Justificări, ecouri, perspective

0
45

La data când scriu aceste rânduri, au trecut trei săptămâni de la lansarea oficială a primului număr al „Revistei de traduceri literare“. Evenimentul nu a trecut neobservat; au apărut primele comentarii. Pe unele le-am primit exprimate în scris, pe adresa Filialei de Traduceri; altele, verbalizate în subteran, rămân folclor, cu un autor anonim, colectiv și… cârcotaș. La ceremonia lansării primului număr, Peter Sragher, președintele Filialei Bucureşti – Traduceri Literare a “Uniunii Scriitorilor din România” și inițiatorul acestui proiect cultural, a justificat necesitatea existenței unei publicații realizate de traducători, pentru traducători și, mai ales, despre traducători.

George Volceanov
George Volceanov

În cele ce urmează, voi prezenta un punct de vedere personal pe care mi-l asum cu speranța că el coincide cu cel al majorității colegilor de breaslă. De ce era necesară apariția unei reviste culturale de nișă? Foarte simplu: pentru că literatura de traduceri din România (ca de pretutindeni, de altfel) produce numărul cel mai mare de titluri de pe piața de carte, dar este cel mai puțin discutată („băgată în seamă“) în revistele literare românești care, de altfel, e normal să promoveze valorile culturii naționale. Rămân, însă, întrebările: cine-i promovează pe traducătorii literari (un procent însemnat în rândurile membrilor cotizanți ai U.S.R. și ale căror scrieri, teoretic, ar trebui să aducă cele mai mari sume din colectarea timbrului literar); cine le popularizează opera scrisă pe măsura meritelor (mă cuprinde jalea ori de câte ori îmi aduc aminte de Cornelia Bucur, talentata și harnica noastră traducătoare anglistă, semnatară a vreo 80-100 de volume importante, decedată acum doi ani într-un cumplit anonimat); cine cerne valorile; cine ne apară de impostorii și plagiatorii de pe piața literară; cine apără demnitatea acestei bresle umilite de editorii care nu-și respectă întotdeauna obligațiile contractuale, iar uneori „uită“ să plătească drepturile cuvenite sau încheie oneroase sub-contracte la finanțări externe, preluând banii destinați traducătorului „pentru cheltuieli tipografice“ (un tipic caz de corupție ce ar trebui să intre în vizorul DNA-ului)? Sau de indiferența unei bune părți a criticii literare?

În 2002, când la Editura POLIROM mi-a apărut, în ediție bilingvă, „Doi veri de stirpe aleasă“, de Shakespeare și Fletcher – un text inedit, prin care extindeam canonul shakespearian în limba română –, credeam că o să rup gura târgului. Când colo, în presa culturală… liniște totală. Distinsul meu ex-profesor, reputatul critic literar Mircea Martin, mi-a explicat atunci: critica noastră literară nu este pregătită să gestioneze asemenea evenimente editoriale. Despre acea traducere au scris doar colegii angliști, iar în legătură cu importanța traducerii ulterioare a lui „Eduard al III-ea“ s-au pronunțat tot universitarii angliști (Codrin Liviu Cuțitaru, printre alții) și câțiva confrați traducători (printre ei, regretatul Dan Grigorescu). Critica literară iar a lipsit cu desăvârşire din peisaj. La recenta Gală a Premiilor U.S.R., Radu Voinescu (preşedintele Filialei de critică, eseistică şi istorie literară) deplângea, mai în glumă, mai în serios, vremurile când filiala condusă de domnia sa gira palmaresul tuturor filialelor. Eu nu contest competența confraților critici; nu fac decât să propun un amendament la modul în care se scriu puținele cronici de carte străină, care rareori discută calitatea traducerii literare, iar de cele mai multe ori omit cu totul numele traducătorului. De parcă autorul X s-ar fi scris pe sine în română, iar textul nu este rezultatul unui proces artistic, de re-creare a originalului. Există, dincolo de ignorarea traducătorului, o minimalizare, o „dezintelectualizare“ a lui, când, de fapt, ca și criticul literar, traducătorul este tot absolvent de filologie, cu aceeași dragoste pentru lectură, text și interpretare. Căci a traduce un text înseamnă a produce prima lui interpretare în limba țintă. N-o spun eu; a spus-o George Steiner înaintea mea. Iată, așadar, de ce cred din suflet că această revistă își are rostul ei, așa cum își au rostul și alte publicații de nișă precum „Poesis“ sau „Caiete critice“.

