Soljenițîn în ceea ce privește demascarea ororilor care au avut loc în URSS și care au produs în interiorul țării un mare număr de victime. Temei suferinței omenești, a suferinței inutile, gratuite, îi sunt dedicate, aproape în totalitate, romanele Svetlanei Aleksievici, și aceasta a și fost motivația juriului când a fost aleasă pentru Premiul Nobel: „pentru scrierile sale polifonice, un monument al suferinței și curajului în vremurile noastre”. Vom vedea în continuare cum se reflectă aceste sintagme în opera scriitoarei beloruse.
Aleksievici mai are și alte romane, în afară de cel apărut recent la noi, Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor, extrem de apreciate atât de presă, cât și de cititori: Războiul nu are chip de femeie (1985, despre aproape un milion de femei din Armata Sovietică ce au luptat pe fronturile celui de-al doilea război mondial), în traducerea lui Ion Covaci, a apărut în limba română încă din 1989. Alte romane ale ei sînt Ultimii martori (1985 – cu subtitlul 100 de povestiri deloc copilărești, spuse de copiii care aveau 7-12 ani în timpul răboiului), Copiii în sicrie de zinc (1989 – despre războiul din Afganistan și despre victimele lui, un război străin și despre care oamenii aflau numai în urma sicrielor sigilate venite dintr-o țară necunoscută, sicrie în care se aflau copiii lor dragi), Vrăjiți de moarte (1994, despre durerea ce duce la sinucidere a celor care au regretat căderea Uniunii Sovietice), Timpul second-hand (2013), primul și ultimul dintre romanele ei fiind extrem de premiate (acesta cu referire și la alte războaie contemporane – din Iugoslavia, Cecenia, Nagorno-Karabah…
Scriitoare extrem de premiată (are în total 21 de premii, asta spune ceva, nu?), Aleksievici a fost în „cărți” la primirea Premiului Nobel încă din 2013, an în care a primit această prestigioasă distincție Alice Munro. Dar până la „aventura Nobel” a scriitoarei beloruse de expresie rusă i s-au decernat, printre altele, Premiul Pen-clubului elvețian în 1986, Premiul Tîrgului de carte de la Leipzig, 1998, Premiul Herder în 1999, Premiul Remarque în 2001, Premiul Național al Criticii din SUA în 2006, Premiul pentru literatură central-est-europeană Angelus în 2011, premiul polonez „R. Kapuscinski” în 2011, Premiul editorilor din Germania (2013, numit de mulți „micul premiu Nobel”), Premiul Médicis pentru eseu în 2013, Crucea cu rang de ofițer al ordinului pentru arte și literatură din Franța (2014), în Rusia, a obținut votul cititorilor în cadrul competiției pentru premiul „Bolșaia kniga” din Rusia, în 2014…
Specia din care fac parte scrierile ei poate fi numită documentar-artistică (nu o dată scriitoarea se revendică de la Ales Adamovici și Dmitri Bîkov). Toate romanele ei sunt consacrate epocii sovietice și postsovietice și mai ales oamenilor ei, mentalității sovietice. În ceea ce privește literatura din fostul spațiu sovietic, luarea de poziție a scriitorului care își iubește compatrioții, cu toate tarele lor, chiar cu mentalitatea lor, înduioșătoare, de homo sovieticus – umanism, abnegație dusă până la extrem, solidaritate, dar și supunere necondiționată în fața ordinelor, chiar dacă acestea sunt proaste, este extrem de întâlnită în perioada postsovietică. În literatura rusă a ultimelor două decenii se observă un reviriment notabil al distopiei. Critica puterii actuale, înrobirea cetățeanului, limitarea drepturilor și, așa cum spun militanții, întoarcerea la un ev mediu negru sau feudalism barbar nu sunt prea departe. Nu putem uita de Tatiana Tolstaia, cu romanul Zîtul (apărut și la noi la Editura Curtea Veche, traducere de Luana Schidu), de extrem de controversatul, la ruși, Vladimir Sorokin, cu celebra sa trilogie antitotalitară, și ea tradusă la noi – Ziua opricinicului, Kremlinul de zahăr și Viscolul (apărute tot la Editura Curtea Veche, în traducerea lui Mihail și Alexandru Vakulovski, respectiv Antoaneta Olteanu), Dmitri Gluhovski, cu Metro 2033 (în curs de apariție la Editura Art, traducere Antoaneta Olteanu), dar și scrieri cu mare implicare socială, în care este prezentat conflictul între generații, lupta la nivelul mentalităților etc. în romane precum Ultima oprire, Rusia, de Natalia Kliuceariova, respectiv Dușmanul poporului de Olga Slavnikova, ambele apărute la Editura All, în traducerea mea.
