Moartea la Deptford

0
244

 

Scris în 1993, anul morții lui Anthony Burgess, „Moartea la Deptford” este un roman pandant la „Ochii doamnei mele” (dedicat Marelui Will) și reconstituie viața tumultuoasă a lui Christopher Marlowe, marele dramaturg, poet și traducător adulat de Shakespeare și toți contemporanii săi. Provenit din modesta familie a unui ciubotar din Canterbury, Kit Marlin ajunge student bursier la Cambridge, este recrutat ca agent secret al Coroanei și duce o existență dublă, pendulând între lumea teatrului și a poeziei și nenumăratele misiuni primejdioase pe care se vede silit să le îndeplinească. Devenit membru al faimoasei Școli a Nopții, prezidate de Sir Walter Raleigh (în realitate un grup de rafinați intelectuali care încearcă să armonizeze dogma religioasă cu descoperirile științei), suspectat de ateism, satanism și trădare, Kit se trezește prins în menghina forțelor politice antagoniste ale epocii elisabetane. În egală măsură roman istoric și palpitant thriller în tradiția romanului de spionaj, acest veritabil testament literar al lui Burgess argumentează convingător de ce Shakespeare l-a eclipsat, în timp, pe Marlowe, fără a-l depăși, de fapt, niciodată.

  1. Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?
George Volceanov
George Volceanov

Burgess e un autor de prim rang în istoria romanului britanic. Ca importanță, îl plasez pe lista autorilor traduși de mine în imediata apropiere a lui Lawrence Durrell și David Lodge. Burgess a fost și profesor și istoric al literaturii engleze, a cunoscut la perfecție viața și opera lui Shakespeare (căruia i-a dedicat o biografie și un roman) și a lui Marlowe. Țin foarte mult la acest text, pentru că împărtășesc întrutotul ideea finală a acestui minunat roman: „Shakespeare l-a eclipsat pe Marlowe, dar nu l-a depășit”. În calitate de cercetător, traducător și editor al operei shakespeariene, am înțeles foarte bine acest adevăr: fără Marlowe, în cultura engleză și universală n-ar fi apărut nici cel considerat cel mai mare autor al tuturor timpurilor.

  1. Pe o scară de la 1 la 10, ce grad de dificultate credeți ca are textul de față?

Traducerea acestui text a venit după cea a „Ochilor doamnei mele”, un text extrem de sofisticat, complex, de-a dreptul joyceian. Pe acela l-aș fi notat cu 10 (alături de romanele extrem de solicitante din tetralogia „Rabbit” a lui John Updike; m-a solicitat cel mai mult la nivelul stabilirii sensurilor denotative ale cuvintelor, având un vocabular extrem de bogat, abundând în termeni cu sensuri nebănuite, figurate, de adâncime etc. Romanul „Moartea la Deptford” a fost scris contra-cronometru de un autor muribund. A fost ultima carte terminată de Burgess, cu puțin înainte de moarte, în anul 1993. Este manifestul, strigătul de protest al unui autor catolic îndreptat împotriva cortegiului de efecte nefaste ale Reformei, al unui act politic arbitrar, dictat de desfrâul unui monarh morbid; un protest tardiv, platonic, împotriva statului polițienesc elisabetan căruia i-a căzut victimă și genialul poet, dramaturg și traducător care a fost Marlowe. Pe Burgess nu l-au mai interesat dantelăriile stilistice, nuanțele semantice, a ales să se exprime cât mai clar, construind un roman istoric, de capă și spadă, de spionaj, un thriller politic alert, cât mai apropiat de realitatea istorică. Gradul de dificultate: 3.

  1. Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii?

