Les héros sau Les zéros?

0
268

Într-unul dintre primele numere ale Revistei de traduceri literare, am publicat un interviu cu Leni Andrei, unde ea descria cu umor și lux de amănunte presiunile politice, care se exercitau asupra traducătorilor de la Editura Politică în anii cincizeci și șaizeci ai secolului trecut, adesea de un absurd incredibil (http://www.fitralit.ro/24-11-2015-mai-bine-sa-gresim-cu-rusii-decat-sa-avem-dreptate-cu-ceilalti-sau-regulile-ad-hoc-de-traducere-din-anii-1950/). De astă dată, vă oferim spre lectură un articol despre traducerea și capcanele ei, un text plin de umor de limbă, dar și de situație, chiar de epocă!, care are de a face nu numai cu traducerea, ci și cu politica în existența unui ghid turistic din anii comunismului.

Și o facem nu numai deoarece textul – așternut pe hârtie acum câțiva ani – este de calitate, ci și pentru că Leni Andrei a împlinit acum câteva zile venerabila vârstă de 100 de ani. Acum doi ani a tradus ultima carte, dar în continuare citește cu aviditate. Pe deasupra, nu și-a pierdut nici luciditatea, nici farmecul și nici umorul.

În perioada 1964 – 1972 am lucrat ca ghid pentru turiștii străini la Oficiul Național de Turism, cunoscut și ca ONT.  Eram ghid pentru trei limbi: germană, franceză și engleză. După vreo șase luni am constatat că, atunci când aveam grupuri de turiști străini din mai multe țări, îmi venea greu să repet în trei limbi: Michael the Brave, Michel le Brave și Michael der Tapfere, apoi toate obiectivele de interes de pe drumul nostru iarăși de trei ori, până la epuizare, cu atât mai mult cu cât parcurgeam adesea și trasee prin țară, așa că abia terminam ceva de tradus, că eram nevoită să încep iarăși comedia trilingvă. I-am rugat, în consecință, pe cei din conducerea ONT să rămân doar cu două limbi și să trimită un alt ghid pentru a treia limbă. Pe deasupra, se plătea aceeași sumă în oricâte limbi făceai traducere.

În anii șaizeci ai secolului trecut, pe când ne găseam în plin regim comunist, am asistat la o explozie a interesului turiștilor vestici pentru România, care se încumetau să călătorească îndărătul așa-numitei Cortine de Fier. Pe ei aș putea să-i numesc ”pionieri” care, în plin război rece între Occidentul capitalist și Orientul comunist, se aventurau, totuși, în așa-numitul ”lagăr comunist”, ca să vadă realitatea cu ochii lor.

Se organiza pe atunci și o frumoasă croazieră de-a lungul Dunării de la Viena, iar în final se ajungea până la Soci, în Crimeea. Turiștii vizitau mai întâi toate capitalele prin care trecea Dunărea: Viena, Budapesta, Belgrad. Pentru că prin București nu trecea decât Dâmbovița și Colentina, niște râuri ce nu se puteau măsura nici pe departe cu fluviul Dunărea, vaporul oprea la Giurgiu. Turiștii se urcau într-un autocar și-i duceam până la București. Pe drum, eram obligată să ofer câteva date istorice, geografice și, firește, detalii despre marile realizări ale societății socialiste multilateral dezvoltate: bunăstarea generală, progresele tehnice, cum ar fi, de pildă, mecanizarea agriculturii. În ciuda celor povestite turiștilor despre evoluțiile pozitive în domeniul agriculturii, străinii au avut ocazia să vadă cu ochiul liber un țăran desculț, apăsând cu putere coarnele unui plug, la care era înhămat un bou amărât, ceea ce a stârnit uimirea generală. Turiștii aveau să descopere, în mod inevitabil, cu propriii ochi și alte astfel de surprize.

Ziua povestirii o are ca personaj principal pe tânăra mea colegă, aflată în primul  an de studii la Universitatea București, limba franceză. Cei de la ONT îmi ascultaseră doleanța și mi-o trimiseseră în ajutor pe această tânără speranță a limbii lui Voltaire. Trebuie remarcat dintru început: avea oarecari dificultăți cu avant și après, droit și gauche și altele. Conta pe mine înainte de a se ambala în șuvoiul traducerii. Când greșeai, turiștii reacționau diferit. Nemții te îndreptau imediat, francezii te ironizau, iar englezii spuneau cu îngăduință: Never mind, spre liniștea noastră sufletească.

