Cum se clădește un monument

Plecam peste câteva luni, în anul 1999, în Columbia – la cel mai frumos festival internațional de poezie din lume, la Medellín, în Columbia, unde se adună 100.000 de oameni într-o săptămână, și care vin din orașul cu două milioane de locuitori, dar și din împrejurimi, din alte orașe, cum ar fi Manizales, numai și numai ca să asculte și să se bucurie de magia poeziei, un festival care a început ca un protest al culturii împotriva violenței și drogurilor organizat de poeți, spiritus rector acolo fiind Fernando Rendon – și n-aveam nicio poezie tradusă în limba spaniolă. Nu se putea așa ceva.

Așa că am apelat la bunul prieten al tatălui meu (scriitorul, istoricul și traducătorul I.M. Ștefan) hispanistul de renume Ezra Alhasid. M-a invitat, elegant, la o cafea în apartamentul său de lângă parcul Cișmigiu, ca să stăm de vorbă. Era într-o clădire veche, care avea, după vestibul, se găsea o cameră de primire, cu o masă și două scaune Louis XV. Și când i-am mărturisit că aș avea nevoie de traducerea unor poezii din română în spaniolă, mi-a spus cu blândețe și franc că el nu traduce decât proză din spaniolă, dar nu se încumetă la retroversiune. Și atunci i-a venit o idee: Te trimit la cel mai bun cunoscător al limbii spaniole de la noi din țară, dl. Alexandru Calciu.

Așa se face că l-am cunoscut pe cel care – împreună cu soția sa, Zaira Samharadze – avea să devină un om pe care l-am respectat, pe care l-am prețuit, un prieten drag, de o mare finețe, de o eleganță cum rareori am mai cunoscut, dl. Alexandru Calciu. Și dacă adaug și faptul că era de o modestie rar întâlnită, nu greșesc nicidecum, ci spun adevărul și numai adevărul. Îmi amintesc că i-am cerut să-și depună dosarul, pentru a intra în rândurile membrilor Filialei București – Traduceri Literare a ”Uniunii Scriitorilor din România” (pe atunci se numea ”Secția de Traduceri” a ”Asociației Scriitorilor din București” a USR). Nu se acordau și bani după pensionare pentru apartenențala USR. Iar răspunsul său franc a fost că el nu merită o astfel de onoare, că ar fi alții demni de a fi primiți înaintea sa. Și era traducătorul excelent al romanului de debut al lui Gabriel García Márquez, Colonelului n-are cine să-i scrie – apărut în 1967 la ”Editura pentru literatură universală” – într-o vreme când scriitorul columbian nu era cunoscut în Europa și nici în România. Alexandru Calciu nu se simțea însă la înălțimea cerințelor breslei profesioniste a traducătorilor de literatură. Este numai un exemplu al modestiei ieșite din comun al unui om aparte.

Mă bucur că a devenit membru al breslei scriitoricești, pentru că o merita pe deplin, iar pentru el a fost o onoare care l-a emoționat profund. Traducerea romanului sus-menționat a fost de o calitate atât de bună, încât colega noastră Tudora Șandru-Mehedinți (autoarea integralei traducerilor din opera lui Gabriel García Márquez la ”editura Rao”) a refuzat să facă, la cererea editurii, o retraducere a romanului sus-menționat, argumentând – ce rară dovadă de eleganță spirituală! – că este o traducere literară de excepție.

Rareori am întâlnit o armonie sprituală precum în familia Calciu-Samharadze, după-amiezile și serile petrecute la cei doi fiind înnobilate de sufletul cald al poetei, autoarei de povestiri de copii și traducătoarei Zaira Samharadze, care reușea să înnobileze mereu spațiul mic al apartamentului cu amprenta ei de eleganță și rafinament aduse tocmai din Georgia, calități pe care și le-a păstrat nealterate de tânără, pentru că s-a îndrăgostit iremediabil de ochii căprui și sufletul lui Alexandru Calciu. Și și-a părăsit țara natală pentru un om: Alexandru Calciu, căruia i-a devenit soție. Ceaiurile băute la doamna Zaira erau mult mai mult decât ceaiuri, erau suflet și povestire și istorie. Aveau gustul Georgiei îndepărtate, pe care ea o ținea în suflet, ca și când ar fi fost acasă, la Tbilisi.

Ceea ce i-a unit puternic pe cei doi a fost nu numai dragostea la prima vedere, ci și, ulterior, iubirea lor constantă pentru limba spaniolă. Mulți oameni iubesc limba spaniolă, cultura și civilizația iberică, însă numai această pereche, suflet-pereche, a reușit să facă ceva inimaginabil: au clădit un monument pentru limba spaniolă și pentru limba română: Dicționarul spaniol-român – apărut în trei ediții: 1992, 2005 și 2016 – cu peste 100.000 cuvinte-titlu. Este o operă care nu cred să mai fie vreodată egalată de cineva. O muncă asiduă, realizată cu răbdare, cu îndârjire în cel mai bun sens, cu profesionalism și cu dedicație, o muncă titanică, care a cerut sacrificii imense, numai corecturile – cum îmi mărturisea domnul Alexandru Calciu – au durat nu mai puțin de 2 ani, iar munca la dicționar – 20 de ani, ani în care cei doi au renunțat  la spectacole de teatru, la filme, la orice fel de divertisment numai și numai pentru a se dedica definitivării dicționarelor (și aici includem și Dicționarul român-spaniol, apărut în anul 2009, care conține peste 60.000 cuvinte-titlu) consacrate limbii spaniole. Și aici trebuie să spunem că ele sunt consacrate în egală măsură și limbii române, căci sunt instrumente indispensabile pentru învățarea și înțelegerea aprofundate atât a românei de către spanioli, cât și a spaniolei de către români. Și nu este vorba doar despre cuvinte, ci și despre elemente culturale, de civilizație indispensabile.