Dificultățile au reprezentat și cireașa de pe tort. Citatele din poeme și piese au necesitat o traducere metrică, cu respectarea structurii prozodice a originalului. Cum, împreună cu echipa de traducători a „Operelor complete” Shakespeare, intenționez să pregătesc și o integrală Marlowe în limba română, tălmăcirea acestor versuri a constituit un fel de prolog la acest proiect. În plus, în redarea spiritului cosmopolit al Renașterii engleze, Burgess a introdus numeroase latinisme, franțuzisme, italienisme, hispanisme, citate din autori străini. Pentru traducerile pasajelor franțuzești, îi sunt recunoscător colegei mele Valentina Bianchi, iar pentru traducerea unei bune părți a citatelor și termenilor latinești, îi rămân îndatorat tânărului traducător poliglot Alexandru Călin, celui pe care îl laud și în editorialul acestui număr al „Revistei de Traduceri Literare”.

Anthony Burgess, Moartea la Deptford, Humanitas Fiction, 2015, traducere de George Volceanov
Anthony Burgess, Moartea la Deptford, Humanitas Fiction, noiembrie 2015, traducere de George Volceanov

Data când a fost săltat Părintele John Ballard e bine documentată. S-a întâmplat pe 4 august, în anul de grație sau mai știu eu ce 1586. A intrat plin de sine, cu un aer de căpitan, în casa lui Poley sau, mai exact, în grădina Grădinii, plină de flori ofilite de arșiță, unde urma să se întâlnească cu Babington, și oamenii domnului Secretar împânziseră locul.

— Dar unde-i bunul Robin?

— Dacă-i vorba de domnul Poley, el a fost deja săltat, îi răspunse unul dintre supușii domnului Secretar, pe nume Francis Milles, care ordonă apoi ca arestarea să fie dusă la bun sfârșit de către un oarecare domn Casty, consilier în Aldgate.

Nu-i adevărat că Poley fusese săltat, dar arestarea lui avea să fie simulată la momentul potrivit, Poley intrând în Turnul Londrei bine mersi, să-și întocmească raportul detaliat cu scrisul lui încâlcit și, cu o prudență pioasă față de primejdia papistașă, să acuze după bunul lui plac preoții înfometați, mai mult decât fățarnici și așa mai departe. Southwell[1], maestrul exprimării echivoce, a susținut că Poley l-ar fi otrăvit pe Episcopul de Armagh, din Irlanda, care fusese alungat din eparhia lui doar cu o bucată de brânză, dar poate că nu-i adevărat. Totuși, ani de zile au circulat nenumărate zvonuri și catolicii au fost ultimii care au aflat cine le este inamicul.

Babington și alții s-au refugiat spre nord, în sălbăticia Codrului St John’s, unde, neocrotiți nici de către Precursor[2], nici de către Discipolii Iubiți, rătăciră, căutară adăpost, se hrăniră cu mere pădurețe, umblară în straie zdrențuite și își mânjiră fețele cu suc de nucă. Savage, cel care trebuia să dea cu cuțitul, un tip rotofei și molâu, porni greoi spre sud. Cu toții fură capturați fără nici o bătaie de cap, iar în banda de nelegiuiți se aflau unii ale căror nume astăzi nu ne mai spun nimic, oameni care i-au ajutat ori i-au adăpostit pe fugari, oameni miloși, nu neapărat credincioși, plugari și țapinari și neveste de fermieri.

Kit mi-a povestit, beat de fericire după Tamerlan, Partea a doua, în modul cel mai plauzibil și, probabil, fără să țeasă o piesă din treaba asta, că, din ordinul domnului Secretar, va trebui să participe la judecată pe data de 13 septembrie, înainte de întrunirea judecătorilor în ziua de Sfântul Mihail, la Westminster, în fața unei Comisii Speciale, cu Sir Christopher Hatton[3], dansatorul preferat al Reginei, în calitate de procuror-șef. În aceste condiții, nu se punea problema apărării, așa că nu fu numit nici un avocat al apărării. Judecata desfășurată în sala mare, sub arcadele înalte, prin care pătrundeau razele de soare prăfoase, pline de murmure și bombăneli reduse la tăcere de ușieri și aprozi, cu bocitoare pe stradă, ținute la respect cu lăncile, era un fel de piesă de teatru fără intrigă și fără exercițiul acela pe care adepții lui Seneca îl numesc stichomythia[4]. Părintele John Ballard, cu barba și părul smuls, desfigurat, cu un umăr proaspăt strâmbat, fu adus pe un scaun.