Am tradus în limba română Rugăciune pentru Cernobîl (titlul preferat de editură fiind Dezastrul de la Cernobîl. Mărturiile supraviețuitorilor), o carte extrem de cunoscută în Occident, încă de pe când autoarea locuia chiar acolo, cartea vânzându-se în Franța într-un tiraj de 300.000-400.000 de exemplare, după care a fost tradusă în numeroase alte limbi. La nivel stilistic, remarcăm stilul fragmentar, în care se îmbină voci diferite, un amestec de stil indirect cu cel indirect liber – iată câteva dintre trăsăturile stilistice ale Svetlanei Aleksievici. Plus lirismul inconfundabil. Nu pune prea multe probleme traducătorului, singura dificultate adevărată ieșind din stilul indirect liber al multora dintre vocile-martor, pe care le prezintă în romane, puternic marcate de oralitate și de emoția rememorărilor.
Ideea de cor, care constituie structura scrierilor sale, este mai mult decât evidentă – avem voci solo, avem grupuri mai mari sau mai mici, avem vocea întregului popor, care-și unesc glasurile pentru a prezenta, pe cât se poate, tabloul complet al evenimentului descris. Așa cum am mai spus, autoarea nu este interesată de istorii izolate, chiar dacă din ele se compune întregul. Tabloul mare, the big picture, este ceea ce dorește să creeze din frânturile martorilor și ale persoanelor care au avut de suferit. Pe pagina personală a scriitoarei, sub motto-ul În căutarea omului etern, Svetlana Aleksievici spune: „Am căutat multă vreme un gen literar care să corespundă felului în care eu văd lumea. Felului în care e făcut ochiul meu, urechea mea… (…) Și am ales genul vocilor omenești… Îmi văd și ascult cărțile pe stradă. Afară. În ele oameni reali povestesc despre principalele evenimente ale timpului lor – războiul, prăbușirea imperiului socialist, Cernobîl, și toate acestea păstrează în cuvânt istoria țării, istoria comună. Mai veche și mai nouă. Și fiecare este și o dovadă a istoriei micului destin omenesc individual” (http://alexievich.info).
Prima carte tradusă în România, așa cum am menționat deja, este romanul Războiul nu are chip de femeie. După cum declara autoarea pe blogul personal, „în carte femeile povestesc despre un război despre care nu ne-au povestit bărbații. Nu am cunoscut un asemenea război. Bărbații vorbeau despre fapte de eroism, despre mișcările fronturilor și ale comandanților, în timp ce femeile vorbeau despre altceva: despre cât de groaznic este să omori pentru prima oară pe cineva… sau, după o luptă, să mergi pe câmpul unde zac cei morți. Risipiți ca niște cartofi. Toți sunt tineri și-ți pare rău de toți, și de germani, și de soldații tăi ruși” (http://alexievich.info/). „Și după acest război femeile au mai avut de dus unul. Și-au ascuns livretele militare, certificatele ce le confirmau rănile, pentru că trebuia să învețe din nou să zâmbească, să poarte pantofi cu toc și să se mărite. Și bărbații au uitat de tovarășele lor de front, le-au trădat. Le-au furat Victoria. Nu au împărțit-o cu ele” (Ibidem).
