„Mai bine să greșim cu rușii, decât să avem dreptate cu ceilalți” sau regulile ad-hoc de traducere din anii 1950

0
39

interviu cu Elena Andrei

Bună cunoscătoare a trei limbi străine, germană, franceză și engleză, Elena Andrei, pentru prieteni Leni, pentru mine, ca mătușă, Tantieni, a fost aproape două decenii traducătoare din limba germană la editura Politică.  Născută în anul 1916 într-o familie burgheză, înzestrată cu o memorie aparte, dar și cu un simț al observației ieșit din comun, și astăzi își mai aduce aminte de întâmplările adesea hilare din acei ani de început ai noii orânduiri comuniste, cu marile ei stângăcii, dar și marile ei greșeli, cu ignoranţa atotdominatoare, odată ce oameni fără o cultură elementară erau puși, numai datorită unei origini așa-numit sănătoase, în posturi ce le excedau cu mult competențele. Așa se face că șeful sindicatului la editura Politică era un fost ospătar, iar, cum avem să aflăm, din partea Partidului Muncitoresc Român (PMR) fusese instalat un alt meseriaș, nesigur însă chiar pe limba maternă; acum era nevoit să exercite o meserie mult mai dificilă decât cea pe care o îndeplinise până să fie promovat de partid. Important era însă că proveneau dintr-o clasă sigură, cea a pălmașului sau micului meseriaș, ajuns acum la putere. Nu conta faptul că ambii șefi politici căzuseră ca musca-n lapte, conta numai şi numai loialitatea pentru cauză. Și acest lucru era mai important decât gramatica, ortografia și ortoepia limbii române, decât semantica și chiar logica, toate la un loc. Tovarăși de încredere, gata să încondeieze oricând deviațiile micilor-burghezi pe care editura Politică se sprijinea, din nefericire, pentru că, nu-i așa, știau limbi străine.

Am luat acest interviu mătușii mele la începutul lunii noiembrie 2015.

 

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Ai lucrat în perioada grea a comunismului în anii 1950 la editura Politică ? 

O perioadă grea este puțin spus. Eram toți temători, pentru că, pe atunci, pentru afirmații sau greșeli puteai fi ridicat de acasă sau de la birou și dus la miliție. Nu ne era frică pentru că  n-am fi știut limbile străine cerute pentru traducerea textelor, ci pentru că ni se impuneau reguli nescrise în dicționare. Ne temeam să nu fie considerat ceva de partid sau sindicat antimarxist sau antimaterialist. Spre pildă, cuvântul Geist, care cu sigurană este în românește spirit, rușii îl traduceau adesea cu misticism. Er war beeinflusst vom Geist era tradus de ei El era influențat de misticism, ca să se sublinieze partea negativă, ca și când spiritul ar fi ceva rău, de lepădat.

Am tradus, în cursul anilor, Hegel, Marx și Engels. Ultimii doi analizau adesea opera filosofilor germani. La un moment dat aveam de transpus în română o frază în care Marx îl combătea pe Kant, unde afirma următoarele: Für Kant hat der Geist die Vorherrschaft, adică pe românește: Pentru Kant spiritul este prioritar. Iată că lucrurile nu erau chiar atât de simple pe cât ne-am închipuit noi, ca traducători. Motivul ? Sovieticii traduseseră: Pentru Kant spiritul are, chipurile, prioritate. Trebuie aici spus că acest cuvânt, chipurile, era adaosul din rusă, în original, iakobî  (якобы), menit să relativizeze din punct de vedere ideologic afirmația kantiană. Trebuie să subliniem că acest lucru nici nu era intenția lui Marx, care nu a adăugat niciodată cuvântul chipurile în textele sale. Pe atunci, adică acum vreo şaizeci de ani, traducătorii din rusă propuneau să introducem cuvântul pasămite, dacă nu ne convenea chipurile, dând, de fapt, un sinonim… Noi protestam în continuare, iar ei veneau cu altă variantă, așa-zis. Aveai impreisa că te lupţi cu morile de vânt.