— Scoală-te în picioare. Dacă șezi, se cheamă că sfidezi instanța.

— M-aș scula, dacă aș putea.

— Recunoști că ești un trădător și un nemernic odios?

— De căutați nemernicia, o veți afla în altă parte. La torționarul-șef, domnul Topcliffe, care, în timp ce-și făcea de lucru cu cleștii și scripeții de întins funia, m-a regalat cu povestiri despre cum i-a pipăit stăpânei voastră, Reginei, sânii și pântecele, sub rochie. Există un standard în toate, chiar și în frângerea unui om.

— Nu vom tolera așa ceva.

— Nu contează ce nu vă convine sau ce nu vreți. Sunt prea vlăguit și frânt să-mi ardă de joaca voastră. De căutați vinovăția, găsiți-o printre voi, cei care v-ați lepădat de credința adevărată din capriciul unui rege.

— Îți recunoști, așadar, trădarea?

— Față de Cristos, Domnul nostru — niciodată, față de adevărata Biserică pe care a întemeiat-o — niciodată, față de datoria mea sacră, pe care am slujit-o cu sârguință — niciodată și iarăși niciodată.

— Recunoști, așadar, că ești un nemernic.

— Dacă, în logica voastră căznită, a fi preotul lui Cristos înseamnă să fii un nemernic, atunci, amin. Răstigniți-mă și dați-mi răsplata cuvenită.

— Mai și hulești pe deasupra. Ai să-ți capeți răstignirea, ba chiar mai rău de-atât.

— Amin spun și la asta. Fie ca acest regat să poată răzbate din beznă la lumină.

Când Savage, în zdrențe, cu privirea rătăcită, cu o înfățișare pe măsura numelui său, fu împins dinaintea instanței, îl numiră pe dată asasin.

— A asasina înseamnă a ucide. Eu n-am ucis, prin urmare, nu sunt asasin.

— Ne referim la intenția ta mărturisită.

— Intenția aceea a fost născocirea unui oarecare Gifford, un fățarnic dovedit și autorul unei urzeli căreia ar trebui să-i cadă victimă multă lume, în frunte cu Regina Scoției. M-am împotrivit dintotdeauna acestui plan.

— Avem dovezi în acest sens, scrisori.

— Scrisori măsluite.

— Îi acuzi pe consilierii Reginei de nemernicie?

— Consilierii Reginei sunt, de bună seamă, cei mai în măsură să-și judece moralitatea propriilor fapte.

— Ești un nemernic odios și un asasin trădător.

— Cât mai ține mascarada asta?

A fost o treabă plictisitoare și, până-n data de 16 septembrie, paisprezece oameni au fost găsiți vinovați și condamnați. După patru zile a urmat primul dintre cele două sângeroase spectacole publice, pe-o vreme tot secetoasă, dar nu și însorită, iar Kit, tot împotriva voinței sale, a fost constrâns să participe, pe câmpia de la St Giles’, la spânzurarea și hăcuirea principalilor conspiratori, a lui Ballard, Babington, Savage și-a altora, inclusiv a acelui Tilney care, rostindu-și ultimele cuvinte pe eșafod, a fost combătut de un oarecare doctor White, un erudit într-ale versiunii reformate a teologiei, iar acestuia i-a răspuns c-a venit aici să moară, nu să poarte o dispută.

