Johann Wolfgang von Goethe pe scurt

0
290

Nu vrem să ne facem un obicei din a glosa pe seama marelui scriitor german Johann Wolfgang von Goethe număr de număr, dar Parcul Herăstrău din București ne-a dat un prilej de meditație asupra sa. Ne bucură parcul sus-amintit cu alei frumoase, străjuite de stejari, pini, salcâmi, tei, cu numeroase sălcii ce împrejmuiesc lacul, în timp ce flori plantate din propria seră însoțesc căile ce duc spre lac, care te atrage fără să-l fi văzut, fără să-l fi știut, dar mirajul apei este incredibil de puternic. Pe vremuri exista și un cinematograf de vară în aer liber, dar și mai multe biblioteci: de artă, de literatură, de știință și tehnică, apoi una chiar dedicată copiilor, centre de cultură care au dispărut, din nefericire, cu timpul, lăsând locul unor cafenele mai mult sau mai puţin lucrative. Îmi aduc aminte încă bucuros că, fiind copil, împrumutam cărți ilustrate de la biblioteca pentru copii, aflată lângă locul meu preferat de joacă, cărți din care-mi citea mama, după care am început să le citesc eu însumi cu pasiune.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

În parc putem admira și o serie de sculpturi, achiziționate prin anii 1960 de la artiști vizuali români, care nu au nimic de-a face cu realismul socialist, opere de artă amplasate pe pajiștile din parc. Sculpturile sunt gândite să îmbogăţească peisajul, să-l spiritualizeze. Înainte de acest gest de spiritualizare a parcului însă, acesta era vitregit de busturi cu personalități, așa cum se găsesc în parcuri din Viena sau de la Paris. Acest neajuns avea să dispară la un moment dat, deoarece Republica Populară Română primise aprobarea sau indicația prețioasă de la Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste de-a organiza cu fast și bucurie tovărășească Festivalul Mondial al Tineretului în anul 1953. O sarcină de maximă importanţă şi, desigur, era vorba de un tineret din toată lumea. Se înţelegea de la sine că tinerii aveau o orientare de stânga, chiar şi cei aleşi din țările capitaliste. Nu, aşa, orice fel de tineri.

Printre alte măsuri luate, tovarăşii mai luminaţi din conducerea comunistă, care se ocupau de treburile culturii de-atunci, s-au gândit să populeze parcul de pe malul lacului Herăstrău cu o serie de busturi așezate pe piedestaluri înalte La care să cetăţeanul să se uite, pe bună dreptate, cu respectul cuvenit. Aşa, ca să intrăm şi noi în rândurile ţărilor europene.

Alegerea personalităților onorate de sculptori s-a făcut pe sprânceană. Și cum Tudor Arghezi era încă un poet non-grata – nevoit să vândă cireșe la Mărțișor pentru a putea supraviețui împreună cu familia sa, după ce fusese scos și din manualele şcolare şi cursurile universitare, dar și din biblioteci –, loc s-a găsit, totuși, pentru proaspăt reabilitatul M. Eminescu.(aşa cum figura pe bust). Printre marile personalități ale umanității ce au fost omagiate n-a lipsit, spre pildă, Leonardo da Vinci. N-a lipsit însă nici bustul lui Djambul, un poet kazah devenit celebru, cum îmi povestea tatălui meu când eram adolescent, pentru că a ticluit o lungă odă închinată lui Stalin. Să nu uităm că parcul renunțase de ceva vreme la denumirea „Parcul Carol”, fiind redenumit „Parcul I.V. Stalin”, iar la intrarea dinspre Bulevardul Stalin de atunci, Bulevardul Aviatorilor de azi, se înălța o imensă statuie, de vreo 10 metri, a conducătorului URSS. E cunoscut de către unii momentul când, într-un acces de sinceritate, beat fiind, Leonid Dimov a urinat pe statuia lui Stalin, fiind imediat arestat de către un securist care păzea monumentul. Pentru acest gest de moment, poetul a fost nevoit să petreacă nu mai puțin de doi ani la închisoare, în ciuda intervenţiilor din partea Uniunii Scriitorilor din România.