Voi spicui fragmente din câteva mesaje de încurajare primite de colegiul de redacție după apariția primului număr. Profesorul de literatură comparată Călin Andrei Mihăilescu de la Western University din Ontario, Canada, ne adresează „felicitări pentru primul – profesionist, bine scris, nesentimental – număr al binevenitei reviste de traduceri literare“; Sorin Mărculescu, eminentul traducător al lui Cervantes, consideră revista „un eveniment important în cultura noastră“, fiindcă „traducerile în și din română vor putea fi de acum încolo discutate competent și pe larg“. Gabriel H. Decuble, directorul Catedrei de Germanistică a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București ne-a trimis „felicitări pentru lansarea revistei, cu toată munca de dinainte pe care o presupun roadele culese acum: concept, editare, sumar etc.“, iar Radu Toma, directorul Școlii Doctorale Francofone în Științe Sociale din cadrul aceleiași universități ne-a mărturisit: „revista mi se pare excelentă, cel puțin în acest prim număr“. În fine, Șerban Foarță, care nu mai are nevoie de nicio prezentare, s-a bucurat, alături de noi, că, „în sfârșit, există o revistă de, grosso modo, traductologie“, care arată „admirabil“ și ne-a „amenințat“ că intenționează, în modul cel mai serios, să devină, în cel mai scurt timp, un colaborator de nădejde.

Ce perspective avem? Există cuvinte de laudă, reacții pozitive, dar viitorul revistei depinde, în mare măsură, de participarea la acest proiect publicistic a unui număr cât mai mare de traducători literari, afiliați sau nu, din întreaga țară, precum și de universitari hiperspecializați in domeniul traductologiei, dornici să-și aplice cunoștințele teoretice la traducerile literare de pe piața cărții. Îi mulțumesc, pe această cale, lui Șerban Foarță pentru implicarea sa, pentru semnalul pozitiv pe care ni-l dă, că avem mare nevoie de acest instrument de lucru, dar și de coeziune în interiorul breselei, precum și de o bună comunicare cu toți cei cu care, laolaltă, participăm la viața literară românească.

 

P.S. Numărul 2 vine cu trei noutăţi.

În primul rând,  lansăm rubrica: Work in progress, un capitol care prezintă munca încă nepublicată a traducătorului literar. Şi începem cu un fragment din cartea Svetlanei Alexievici, care va primi peste câteva zile Premiul Nobel pentru literatură, în traducerea Luanei Schidu; apoi, un fragment dintr-o incitantă piesă de teatru, pe care ne-o înfăţişează Luminiţa Voina-Răuţ, după care apar şi câteva pagini dintr-o traducere literară a lui George Volceanov (aici trebuie să spunem că era  Work in progress când am primit fragmentul, dar, între timp, şi anume sâmbătă, 19 noiembrie 2015, traducerea a şi apărut, aşa că avem de-a face mai degrabă cu o traducere ce-a văzut lumina tiparului).

În al doilea rând, introducem şi rubrica Colocvii-simpozioane, care va reflecta prezenţa colegilor şi colegelor noastre, a colaboratorilor şi colaboratoarelor noştri la reuniuni naţionale sau internaţionale, care au drept temă traducerea literară, teoria traduceriii, etc., iar George Volceanov a participat la un astfel de eveniment în Ungaria.

În al treilea rând, vă propunem o a treia rubrică: Miscellanea, cu articole despre cultură, artă, literatură, dar care au o mai mare libertate, acea libertate de a comenta lumea în genere. Avem un articol despre spiritualizarea Parcului Herăstrău din Bucureşti şi unele neajunsuri, semnat de Peter Sragher.

Lasă un răspuns