Kit nu avea un loc anume desemnat de unde să se uite. Observă că odăile pe care le folosise Babington în Holborn, de la ferestrele cărora ți se oferea oarece priveliște, păreau uzurpate de Philips ori Phelips, Berdon sau Beard, Faunt și — nu-i veni să-și creadă ochilor — de Tom, ca reprezentant al lui Walsingham. El însă rămase în coada mulțimii de nespălați, dar protestanți îndârjiți, cu copilașii cocoțați pe umerii taților, cu matroane puse pe bârfă, ba chiar și cu plăcintari, trăgând pe nări duhoarea, fie și numai ca pe duhoarea vieții. Spectacolul începu cu tragerea săniilor pe străzi, cu icnetele și bășcălia mulțimii (să li se facă loc, să nu-și ostenească țurloaiele), apoi continuă cu dezbrăcarea victimelor și înghiontirea lor pe scară, în sus. Călăul, mascat, dar recunoscut de toată lumea, după rânjetul știrb și lățimea umerilor, ca fiind Jack Flood, avea două ajutoare, doi băiețandri deja bine mânjiți cu sânge, ei îi mânau spre eșafod pe condamnați, împungându-i cu cuțitele. Ballard fu primul și, la baza scării, dădu glas, cu demnitatea pe care o mai putea avea un om zdrobit, speranței că Anglia are să-și înțeleagă neghiobia și o să se cufunde, până la urmă, în lumina redobândită a adevărului, plus altor idei asemănătoare. Făcu semnul crucii, bucuros că măcar i se dă voie, spuse el, să-l facă, în sfârșit, în public, iar câțiva îi cerură să se căiască. Zâmbi trist, clătinând din cap, după care fu tras în sus, i se prinse ferm ștreangul de gât, iar apoi fu îmbrâncit de pe scară. Urmă o demonstrație de îndemânare. Straiul dintr-o bucată fu sfâșiat, lăsând să i se vadă sula și boașele care îi fură apoi tăiate și primul jet de sânge țâșni zdravăn, pântecele îi fu spintecat de-a curmezișul, astfel încât mațele se revărsară din el și, în asta consta îndemânarea, victima vedea totul înainte să dea ochii peste cap. Pe urmă, tot trupul îi fu dat jos și ciopârțit de călău și ajutoarele sale (n-o să mai mănânc carne în viața mea, spuse o fată, vomitând în timp ce-și croia drum să plece de lângă eșafod), hăcuit atât de strașnic, încât pe piepturile goale ale hăcuitorilor răsăriră broboane de sudoare. Hălcile de carne fură săltate la vedere, ca în piața din Smithfield, și aruncate în ceaunul cu apă clocotită, curând vor fi o tocană ca lumea, îi lipsesc doar morcovii și ceapa, și colacii de mațe trași de cei doi flăcăi, de parcă ar fi vrut să descolăcească o sfoară cu care să sară călăul coarda. Babington văzu toată scena asta, el era următorul, așa că leșină și îl treziră biciuindu-l peste față chiar cu mațele lui Ballard (nu-i drept să țină ochii închiși, trebuie să vadă totul, asta-i regula), i se petrecu juvățul pe după grumaz în timp ce țipa nu, nu, picioarele îi bătură aerul, își pierdu părțile intime, văzu, văzu, văzu, nevenindu-i să-și creadă ochilor, cum i se deschide larg poarta pântecelui și cum i se revarsă eul interior. Inima îi fu ridicată în văzul mulțimii, dar călăul trase o înjurătură, ca un meșteșugar ratat, din cauză că cel fără de inimă își pierduse mai întâi văzul, nu e dreaptă maniera în care natura crudă încearcă de fiecare dată să zădărnicească arte învățate cu trudă; veni, apoi, rândul lui Savage (e un malac tâlharul ăsta, cu el o să dea lupte grele, o să vedeți cu totul altceva). Cu corpolența lui, Savage rupse însă funia și căzu nespânzurat (se vor pune întrebări pe tema asta, funia veche-i bună să-ți priponești cu ea măgărița), așa că fu întrutotul conștient și își văzu bărbăția tăiată și tromba de sânge (ca lumea, păi, nu v-am spus eu?) și dezvelirea potroacelor. Iată că-i și unul care-și studiază câte ceva din propria anatomie, inclusiv inima care nu-i mai bate, înainte să-și dea duhul și să devină carne proaspătă pentru măcelari.