Elena Andrei
Elena Andrei

Și un pasaj din Biblie, citat de către Engels, a trezit mai mult decât rumoare: „Als der Herr in Jerusalem ankam, wurde er mit Jubel empfangen” eu am tradus fără ezitare: „Și când Domnul a intrat în Ierusalim a fost întâmpinat cu jubilație”. Asta era prea mult pentru cadrele de partid din editură! Așa că a sosit o delegație în frunte cu șefa mea, tovarășa Sara Suhaia, născută în Basarabia, foarte bună cunoscătoare a limbii ruse, ca să fiu trasă la răspundere: „Di șe ai scris Domnul cu literă mari ?” Şi eu am răspuns imediat: „Trebuie să scriem Domnul cu majusculă, altfel, după domnul trebuie să scriu Popescu sau Ionescu, nu merge altfel în limba română.” Mi s-a replicat limpede şi răspicat: „Nu ni învăța dumniata limba română. Găsești altșiva!”  Am stat puţin pe gânduri: „Ce să pun ?  Când fiul lui Dumnezeu a intrat în Ierusalim. Ce sinonim să pun pentru Dumnezeu?” Chestiunea a atins o coardă sensibilă în întreaga editură, așa că s-a ajuns până la directorul instituției. Toate protestele și indignarea s-au stins, pentru că director era Valter Roman, un om de cultură, și, după lupte seculare care au durat câteva săptămâni, s-a pus cu literă mare Domnul. Aceasta a fost doar o mică victorie, o victorie a adevărului, pentru care am luptat. Regula era însă că atunci când traducea cineva din limba germană, noi redactam textul, iar după controlul nostru cu textul german, venea controlul cu textul rus – aceasta era regula de fier din acei ani nenorociți la editura Politică –, iar acest ultim control adesea ne dădea peste cap traducerile făcute cu trudă din originalul german! Tot ce era legat de religie se tipărea cu literă mică şi era răstălmăcit, citându-se, astfel, fals din Marx şi Engels! Nu intervenea totdeauna directorul.

Și în ce privește pronunția, apăruseră noi reguli la editura Politică, din câte am înțeles…

Așa este. Secretarul organizației de bază (mai târziu avea să se numească secretar de partid) fusese meseriaș și, având origine sănătoasă, o meserie dătătoare de speranţe, a devenit un membru important al editurii. Era un bun cunoscător al limbii române, așa că în timpul unei ședințe în care ducea muncă de lămurire cu noi, redactorii,  a spus că, și aici trebuie neapărat să-l citez: „Mai bine ai o pinie hotărâtă și serioasă decât mai multe pinii care n-au nicio bază”. După un scurt moment de stupoare, când s-a lăsat o linişte mormântală în încăpere, ne-am dat seama că nu este vorba de unul dintre arborii care ne încântă ochii. La început am fost tentaţi să izbucnim în râs, dar am fost nevoiți să ne-nghițim râsul, așa că mai degrabă am mustăcit. Persoana era una cu greutate în editură, cu birou separat. Am învățat cu timpul că ne separă foarte multe. De atunci însă, colegii de redacție, adaptându-se iute la noile și ineditele reguli de ortoepie instaurate în instituția noastră, pronunțau, de pildă, o beze și două beze, și o fertă și două ferte.

Odată era să o pățești, acuzată fiind de sabotaj împotriva regimului comunist și altele nu…

Chiar aşa. Am trecut printr-o mare sperietură, pentru că am tradus o frază astfel: „Sicriul reginei Victoria a fost urmat de toate capetele încoronate ale Europei.” Din greșeală, s-a tipărit: „Sicriul reginei Victoria a fost urmat de toate capetele încornorate ale Europei.”  Se putea vedea cu ochiul liber că era o greșeală de tipar, toată lumea a izbucnit la început în râs. N-a durat însă mult și toți au devenit deodată serioși. S-a considerat că este un act de sabotaj împotriva regimului comunist: ce o să ne facă AGITPROP (secția de agitație și propagandă a PMR). Și nu numai editura noastră ar fi implicată în această aşa-zisă manoperă, ci toată ideologia română. Ce mai, am pus în pericol tot lagărul socialist. Așa se face c-am stat toată noaptea la zețar, cu două colege, și nu făceam altceva decât să aplicam o ștampilă cu cerneală, ca să iasă bine. Iar editura, din milă, ne-a dat o cutie de nes, pentru că am stat toată noaptea, așa c-am avut nes pe gratis !

Rodica Toth-Poiată, Confesiuni, 80x80cm, up
Rodica Toth-Poiată, Confesiuni, 80x80cm, up

Şi cartea tradusă….