Atunci când nu reușea, prin multiple surse din diverse țări să găsească o soluție adecvată pentru definirea unui termen din limba spaniolă – cu atât mai mult cu cât spaniola este o limbă vorbită în multe țări de pe mai multe continente –, atunci dl. Alexandru Calciu adresa o scrisoare chiar Real Academia Española, pentru a se consulta asupra semnificației cuvântului respectiv cu cele mai îndreptățite persoane, pentru a putea include în dicționar sensul corect. Și întotdeauna prmea răspuns.

Nu pot uita cu cât entuziasm îmi arăta fișele alcătuite cu migală, cu un scris citeț și frumos, iar noile cuvinte descoperirile, care își găseau loc în dicționar, erau pentru el o revelație, acel sentiment care-l făcea să continue munca, să creadă cu putere că efortul său merită. Nu pot uita cum îmi arăta revistele, fișele cu tăieturi din ziar, iar apoi îmi explica frenetic cum descoperea nuanțele unor cuvinte cărora apoi le afla echivalențe în limba română – și atunci avea acea candoarea de copil, acea inocență pe care nu și-o pierduse vreodată, care-l făcea să fie tânăr. Nu pot uita cât de atent era la variantele dialectale ale limbii spaniole din diversele țări de pe mapamond, unde se vorbea spaniola, cum se amuza de sud-americani, care din modă sau din snobism uitau să pronunțe litera ”s”, producând stupoare pentru cei ce abia învățau limba spaniolă, dar și pentru cei ce știau bine limba. Cum transformau unii pronunția dublului ”ll”, care se spune ”yu”, iar ei îl pronunțau ”ș”. Și cu ce bucurie mi-a spus că la ediția a treia mai adăugase încă 2.500 de cuvinte, astfel că nu era vorba de o retipărire, ci de o ediție mai amplă.

Și cu câtă nepăsare l-au tratat ”Institutul Cervantes” de la București, care nici măcar nu s-a sinchisit să facă o lansare a acestui dicționar monumental spaniol-român apărut în anul 2005, cu toate că pe atunci directoarea era o româncă plecată de timpuriu în Spania.

Și cu câtă nepăsare a fost tratat de forurile academice din România, de unii hispaniști, care în loc să fie fericiți că au un astfel de instrument de lucru pus la dispoziție pentru ei înșiși și pentru studenții lor, au considerat că marginalizarea acestei apariții editoriale de excepție este cel mai bun răspuns. Nu-i așa, cenzura tăcerii este cea mai eficientă, o știm cu toții din perioada comunistă.

Și cu câtă nepăsare, ca să folosim un eufemism, l-a tratat editura, care a publicat ediția a II-a și ediția dicționarului român-spaniol, care a refuzat să-l plătească, considerând că muncade 20 de ani nu valorează nimic.

Acesta a fost o parte din amarul, spus numai între prieteni – pe care acum eu îl fac public, de la mine putere, acum când nu mai este – al lui Alexandru Calciu. A acceptat aceste condiții numai ca opera sa, și a Zairei Samharadze, de-o viață să nu se ducă pe apa sâmbetei.

Și chiar bolnav fiind, lexicologul nu s-a oprit, tot mai aduna cuvinte. În urma lui Alexandru Calciu au rămas peste 750 de cuvinte care ar trebui să fie incluse într-o viitoare ediție a dicționarului.

Luminița Voina-Răuț – traducătoarea lui Mario Vargas Llosa în România, dar și a multor piese de teatru din limba spaniolă – spunea între cunoștințe, referindu-se la dicționar, că este ”Biblia mea”,un instrument indispensabil pentru traducerea textelor literare. Hispanistul și poetul Sorin Mărculescu, traducătorul remarcabil al lui Miguel de Cervantes în limba română, dar și a multor altor texte din ”Secolul de aur” hispaniști, coleg de facultate cu dl. Alexandru Calciu afirma că ”odată cu Alexandru Calciu a dispărut o instituție”. Ce a lăsat el însă pentru generații întregi – pentru hispaniști, traducători de literatură, cei care fac retroversiuni literare, pentru studenți și elevi, profestori universitari și de liceu, pentru traducătorii unor texte științifice, tehnice sau juridice, etc, și, în genere, pentru culturile Spaniei și României – este incomensurabil.

Putem spune, cu mâna pe inimă, că  a pierit nu numai o ”instituție” a spiritualității umane, dar a murit și un om de o rară noblețe sufletească.

În urma lui însă, rămâne, pentru totdeauna, opera.