Iată un proiect de toată lauda, deosebit de interesant, început cu un an în urmă. În luna noiembrie a acestui an a avut loc o conferință la Muzeul Municipiului București – Palatul Șuțu – care, de când este condus de către istoricul Andrei Majuru, desfășoară o activitate culturală remarcabilă –, intitulată „Centenarul femeilor în arta românească”.
Aflăm din site-ul Muzeului Municipiului București că această conferință, dar și cartea scoasă cu acest prilej ”continuă proiectul de cercetare și expozițional omonim, lansat în 2017 și compus din mai multe etape de cercetare, expoziții, dezbateri, conferințe, mese rotunde, publicații.” Faptul că s-a analizat în profunzime și s-a scos în evidență creația femeilor în arta vizuală ne-a atras și nouă, ca amatori de artă, atenția, nu neapărat deoarece în acest an se sărbătoresc 100 de ani de la Marea Unire, ci pentru că se cercetează cu minuție, cu răbdare și acribie contribuția femeilor la artele vizuale din România. Aflăm de asemenea că ”acest proiect este organizat de PostModernism Museum, platformă muzeală privată care produce și promovează proiecte de cultură contemporană și dezvoltă programe de cercetare culturală, cu focus pe domeniul artelor vizuale.” În cadrul conferinței din luna noiembrie au prezentat studii de specialitate Ioana Vlasiu, Luiza Barcan, Cristian Vasile și Radu Popica.
Cosmin Năsui, curatorul proiectului, a prezentat cu această ocazie publicația „Centenarul femeilor în arta românească” vol. 2, parte a proiectului editorial Lada de Gunoi a Istoriei” (Muzeul Municipiului București).
Dlui Cosmin Năsui îi mulțumim pentru că ne-a permis să reproducem operele artistelor cu care ilustrăm acest număr al revistei noastre, ca și slide-show-ul de mai jos.
În această întreprindere nu se evită de fel și creațiile ”la comandă” din perioada comunistă a României, unde femeile sau bărbații – în spiritul ”realismului socialist”, un curent care era menit în vremea României comuniste, să transpună în artă așa-zisul ”om nou”, creație iluzorie sută la sută a ideologiei comuniste, de asemenea era nevoie să fie pictat, sculptat etc. ”revoluționarul de profesie” conform indicațiilor de partid și de stat nu numai la noi din țară, ci și în celelalte țări ale lagărului socialist, încercându-se astfel transformarea artistului vizual într-un instrument de propagandă al puterii comuniste; dacă refuza, nu mai exista în spațiul public, adică nu mai putea să-și organizeze expoziții, nu mai era cumpărat de muzeele de stat etc, fiind cu totul exclus din peisajul artistic – așa că eroii picturilor, sculpturilor etc. erau neapărat cuprinși de elan revoluționar, dacă simțeau nevoia sau nu, sau își manifestau protestul față de clasa exploatatoare, burghezia, intelectualii, care, oricum, fuseseră distruși, dacă nu la Canal sau în închisoare, deportați în Bărăgan, erau scoși din învățământ și goniți din marile orașe, fiindu-le distrusă existența lor profesională. Se încerca crearea în mentalul colectiv a unui om care nu exista, așa-zisul ”om nou” – căci, așa cum știm, schimbările politice pot fi rapide, dar cel care se petrec în mentalul uman pot dura o generație sau mai mult, dacă se produc cu totul –, dar ulterior se încerca transpunerea politicii de partid și de stat și în alte form de artă, așa că a apărut ”muzica populară nouă”, care distrugea folclorul autohton, îmbuibându-l cu melodii care n-aveau nimic de-a face cu spritul folclorului, în dorința disperată de a crea ceva aparte, țăranul nou și conștient de misiunea sa în cooperativele agricole de producție sau de la întreprinderile agricole de stat, la fel cum și în domeniul arhitecturii se prefera distrugerea satului, în centrul său, așa, și se construiau, ca nuca-n perete, blocuri în sat, cu latrină în spate, vitregindu-l pe țăran de curticica lui, de mica vie de unde-și culegea vinul toamnei, un vin de buturugă, nu nobil, dar cum îl făcea și tatăl lui, sau își distila o țuică în micul alambic moștenit de la bunici, era vitregit țăranul de păsările din ogradă și de atelierul în care-și repara căruța, totul numai pentru ca să se materializeze ambiția partidului: satul să pară mai apropiat de oraș, dar tot sat rămânea, un sat ologit, ciuntit de spiritul său, căci conducătorii comuniști erau niște oameni primitivi, care uitaseră de undeau-au plecat, nu mai înțelegeau locul de baștină și încercau să orășenizeze satul în aparență, nu în esență, răpindu-i eternitatea de care vorba atât de frumos Lucian Blaga.