Aleksievici e mereu interesată de partea cealaltă a istoriei. Evenimentele, în linii mari sau mici, uneori, sunt descrise cu acribie de numeroși istorici. Cum s-au petrecut în realitate evenimentele, ce au simțit despre ele oamenii care le-au creat – acestea sunt punctele de interes ale autoarei în tot ce a scris: „Eu nu scriu istoria seacă, goală a faptul, a evenimentului, scriu o istorie a sentimentelor. Am putea să numim asta o istorie omisă. La ce se gândea omul în timpul evenimentelor, ce înțelegea el și ce a reținut atunci? În ce credea sau nu credea, ce iluzii, speranțe, temeri avea? Cum se vedea pe el și lumea…” (ibidem). Este o scriitoare sovietică atât prin epoca în care a trăit, dar mai ales prin ceea ce scrie. Nu vorbește însă despre Uniunea Sovietică, ci despre oamenii sovietici, despre mentalitatea acestora.
Până în zilele noastre există numeroase speculații la nivelul istoricilor dacă să recunoască existența unei mentalități sovietice sau nu. Aceasta era, desigur, dezideratul autorităților, care, în urma atâtor lozinci și a propagandei mincinoase nu mai erau deloc crezute când se împăunau să afime: da, omul sovietic, omul nou, cu o gândire nouă, chiar există. Și vin dintr-o dată cărțile Svetlanei Aleksievici care, prin oamenii lor, martori ai unor cataclisme oribile, care au zdruncinat secolul al XX-lea, afirmă la tot pasul această realitate. Mărturii impresionante ale unor oameni formați într-un stat nou, menținut în viață artificial, mai ales de aparatul de propagandă, care ștergea diferențele etnice de orice fel și priva de orice drept până și majoritatea rusă. Stat care a existat pentru o vreme, și-a creat generațiile și dintr-o dată s-a prăbușit, lăsându-și progeniturile nedumerite, ca niște apatrizi, smulși din vechile lor rădăcini beloruse, ucrainene, ruse, kazahe etc. și plantate într-un sol neutru, tânăr, fără istorie și tradiții seculare. Mărturia unui ex-cetățean sovietic, înregistrată după catastrofa de la Cernobîl, este mai mult decât semnificativă:
Am avut o Patrie, dar acum nu mai există. Cine sunt eu? Mama e ucraineancă, tata e rus. M-am născut și am crescut în Kirghizia, m-am căsătorit cu un tătar. Cine sunt copiii mei? Care e naționalitatea lor? Ne-am amestecat toți, sângele nostru s-a amestecat. În buletinul meu și la copii scrie rus, dar noi nu suntem ruși. Noi suntem sovietici! Dar țara în care m-am născut eu nu mai există. Nu mai există locul pe care-l numeam noi patrie, nici timpul care a fost patria noastră. Acum suntem ca niște lilieci. Eu am cinci copii: băiatul cel mare e în clasa a opta, fata cea mică – la grădiniță. Eu i-am adus aici. Țara noastră nu mai este, dar noi da (Dezastrul de la Cernobîl, pp.89-90).
Un scurt citat din Timpul second-hand, cea de-a cincea și ultima carte din ciclul documentar-artistic intitulat „Vocile Utopiei” este, credem, mai mult decît semnificativ:
Comunismul a avut un plan nebunesc, să-l transforme pe omul „vechi”, pe Adam al Vechiul Testament. Și a reușit acest lucru… Poate că e singurul lucru care i-a reușit. În șaptezeci și ceva de ani în laboratorul marxism-leninismulu a fost produs un tip uman deosebit – homo sovieticus. Unii spun că e un personaj tragic, alții îi spun sovok[1]. Mie mi se pare că-l cunosc pe acest om, îl știu foarte bine, sunt în apropierea lui, am trăit alături de el mulți ani. El sunt eu. Sunt cunoștințele mele, prietenii, părinții (…). Am fost oameni cu aceeași memorie comunistă. Suntem vecini de memorie.