Ce s-a întâmplat însă în ziua aceea a fost antologic. Pe partea dreaptă a străzii se găsea un obiectiv pe care am uitat să-l descriem turiștilor. Am întins mâna dreaptă și-am spus ceva în limbile în care traduceam,  apoi colega mea a întins la rândul ei tot mâna mâna dreaptă, zicând : À gauche vous voyez…[1]  Imediat au apărut comentariile francezilor:  Bien sûr, à gauche…, și râsetele se revărsau în autocar, la care răspunsul indignat a fost mâna dreaptă întinsă. Mi-am spus c-o fi fost o glumă și-a trecut. Urmau o școală și, mai departe, o fermă. Foarte tânăra colegă m-a întrebat în grabă: Cum se spune ”creștere”? Am crezut că-i vorba de copii și-am spus:  ”éducation”. A așteptat să traduc eu în engleză și germană, apoi ea s-a grăbit să zică: Et maintenant une école et après une ferme pour l’éducation des vaches.[2] Nu știu ce-a mai spus și despre lapte, au urmat râsete, întrebări privitoare la progresele vacilor și aleasa lor educație etc. Nu-mi amintesc exact pe lângă care obiective am mai trecut, dar atunci m-am hotărât să colaborez cu tânăra studentă și, cu chiu cu vai, am ajuns la București.

Aici s-a produs catastrofa. În Parcul Carol (redenumit în vremea comunismului Parcul Libertății) se găsea “Monumentul eroilor libertății, păcii și socialismului”, acoperit burghez cu marmură roșie importată din Suedia. Din nefericire, limba franceză are capcane pentru necunoscători : les héros  dacă faci “la liason” se pronunță lezéro. Deci, tânăra fată pronunță cu emfază: “Monumentul zerourilor luptei pentru libertatea poporului și patriei, pentru socialism”. Următoarea întrebare din partea turiștilor francezi: Și câte zerouri sunt aici? Colega mea răspunde prompt: Sept. Dar francezii au liniștit-o: Nici o grijă, vor urma multe altele. Am crezut că totul s-a încheiat aci. Din păcate, m-am înșelat. Am coborât din autocar pentru o scurtă plimbare prin centrul Bucureștiului și, din senin, un domn din grup mi s-a adresat  pe un ton răstit: Sunteți  amândouă niște sabotoare și vă voi reclama la Comitetul Central al Partidului Comunist Român!!! Sunt membru al Partidului Comunist Francez, după care ne-a arătat o legitimație roșie ca focul. Am crezut că este pus pe glume, dar era serios. Eu nu m-am speriat, căci eram pensionară, colega mea însă a intrat în panică, pentru că era studentă și o “sabotoare a societății socialiste” era eliminată din facultate în doi timpi și trei mișcări. Am încercat s-o liniștesc: Nu va reuși să intre nici măcar în curtea Comitetului Central, darămite în clădire. Nu vezi că până și trotuarul este păzit ?

Tovarășul francez făcea spume la gură și alta nu, era revoltat peste măsură, se înroșise la chip, precum carnețelul de partid ținut în dreptul inimii. Adunase în jurul său tot grupul francez, sperând să creeze o revoltă în masă. Ceilalți francezi mai degrabă se amuzau decât să se indigneze. Întâmplarea face că ni se programase dejunul la restaurantul Cina, nu departe de Comitetul Central. Autocarul a oprit între cele două obiective. Am coborât, după care am arătat Palatul Republicii, în stânga, și Comitetul Central, în dreapta. Tovarășul s-a îndreptat în grabă și cu pași siguri spre poarta mult dorită a C.C. al P.C.R. După ce a făcut doar câțiva pași, s-a pomenit flancat de doi gealați cu un cap mai mari decât el, din nefericire necunoscători ai frumoasei limbi franceze, care – pe un ton ce nu admitea nici un fel de contrazicere – i-au sugerat, probabil, apucându-l de haină, să-și vadă de drum.