… te întrerup aici, căci vreau să-ți povestesc despre o altă perioadă. Era prin 1947. Uniunea Sindicatelor a luat hotărârea să se studieze bibliotecile unor burghezi și boieri fugiți în străinătate și să fie scoase din ele o serie de cărți dăunătoare, cele pro-Hitler, pro-legionari, pro-război etc., dar și toate cărțile pro-regaliste. Deodată, regele și regina nu mai aveau nici un merit, familia regală nu mai exista pentru comuniști. Un fel de premoniţie, deoarece până la sfârşitul anului aveau să fie izgoniţi din ţară. Nici cărțile religioase nu mai aveau ce să caute în biblioteci, căci deveniseră peste noapte, după o celebră formulă marxistă, opiu pentru popor… S-a apelat la oameni citiți și care, înainte de toate, cunoşteau limbi străine, având în vedere că majoritatea scrierilor din acele biblioteci erau în limbi străine. Ei au fost chemați să precizeze care sunt scriitorii și titlurile indezirabile din categoriile sus-amintite, dar și cărțile anti-pacifiste: toate aceste tomuri trebuie eliminate. După războiul greu şi lung, să fie alese doar cărți dedicate mișcării pentru pace. Asta era indicația de la Moscova. Mai mult, acei intelectuali chemați să inventarieze bibliotecile, erau îndemnați să aibă o inițiativă personală, tovarăși, și să propună tot felul de lozinci pacifiste.  Am fost cooptată și eu în acest grup de voluntari – cunoscând germana, franceza și engleza –, iar pe măsură ce lucram, găseam uneori o frază care mergea pe linia sovietică, legată de pace. Trebuia să apară musai pacea, viitorul copiilor noștri, progresul. Cu toate că se terminase războiul, începuse o nouă luptă, și anume lupta pentru pace, ceea ce însemna viață, războiul – moarte. Exasperată, una dintre colegele noastre a propus o lozincă de vis: Lăsați-ne în pace!!!

… și v-au lăsat în pace ?

Da de unde! Sindicatele cereau eliminarea cărților deprimante, demobilizatoare. Oricine știa ce e o carte regalistă, religioasă, fascistă, dar nici unul dintre noi nu înțelegea ce înseamnă o carte deprimantă. Așa că ne-am dus la cel care ne-a dat însărcinarea de-a elimina unele titluri din bibliotecile sus-amintite: era un tovarăș ce ne călăuzea pașii cu răbdare, dar care citise foarte puțin la viaţa lui. Noi credeam că el este cel menit să ne lămurească. Cuvântul deprimant îl avea scris pe o bucăţică de hârtie mototolită, dar nu știa ce înseamnă. I-am spus că, dacă tot nu știe de înseamnă, să ne dea măcar un exemplu, un scriitor sau titlul unei cărți deprimante. Și atunci ne-a zis ceva ce n-am uitat niciodată: „E un scriitor rus, foarte celebru, dar care nu știe ce e rău și ce e bine, dar când termini cartea ești distrus și se numește Dostoievski”. Cum, să scoatem Dostoievski din biblioteci ?!? Noi eram antifasciste și antirăzboinice, fără să fim comuniste, ci mai degrabă democrate. Speram că vine o epocă a democrației, la care visasem în timpul războiului, dar am rămas cu gura căscată. Și după acest şoc, am îndrăznit să întreb: „Pentru cine organizăm, de fapt, bibliotecile ?”  Răspunsul tovarășului a venit fără pic de ezitare: „Pentru muncitori!” Bibliotecile însușite pe nedrept de la boierii și burghezii care fugiseră în Vest conțineau mai ales cărți în germană, franceză și engleză. Și am zis mai departe: „Oare aceste biblioteci în limbi străine nu ar fi mai bine să fie date universităților, la Litere, Geografie, Istorie, unde studiază tineri care știu limbi străine ?” În răspunsul sindicalistului s-a simțit o sfântă mânie proletară: „Văd în această întrebare disprețul față de muncitori, o atitudine de  mic-burghezi. Ce, muncitorii nu pot să învețe una sau două limbi străine ?!? Vom face biblioteci pentru muncitori din bibliotecile exploatatorilor.”