Și totuși, comuniștii din acei ani și-au luat anumite măsuri de siguranță în ce privește informarea publicului vizitator al parcului. Chiar dacă au îngăduit un bust al unei mari personalități literare, nu era cazul să-i fie dezvăluită, pentru un novice, chiar numele întreg. Leonardo da Vinci este un caz rar, în care prenumele este înscris în întregime pe piedestal, ocupând nu mai puțin de două rânduri. Pentru alții însă, s-a considerat că inițiala prenumelui este suficientă, așa că avem de a face cu W. Shakespeare sau cu L. Beethoven, așa, mai pe scurt, nu că n-ar fi fost loc pe piatra masivă a piedestatului, dar prescurtările păreau a fi pe măsura autorităților comuniste. Chiar numele marelui compozitor german n-ar fi luat mai mult spațiu decât al renascentistului din Vinci. Iar particula care divulgă faptul că Beethoven este un nume de origine olandeză nu conţinea o origine periculoasă pentru orânduirea comunistă, deoarece „van” înseamnă „din”. Individul nu contează prea mult, voiau să ne spună cu orice preț conducătorii comuniști. Masele sunt totul. Bustul unei personalităţi și amplasarea sa pe un piedestal înalt într-un loc public însemna tocmai aprecierea individualității care a ieșit pregnant în evidență din masele de oameni. Şi prenumele îl scoate pe individ din anonimatul numelui, îl personalizează, îl face unic.

Dacă, în cazul dramaturgului englez din Stratford-upon-Avon sau al compozitorului germano-olandez născut la Bonn, lucrurile ar putea fi înțelese cât de cât, în cazul marelui gânditor și literat Goethe a intervenit cu bună știință cenzura politică a vremii. Așa se explică faptul că pe potentații comunişti ai vremii apuse nu-i deranja deloc să evidențieze pe larg faptul că marele pictor și om de știință Leonardo provenea din localitatea toscană Vinci, dar a accepta, în plină epocă stalinistă, menționarea titlului nobiliar al lui Goethe, şi anume „von”, asta chiar ar fi fost prea mult pentru gusturile tovarăşilor de încredere.

Astfel că vedem cum numele lui Goethe a fost drastic scurtat și pe piedestal, mai drastic decât a oricărei personalităţi de acum amintite. Se poate citi J. Goethe, în loc de Johann Wolfgang von Goethe. Să zicem că pricepem de ce particula nobiliară „von”, conferită scriitorului și omului de stat la vârsta de 33 de ani de către ducele Karl August von Saxa-Weimar, a fost omisă de politrucii care-i urau pe nobili la fel de mult ca pe burghezi, dar de ce este omis al doilea prenume, chiar și numai sub formă de inițială, asta chiar nu înțelegem. Mai ales că acest lucru nu i se refuză compozitorului rus I.V. Glinka, la câteva sute de metri depărtare.

Şi ne punem această întrebare, cu atât mai mult cu cât poetul kazah Djambul este amintit numai cu numele de familie, ca și cum ar fi de o notorietate ieșită din comun, pentru români, în primul rând. Istoria i-a plătit cu vârf și îndesat însă trădarea morală oportunistului poet kazah, ajuns aproape la o sută de ani: după 1990, bustul său a fost distrus de niște vandali. Vandalii nu s-au oprit doar la Djambul, ci au distrus și bustul lui Tolstoi, aflat într-o zonă centrală a parcului. Să spunem însă că Tolstoi a fost conte, un nobil, dar comuniştii vedeau în el un mare aliat, pentru că se ridicase împotriva Bisericii Ruse Ortodoxe prin scrieri atât de virulente, încât fusese excomunicat din sânul acesteia. Ei nu înţelegeau sau nu voiau să înţeleagă faptul că Tolstoi era credincios, dar nu agrea deloc, ca instituţie, Biserica. Când am văzut dărâmat de pe piedestal bustul lui Tolstoi, chiar m-a durut inima, pentru că aveam exact același sentiment ca atunci, când, în vremea lui Hitler, cărțile scriitorilor germani proscriși de nazism erau arse într-un loc public, ca să ia toţi aminte şi să se teamă. Și și-au spus mulți că poți arde un obiect, dar nu spiritul. Spiritul rămâne, nu cade pradă văpăii. Am simțit atunci, în Parcul Herăstrău, acum câțiva ani, că ceva se rupe în mine, pe măsura bucăților de ciment căzute la pământ din bustul lui Tolstoi. Și mi-am zis tot atunci că ura și prostia nu vor putea niciodată să distrugă nici spiritul, nici arta adevărată.

Nu înțeleg de ce autoritățile de la Primăria Capitalei din ziua de astăzi nu au făcut nimic pentru a corecta greșeala, omisiunea intenționată a prenumelor întregi la aceste busturi instalate în Parcul Herăstrău, pe care ei o păstoresc, când nu mai există, de peste douăzeci de ani, nici dictatură și nici chingile cenzurii comuniste stupide.

Lasă un răspuns