Francezul nu pricepea și pace. Și a început un dialog franco-român la nivel mediu. Francezul: Pourquoi?. Eu, traducând: Mă întreabă de ce n-are voie să intre. Milițienii:  Cum de ce, tovarășă, dumneata chiar nu știi?!? Eu: Nu știu. Milițienii: Păi, datorită securității. Eu: Pour la sécurité. Francezul: De qui?, Eu: A cui? Milițienii: A partidului, bineințeles. Eu: Du parti, bien sûr. Francezul : Dar ce, îl amenință cineva ?!? La noi, oricine vrea poate intra  în sediul partidului nostru comunist, și Franța nu-i o țară comunistă. Milițienii: Păi, să se ducă în Franța. Asta n-am mai tradus, căci m-am gandit că ONT-ul nu avea interes ca turiștii veniți în România să fie trimiși să-și viziteze propria țară. Am încercat să dreg busuiocul și să-i conving pe milițieni (între timp, se adunaseră mai mulți și încercau să împrăștie curioșii, care se strânseseră în jurul nostru) să întrebe dacă nu poate veni cineva din sediul C.C. al P.C.R. să stea de vorbă cu el, să-i  explice cum și ce, căci turistul francez părea să nu se mai gândească la reclamație, ci era mai degrabă uluit că-i este interzis chiar să se și apropie de sediul partidului-frate. Între timp, ceilalți turiști și-au pierdut răbdarea și au început să protesteze. Voiau să meargă la restaurant, ora mesei trecuse. Atunci, îndemnată de curaj, m-am adresat tovarășului, un neabătut comunist francez: Îmi pare rau, turiștilor le e foame, trebuie să plec cu ei la masă. Dacă vreți, veniți cu noi acum și mai încercați să intrați după masă. În orice caz, la ora 6 ne întâlnim cu toții la sediul ONT, ca să mergem la seara de folclor.

M-a privit pe mine și pe cei înfometați cu dispreț și mi-a spus scurt și concis: Moi, je reste, bien que je ne sais pas comment me faire comprendre.  Adică voia să rămână acolo, chiar, fără să știe dacă se va face înțeles. L-am sfătuit să caute printre trecători pe cineva care să-l ajute, căci franceza era o limbă pe care noi, cei din generația mea, o învățaseră la școală (fără a menționa ce limbă învățau ghinioniștii din generația mai nouă, rusa). Am plecat spre restaurantul Cina de lângă Ateneu, unde era programat dejunul, înconjurată de turiștii satisfăcuți și veseli, dar însoțită și de strigătele disperate ale oamenilor de ordine: Încotro, doamnă, tovarășa, vă rugăm, nu plecați, luați nebunu de pe capul nostrum! Dar, împreună cu cei 40 de flămânzi hotărâți, mi-am continuat neclintită drumul.

Ce s-a întâmplat apoi, n-am aflat niciodată, dar am putut deduce, la șase seara, când ne-am întâlnit cu toții pentru a urmări seara de folclor.

Colega mea era mult mai liniștită după sceneta din fața Comitetului Central. Dar ceea ce a urmat, a întrecut cele mai optimiste așteptări. Vajnicul tovarăș era un om nou. Zâmbitor, prevenitor, amabil, francezul pe care-l cunoșteam din romanele de pe malul Senei de altă data. A fost încântat de mâncare, de muzică, de dansatori,călușarii,  care-I încântau pe toți turiștii străini. Ne-a felicitate pe amândouă. Între timp, după un păhărel, două, un turist mi-a șoptit la ureche: Cred că parizianul nostru a avut o experiență neașteptată și nu prea plăcută, căci ne-a spus pe un ton meditativ: Am învățat în această zi mai mult decât în tot ce-am citit în decursul anilor. Îmi pare bine că m-am înscris la această excursie și cine știe ce mai urmează… Plecau în Crimeea.

La despărțire, ne-a mulțumit călduros. Pe colega mea a mângâiat-o pe obraz și i-a spus: Tout est bien qui finit bien. Așa, un răspuns de dramaturgie britanică renascentistă. Mie, însă, mi-a strâns mâna  și mi-a spus: Je regrette les inconvenances, enfin, les difficultés que vous avez à cause de moi. I-am zâmbit prietenește și i-am răspuns: Moi, „je ne regrette rien”. Era în perioada când șansonetele lui Edith Piaff ajunsesera și la noi.

_________________

[1] Corect: du côté gauche „la stânga, spre stânga, în partea stângă“.

[2] Corect: Et maintenant une école et après une ferme pour l’élevage du bétail, în românește: „și acum o școală și după aceea o fermă pentru creșterea vitelor“.

Lasă un răspuns