Cu această ocazie ne-am adus aminte că unii dintre acești muncitori pentru care se deschideau biblioteci excelente, constituite de generații de intelectuali rasaţi, nici română nu prea știau. Ca în discursul  electricianului Gheorghe Gheorghiu-Dej, ajuns peste noapte Ministru al Transporturilor în Guvernul Petru Groza din martie 1945. A ținut un discurs celebru, la scurt timp după ce a devenit ministru, la care am asistat. Îmi aduc aminte şi acum că deplângea, pe de o parte, faptul că se vând pe același loc trei bilete de tren, iar, pe de altă parte, că sunt călători fără bilet în trenuri și că, în genere, se fac tot felul de pungășii. Deodată cineva din public a țipat: „Dacă știți că se face blatul și casierii fură și controlorii primesc șpagă, fiindcă sunt corupți, de ce nu faceți nimic, că sunteți Ministrul Transporturilor? De ce nu dați afară toți pungașii care lucrează la dvs. în minister ?” Și a venit răspunsul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la început trădând descumpănirea:  „Pentru că trenurile trebuie să meargă…”, după care, cu toate că nu avea nici o legătură cu întrebarea, a fost cuprins de febra retoricii revoluţionare: „Cei care cred că roata istoriei se poate întoarce și că mai pot veni vremurile de altădată, noi le răspundem răspicat prin două cuvinte : EX CLUS!”

Existau continue încercări de a evita publicarea chiar a cuvântului Dumnezeu.

Prin anii 1950 am avut în planul editorial o carte numită Despre literatură și artă, – extrase din diferite lucrări ale lui Marx și Engels dedicate acestor domenii. Într-unul din texte, Peisaje, Engels își amintea evenimente petrecute în tinerețe. Referindu-se la o plimbare cu barca pe mare, autorul exclamă la un moment dat: „Numai aflându-te în largul mării și privind imensitatea cerului îți dai seama de existența lui Dumnezeu.” N-am avut nici o ezitare să traduc fraza respectivă. Era foarte clară, dar iată că m-am înșelat. După câteva zile, șefa mea, Sara Suhaia, a venit agitată cu manuscrisul în mână și, indicând pasajul respectiv, m-a întrebat pe un ton grav: „Ci scrii aici?” Am citit fraza cu glas tare. Mă simțeam ca la școală, când m-a scos profesoara la tablă, gata să mă prindă cu cioara vopsită. Și-am spus apoi că nu văd nimic greșit. Șefa noastră a pus degetul pe cuvântul Dumnezeu, acoperindu-l cu totul și-a întrebat pe un ton grav:  „Ci scrii aici?” I-am dat mâna groasă la o parte și-am citit cu voce tare: „Dumnezeu”. Șefa mea a continuat pe tonul baritonal care n-aducea nimic bun: „Cu alti cuvinti, după părerea matali, Engels iera un drept-credincios!” Am replicat imediat: „Fraza aceasta nu exprimă părerea mea, ci a lui Engels.” Mi-am dat seama dintr-o dată ce gravă deviere a comis marele dascăl al comunismului.  Am încercat să scot cărbunii din foc: „Știți, era foarte tânăr, pe mare, și apoi încă nu avusese norocul să-l întâlnească pe Marx. Cine știe ce influență nefastă o fi avut vremea aceea frumoasă asupra lui sau prietenii ce-l însoțeau în barcă?” Pe măsură ce-mi desfășuram raționamentul, începeam să mă încurc în explicații și să-l bag într-o încurcătură mai mare chiar pe Engels, unul din părinţii materialismului dialectic şi istoric, aşa încât mi-am luat curaj și-am zis: „La urma urmei, a folosit cuvântul Gott, pe românește Dumnezeu, un cuvânt care n-are sinonim. Nu înțeleg care-i problema?!?” Șefa mea avea deja replica gata pregătită: „Mă mir că nu înseleji. Ie clar că-i o problemă ideolojică. Ai căutat cum au rezolvat chestiunea traducătorii di la Moscova?” Am răspuns: „N-am căutat, pentru că nu văd în ce constă dificultatea.” Mi-a aruncat o privire plină de dispreț și a cerut unui traducător textul rus. Pasajul a fost identificat și, cu glas triumfător, șefa mea m-a anunțat: „Eram sigură că tavarișii di la Moscova vor găsi o soluție mulțămitoari.  Au înlocuit cuvântul Dumnezeu cu divinitate.” Fără să-mi dau seama de nuanța diferită, am pus următoarea întrebare: „Și de ce, dacă devine conștient de existența divinității, este Engels mai puțin credincios?!?” Am fost lămurită pe loc, căci munca de lămurire făcea parte din fișa de post a șefei noastre: „O divinitati poate fi și boul Apis sau Osiris sau zeul Baal.” Am privit-o lung pe șefa mea, apoi mi-am exprimat nedumerirea: „Iertați-mă, tovarășă Sara Suhaia, dar chiar credeți cu seriozitate că cei ce vor citi această frază își vor închipui că un neamț, de religie protestantă, care declară –  înainte de mijlocul secolului XIX, în largul mării, privind imensitatea cerului – că devine conștient de existența,  să zicem a divinității, se gândește fix la boul Apis?!? Dacă era babilonian, egiptean sau fenician era altceva.” Colegele mele, căci eram patru în odaie, neînțelegând gravitatea implicațiilor ideologice ale problemei, au izbucnit în râs. Tovarășa Suhaia ne-a aruncat tuturor o privire nimicitoare și, îndreptându-se spre ușă, ne-a anunțat: „Mă voi sfătui și eu cu alți tavariși și vă voi comunica rezultatul.” Sintagma „alți tavariși” însemna secretarul organizației de bază, iar celălalt, președintele sindicatului. Unul fusese chelner într-un restaurant din centrul Bucureștiului, iar celălalt lucrase într-o fabrică ca tâmplar sau dulgher.