Rodica Toth-Poiată, Tulpină, 50x80cm, up
Rodica Toth-Poiată, Tulpină, 50x80cm, up

Kit nu mai suportă spectacolul, așa că se smulse din mulțime (stai, că o să mai fie, amice, pierzi juma’ din bâlci), percepându-se, într-o măsură covârșitoare, ca pe un călău cu procură, care a venit din patul lui Tom Walsingham să semneze c-a fost martor la o conspirație și poftim numele, primise bani pătați cu sânge înainte de vărsarea lui și-i transformase în satin sângeriu cu care să-și îmbrace spinarea. În timp ce înainta cu pași împleticiți, un braț săritor îl susținu și un glas binevoitor spuse gata, destul, hai să respirăm aer curat în spatele bisericii din St Giles’. Kit își înălță privirea spre ochii negri ai lui cum l-o fi chemând și pe ăsta, dar curând își aminti, Skeres.

— Nick Skeres. Am străbătut cale lungă de la Dover încoa’, unde ne-am îmbarcat atunci, știi tu. Numai și numai în slujba cauzei, a cauzei.

Se așezară pe o colină acoperită cu iarbă, din spatele colosului ce proclama adevărul protestant al lui Dumnezeu și Skeres privi compătimitor cum Kit își deșartă micul dejun.

— Hai să plecăm de-acilea, ți-ai dat prinosul sau obolul, sau cum i-or fi zicând. Ai nevoie de-o băutură, să-ți împaci ființa lăuntrică.

Lui Kit îi venea să vomite la nesfârșit, dar nu-i mai urca pe gâtlej decât scuipat. Se ținu de brațul lui Skeres, clătinându-se, și se așeză sub un stejar bătrân. Soarele își alungase stavilele noroase și revărsa căldura ca pe sânge; aici se aflau la umbră. Kit abia acum observă că Skeres e îmbrăcat decent, în negru, ca de doliu, și nu mai e tâlharul jegos din timpul ospățului cu pește de Dover. Avea unghiile tăiate și mâna lui curată se juca cu un pumnal la fel de curat.

— Gata, s-a terminat, lumea pleacă, încântată de spectacolul rafinat, oferit pe gratis. Uite-i cum se duc, mulțumiți, flecărind. Ce mizerie, mizerie, mizerie.

— Și amândoi am fost părtași la ea.

— Eu unul nu mă consider părtaș. Sunt garda de corp a lui Robin Poley, iar, mai nou, mesagerul lui de fiecare zi, cât timp va fi în Turn. Au grijă de el, primește mâncare și vin, așterne totul pe hârtie, iar la sfârșitul zilei de lucru își vede iubita. S-ar zice că-i un om fericit. Fericit și pentru că n-a fost de față la urmările sforăriilor și fățărniciei lui. S-ar zice că-i un tip delicat. La el totu-i Platon, idei ce plutesc în empireu.

— Ai un discurs mai savant decât aș fi crezut că-i potrivit slujbei tale.

— Ah, nu sunt un savant. Sunt urechist. Îl citez pe mândrul Robin. Ei bine, zbaterea nu s-a terminat. Acum trebuie să băgăm frica și tremuriciul în popor, până cade capul celei de-a doua Marii sângeroase. Asta-i o chestiune însemnată și gravă de tot, nu se va petrece la Tyburn sau pe câmpia de la St Giles’. Chestia cu descăpățânarea și deșertarea potroacelor care ar sta mai bine ascunse privirii nu mă amuză nici pe mine mai mult decât pe tine. Ar fi de-ajuns o lovitură în inimă, o împunsătură și gata, cu sânge puțin. Îmi simt mâinile încleiate, simt că o să curgă strigând la ceruri, peste câmpii, ba chiar și aici, la picioarele noastre.