Una din mizele acestei cercetări peste un veac de artă vizuală feminină este și de a descoperi, totuși, cum majoritatea pictorițelor și sculptorițelor, femei de o cultură artistică și de o sensibilitate aparte, au reușit să nu se supună comenzilor epocii comuniste, ocolind cel mai adesea – nu ne referim și nici nu avem de-a face cu artiste care au transpus cu obediență indicațiile de partid și de stat – ceea ce li se cerea în mod imperativ. Ele au reușit – și vedem în picturile oferite cu generozitate spre reproducere de către dl Cosmin Năsui – să transfigureze personajele, dincolo de timp, chiar cele revoluționare fiind cuprinse de o aură de artă care arăta adevăratul țel ar creației lor artistice, și anume de a transfigura un sentiment, o o privire, o caracteristică umană. Scopul urmărit de organele de partid și de stat, de a crea în mentalul colectiv omul nou prin artă, fiind adesea ocolit cu subtilitate de femeile care nu-și pierduseră conștiința artistică în fața constrângerilor de natură ideologică.
Nu facem critică de artă vizuală, nu este specialitatea noastră, dar așa, ca poet și ca admirator al artei vizuale, remarcăm pictura ”În ilegalitate” a Nataliei Matei, realizată în aquatint; aici artista, chiar dacă este obligată să reprezinte muncitorul în acțiune, cu elan revoluționar cerut de partidul comunist, reușește să creeze o lucrare deosebit de sensibilă, care transcede, ”comanda” imperativă. Curajul conspirației, a luptei împotriva exploatatorilor burgheji (din perioada în care Partidul Comunist Român a fost în ilegalitate în perioada interbelică) este prezent, însă talentul artistei vizuale face ca avântul revoluționar să treacă pe planul doi, tușa ei în creionarea întregii picturi trecând în prim-plan. Mult mai pe linia cerințelor partidului se situează Frida Imling, care pictează în linocut print așa-numiți ”Studenți”, dar care sunt îmbrăcați ca muncitori și mineri.( Poate este vorba de facultățile muncitorești – crearea cărora a fost cerută insistent de către sovietici, ca să se demonstreze că și pălmașii și muncitorii sunt în stare să absolve studii superioare, facultăți care au fost organizate începând cu sfârșitul anilor patruzeci ai secolului trecut în statele fostului lagăr comunist: la noi a devenit celebră printre artiștii plastici, cum erau numiți până de curând, așa-numita ”Sorbonica”, care a admis fără exmen oameni din popor viitori artiști vizuali, primul ei conducător al instituției fiind fiul de țăran Ion Sălișteanu). Avem de-a face cu o parte din istoria artei românești care trebuie să fie cunoscută de orice amator de artă. Căci face parte din istoria artelor vizuale. La fel cum nu trebuie ascunse și distruse marile picturi sau/și statui ale lui Lenin și Ceaușescu, care împodobeau străzile orașului, căci fac parte din istoria noastră. La intrarea în Parcul Herăstrău trona, la începutul anilor cincizci ai secolului trecut o imensă statuie a lui Iosif Vissarionovici Stalin, din bronz masiv, iar Parcul Herăstrău fusese redenumit Parcul Stalin, Bulevardul Aviatorilor devenise Bulevardul Stalin (iar orașul Brașov nu mai se numea astfel, ci fusese redenumit Orașul Stalin; pe un deal din apropierea orașului se scrisese, mai bine zis se tăiaseră brazii în așa fel, încât să se vadă limpede și din urbe, dar și din avion și să nu se uite zi sau noapte noul nume scris în natură: Stalin; în anul 1983 se mai vedea, cu toate că dictatorul comunist murise cu treizeci de ani în urmă, încă literele S, T și o parte din A, restul ștersese de acum, Slavă Domnului, natura, Până acolo putea ajunge lipsa de demnitate a politrucilor).