O carieră perfectă pentru a intra în rândurile intelectualilor.

Mai ales că ne-ar fi putut da multe detalii despre terminologia meseriilor. Numai că la editură nu aveam să traducem niciodată o carte cu acest subiect. Revenind: nu știu cum s-a desfășurat discuția cu cei doi. Bănuiesc că șefa noastră le-a făcut un scurt expozeu de egiptologie, pentru a-i lămuri asupra boului Apis, ca și asupra zeului Osiris, în acest caz fiind nevoie în mod obligatoriu să le expună și câteva detalii asupra zeiței Isis; poate că a pomenit și ceva despre Babilon și zeul Baal. Important este că rezultatul dezbaterilor dintre tovarăşi a dat roade. Șefa noastră s-a întors radioasă, însoțită de cei doi tavariși. Ne-a anunțat că s-a căzut de acord asupra cuvântului divinitate în biroul organizației de bază. Am obiectat înnoit că acest cuvânt există și în limba germană, şi anume Gottheit, și că n-a fost folosit. Am argumentat că, pe deasupram textul german e originalul, și nu cel rus. Am fost privită cu severitate și pusă la punct imediat: „Si pare c-ai uitat că unul dintri prinşipili editurii noastri este: Mai bine să greșim cu rușii, decât să avem dreptate cu ceilalți.” Nu am putut să nu răspund: „Dar, în cazul de față, ceilalți nu sunt dușmanul de clasă, ci dascălul nostru venerat, Engels.” Mi s-a explicat că important este să nu rămână cititorul cu impresia că Engels ar fi, Doamne ferește!, un drept-credincios. Am propus o alternativă „În cazul acesta cred că ar trebui să dăm o notă de subsol la cuvântul divinitate, și anume: E vorba despre boul Apis.”  Cei trei m-au privit cu asprime, iar șefa m-a admonestat: „Ironia aciasta mi si pari diplasată.” După care a părăsit încăperea în trombă.

Și divinitate a apărut și nimeni n-a protestat. Rămasă singură, doar cu colegele mele, am spus cu glas foarte scăzut, dar cu năduf: „Măi, da’ proști ne mai cred ăștia!” Cuvântul „ăștia” însemnând, la data respectivă, comuniștii. Și comuniștii au plecat, iar eu am părăsit locul în care mă găseam atunci.

Veneai necăjită şi, uneori, chiar îţi venea să plângi.

Da, la data cand s-au petrecut cele de mai sus, imi venea să plâng. Chiar am plâns de câteva ori.

Ţin minte că mama mea, văzându-mă atât de deprimată, m-a întrebat, pe un ton acuzator: “Dacă  ai de ales între Hitler si Stalin, pe care îl preferi ?!?”. Am preferat să nu răspund, ci să-mi spun mie în gând: “Dacă ar trebui sa aleg între ciumă şi holeră, aş alege… sănătatea.” Dar unde s-o găseşti? Cele doua molimi au bântuit mereu şi bântuie şi acum. Nu pier niciodată, apar la tot locul și în toate vremurile, sub nume noi, cu chipuri noi. Numai noi, proștii, sau, mai degrabă, prostiții, rămânem aceiași. Numai noi suntem constanți.

Lasă un răspuns