Se prefăcu că-și înfige pumnalul în inima lui Kit, mai curând zâmbitor decât rânjit.

— Îmi văd de drumul meu, tu vezi-ți de-al tău, spuse el după aceea. Bea niște bere, o să spele sângele.

Se sculă și-l ajută și pe Kit să se ridice. Avea pasul iute, păru să se topească în mulțimea ce se urnise din loc și se bucura de razele soarelui la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât de tot ce-i fusese dat să vadă. Un băiețel care se agăța de mâna lui taică-său, un meșteșugar cumsecade, după cum arăta, se uită la tătâne-său spunând: și și și, cu mânuța încleștată de mâna lui. Kit, cu niscai bani mânjiți cu sânge în pungă, porni spre Unicornul de pe Bishopsgate. Aici era tărâmul teatrului, unde nu țâșnea decât sânge de porc din bășicile ascunse, unde loviturile erau date cu săbii din lemn, iar securile erau din pastă de hârtie. Era o lume mai sigură, totul era doar simulat. Cârciuma se umpluse însă de participanții la spectacol, care voiau să se răcorească, toate mesele erau ocupate, mulți stăteau în picioare, dând peste cap băutura, comandând să li se mai aducă un rând. Fratele lui Alleyn, aflat în capul unei mese, nu păru să și-l amintească pe Kit și nici ăștia, cum îi cheamă, Bradley și Orwell, da, care ședeau amândoi în colț, comparându-și pe șest câștigurile obținute din ciordeală în timpul execuțiilor. Kit găsi loc la masa unor meseriași de treabă, care discutau, se contraziceau, comparau diverse aspecte ce țineau de arta călăului — brațul drept nu mai are viteză, răposatul Gosport era mai priceput, cică totul va fi dus la Greenwich, ca hrană pentru ogarii Reginei, ba nu, unii sunt morți după carnea de om, dar legea o interzice. Kit ceru să i se aducă un litru întreg. E adevărat, îl mai liniști, îl spălă de sânge, dar, aidoma unui spiriduș afurisit, i se urcă la cap și-l făcu să blesteme.

— Blestemați să fie toți cei care permit măcelărirea asta — și pentru ce? Fiecare să-și urmeze credința pe care-o dorește, Dumnezeu își râde de toate astea, dar poate că nici nu există Dumnezeu, un Dumnezeu adevărat n-ar înghiți povestea asta, Cristos din Rai, dacă o fi existând un Rai și dacă Cristos o fi acolo, pesemne că se uită în jos și strigă târăște-i pe toți în iad, dacă o fi existând un iad.

Blestemul îi fu adresat doar mesei și târgoveților cumsecade așezați în jurul ei. Unul dintre ei spuse să fie cu ochii-n patru, iar ceilalți se uitară să vadă dacă prin preajmă sunt băgători de seamă, oameni ai legii, ciripitori zdrențăroși. Totuși, de la masa alăturată, un chelios cu barbă lungă, sură, cu fața brăzdată de ani, cu straie decente, care bea doar dintr-un mic potir cu vin de Jerez, dădu din cap aprobator și spuse:

— Da, da, așa ar trebui să simtă toți cei care mai au un strop din compasiunea pe care ne-a propovăduit-o Mântuitorul. Până și Regina, care are toate motivele să fie crâncenă cu dușmanii ei, până și ea simte asta, căci chiar ea a decretat ca de mâine caznele să fie micșorate și condamnații să fie spânzurați cum se cuvine și morți înainte de-a fi hăcuiți.

— Cum, cum așa? îl întrebă careva. De unde-ai auzit asta?

— Mi-a spus chiar Flood, care e pe cale să-mi devină ginere.