Nu e întâmplător deci că în spațiul postsovietic se pune un mare accent pe veridicitatea documentară a informațiilor beletrizate, de care oamenii au nevoie. Nimeni nu vrea, deocamdată, un scriitor aflat în turnul de fildeș în care să scrie artă pentru artă, să cizeleze cu migală fiecare cuvințel și să provoace cititorul prin imagini artistice surprinzătoare. Evident, proza de care vorbesc are și așa ceva, dar nu pe prim plan. Și Aleksievici iubește Rusia (nu numai pe cea contemporană, dar și pe cea sovietică) – drept pentru care și rușii o iubesc –, dar, așa cum a declarat chiar ea, nu Rusia lui Stalin sau a lui Putin (după cum nici Belorusia lui Lukașenko). De aceea s-a luptat ca, în cărțile sale, să vorbească despre istoria „unei Utopii mari și îngrozitoare – despre comunismul ale cărui idei nu au murit definitiv nu numai în Rusia, ci și în întreaga lume. Aceste idei vor ispiti și vor amăgi în continuare diabolic mințile oamenilor. Și eu am vrut să las în urma mea povestirile martorilor și celor care au luat parte la ea. Cronica mea continuă. Merg, odată cu timpul, după eroii mei…” (http://alexievich.info)
Efortul de peste treizeci de ani al autoarei de a realiza această „enciclopedie roșie” în cinci volume a fost răsplătit cu un premiu pe măsură. E vorba de descrierea unui univers complex, a unui sistem care și-a devorat oamenii și care, din păcate, este încă prezent în mentalitatea omului postsovietic. Nesiguranțele acestuia, dilemele la care încă încearcă să răspundă lasă cumva deschisă problema aparent finalizată de interviurile Svetlanei Aleksievici:
Dar vezi ce rezultă? Nu am obținut prea mult, aceleași stereotipuri și temeri sunt prezente și azi, și nu numai la politicienii de la vârf. Toate aceste acuze reciproce de deformare a adevărului în ceea ce privește războiul apar pentru că societatea se teme să afle adevărul despre sine, se teme de schimbarea sa interioară. Dacă am avea un viitor clar, conștientizat, dacă am ști clar ce vrem, dacă într-adevăr am construi o nouă societate, am porni în lumea deschisă, nu ne-am teme așa de mult de trecutul nostru.
Așa cum spunea un personaj de-al ei, „socialismul s-a încheiat, dar noi am rămas”, spunea ea în interviul acordat Nataliei Igrunova și publicat în volumul Timpul second-hand. Oamenii, treziți într-o lume nouă frumoasă, care avea și ea să ajungă în scurtă vreme chiar brave…, exersând democrația impusă de sus, ca o modă nouă, au început să vorbească din ce în ce mai mult despre epoca apusă. De ce? Nu este neapărat voie de nostalgie, spune Aleksievici, ci
De frică, ne spune Svetlana Aleksievici, în interviului acordat Nataliei Igrunova. De frică față de noua realitate care s-a deschis în fața noastră, pentru care nu suntem pregătiți și față de care suntem neajutorați. Și de aceea cea mai bună protecție pe care ne-o imaginăm este să înălțăm o construcție din cuburi nici măcar din evenimentele trecutului, ci din miturile noastre. Am fost aruncați din istoria noastră în timpul comun. Mai întâi ni s-a părut că o să ne integrăm ușor în lumea aceasta. Conștiința de masă spera: o să avem aceleași vitrine, aceleași magazine. Intelectualii credeau că, uite-așa, dintr-o mișcare, o să se afle la nivelul elitei mondiale. Și s-a văzut că lucrurile nu sunt deloc așa de simple. Că este o muncă uriașă, că este nevoie de niște oameni liberi cum nu am fost, și de o gândire liberă, așa cum nu am avut. Și nu am intrat în lume, ci ne-am îndepărtat de ea…
Scriitoarea și-a făcut datoria. A tras de multe ori semnalele de alarmă corespunzătoare și, după epuizarea acestei probleme, întoarsă pe toate fețele, se întoarce la literatura „adevărată”. În același interviu ea spunea că va începe să scrie despre iubire: „Nu găsesc la scriitorii ruși povestiri despre o iubire fericită, totul se încheie fie cu moartea sau cu nimic, foarte rar cu căsătoria. Noi nu am avut parte de o asemenea viață – de unde să apară o asemenea literatură, un asemenea film? Suferințele, luptele și războaiele sunt experiența vieții și artei noastre”. Nu putem să nu spunem că nu e optimistă! Pe fondul rămășițelor marelui imperiu, lupta nu s-a încheiat, apele nu s-au liniștit, dar Svetlana Aleksievici mai speră să ofere cititorilor ei pagini mai liniștite, tulburătoare prin chipurile luminoase ale iubirii împlinite. Doar timpul va spune dacă și aceasta este tot o utopie!