Descoperim pictorițe cu o tușă aparte cum ar fi Medi Wechsler-Dinu, a cărei lucrare ”Peisaj în Sulina” din 1980 se poate recunoaște vechiul far, construit de arhitecți francezi în 1870, pe când orașul de la capătul Dunării era o urbe cosmopolită inmportant port liber – puteți admira acuarela ei în deschiderea acestui articol. Ea este o peisagistă fină, care mi-a mărturisit cu câțiva ani în urmă – avea 106 ani – că a refuzat în anii douăzeci și treizeci ai secolului să devină o adeptă a artei avangardiste; i se părea neinteresant experimentul, nu-l simțea ca o nevoie interioară, nu se regăsea în protest, era o persoană senină, cu toate s-a căsătorit cu Gheorghe Dinu (Stephan Roll), un important poet avangardist, ulterior dedicându-se mișcării de stânga. Uitată zeci și zeci de ani, Medi Wechsler-Dinu a fost redescoperită la vârsta senectuții, o bucurie pentru amatorul de artă. Se dovedește, pentru a câta oară, că în era comunistă au fost îngropate cariere în toate domeniile artistice sub tăvălugul nefericit al realismului socialist.
În epoca socialistă a anilor șaizeci ai secolului trecut începuse un dezgheț în pictură, așa că întâlnim lucrări precum cea a Mariei Fratoștițeanu-Billek, care a călătorit în Franța și a realizat o acuarelă aparte, intitulată ”Plajă în Franța”, care dă seamă de neoavangardismul pe care-l întâlnim și în alte țări din lagărul comunist (am văzut lucrări de excepție în minunatul nou Muzeu de artă din Tallin, Estonia un pictor aparte, Ilmar Malin, care ilustrează foarte bine această tendință artistică.) Avem parte și de parodii, ce-i drept cam târzii, post-factum, în care Elena Ceaușescu este ironizată de către Marilena Murariu în ”Oculta eroilor”, pânză pe ulei, soția dictatorului comunist fiind prezentată aidoma unei dansatoare-vampă cu păr roșcat, sumar îmbrăcată, gata de un număr de cabaret. Și nu este vorba de Marlene Dietrich. Puteți admira reproducerea picturii și în deschiderea editorialului din acest număr. O astfel de pictură ar fi fost și mai interesantă dacă ar fi fost realizată, chiar pentru sertar, înainte de 1989, nu în anul 2011. Ceea ce nu-i răpește, totuși, din târzia ironie.
O notă aparte pentru ”Bucovineacă”, pictată de către Ana Iliuț, o pictură care i-a luat ceva timp, mai ales că a lucrat la ea nu mai puțin de cinci ani. Impresionată de frumusețea iei, de culorile pline de inspirație din arta populară, artista vizuală nu uită să scoată în evidență trăsăturile personajului unei fete frumoase din nordul țării noastre. Este o provocare să mai pictezi o ie de mare rafinament după ce Henri Matisse s-a aplecat asupra subiectului acestuia și transfigura, printr-o pictură deosebit de sensibilă, chiar în timpul celui de-al doilea Război Mondial pentru lumea întreagă, celebra ie românească pentru în pictură ”La blouse roumaine” (1940).
Putem spune că femeile în pictura românească se constituie într-o sinteză cu totul inedită privitoare la artele vizuale de la noi în țară, care deschide noi perspective atât cunoscătorilor, cât și amatorilor de artă.