La auzul acestor vorbe, câțiva dădură să-l atingă pe bătrân de parcă ar fi fost un sfânt, cineva care, prin carnea nepoatei sale, reprezenta o legătură cu unul din mai marii zilei. Kit comandă încă un litru de bere, bău cu sete și râgâi peste spuma de drojdie, se ridică și răcni în gura mare, de rămaseră cu toții tăcuți în crâșmă, să-l asculte:

— Dacă asta le face religia trupurilor omenești, hai să nu mai avem religie. Cu toții vom fi mai fericiți fără Dumnezeu și fără cioroii ăia de predicatori în strai negru. Nu uit ce grozăvii s-au comis sub sângeroasa Maria și știu că se vor mai întâmpla, dacă ne vor cuceri spaniolii. E totuna că-s reformați adevărați sau papistași adevărați. Religia în sine e vrăjmașa noastră. Cui îi trebuie, în afară de cei care se bucură de sângele vărsat sau care se îngrașă pe câștiguri, privilegii, zeciuială și colectă? Dați-l jos pe Dumnezeu ca pe o păpușă de lemn. El, cu îngerii și sfinții lui, sunt buni doar pentru jurăminte. Pe cele șase coaie ale Sfintei Treimi, pe brânza închegată din laptele Mariei Magdalena și pe suta de prepuțuri circumcise ale lui Isus, protestez împotriva lui.

Un tâlhar cu barba neagră se apropie de el cu pumnii încleștați, strigând:

— Pentru asta, ai să ajungi la pârnaie, ticălosule. Nu voi s-aud cum sunt terfeliți Dumnezeu și Biserica lui, cu conducătoarea ei cu tot.

Mai mulți îi împărtășiră părerea bombănind.

— Cu toții sunteți niște ipocriți. Nu știți nimic despre Dumnezeu, despre orice.

Și, știind că băuse destul, Kit își azvârli litrul aproape neatins în barba neagră, îl pocni în cap cu stacana pe unul care încerca să-i ațină calea și, cu pași încă împleticiți, plecă. Aerul lui Dumnezeu. Soarele lui Dumnezeu. Nu, nu-i aparțin lui Dumnezeu, ci Naturii, care ne plămădește din cele patru elemente. Acum trebuie să se ducă la Grădina lui Poley, spurcat, întinat, să-l elibereze pe Brown Peter, pe care l-a lăsat în grajd cu o porție uriașă de ovăz, iar apoi să pornească spre Cambridge. N-o să mai zăbovească nici măcar o oră în orașul ăsta scârnav, unde clopotele încă bat triumfătoare, iar cei puși pe sărbătorirea morții se clatină pe picioare beți turtă și își lălăie cântecele porcoase. Ei bine, și el se clătina și, când Brown Peter necheză a salut, Kit găsi un reazem în crupa lui caldă, îi cuprinse grumazul cu brațele, simțind nevoia să fie alinat, se smiorcăi vreme de-un minut, după care îl scoase afară și îl încălecă cu stângăcie. O să călătorească îndărăt, într-o cetate a minții și esenței pure, în compania unui animal ce-i numai și numai mușchi și instinct. Ce știe Brown Peter despre Aristotel? Și totuși, să trăiești și să mori în operele lui Aristotel îi păru, în clipa când o coti din Londra aglomerată, culmea tuturor aspirațiilor. De-acum înainte va trebui să evite patimile mult prea umane dintre planurile care, deși prea disjunctive, sunt și prea similare.


[1] Robert Southwell (1561-1595), canonizat de Papa Paul al VI-lea în 1970 drept unul dintre cei „patruzeci de martiri ai Angliei și ai Țării Galilor”, misionar iezuit și poet care i-a influențat, cu scrierile sale, pe Shakespeare și contemporanii săi. A fost executat la Tyburn după trei ani de detenție în Turnul Londrei.
[2] Sfântul Ioan Botezătorul.
[3] Christopher Hatton (1540-1591) a fost unul dintre favoriții reginei Elisabeta I, ocupând, pe rând, funcțiile de gentleman în corpul de gardă, căpitan al gărzii, vice-șambelan și lord cancelar.
[4] Dialog constând într-o succesiune de replici scurte, de câte un vers.

Lasă un răspuns