Cum a fost făcut scăpat Cărturarul*

0
86

Cu o memorie uimitoare, Elena Andrei și-a amintit cu o precizie demnă de invidiat, dar și cu un talent de prozator, o întâmplare ce s-a petrecut în existența sa în urmă cu peste patru decenii în urmă (textul ca fost scris în 2007). Merită să citiți textul, mai ales că acest număr va fi ilustrat cu opere ale personajului principal, pictorul M.H. Maxy, prieten de familie. Publicăm acest material și ca un omagiu, deoarece autoarea, mătușa mea, Tantieni, s-a stins de curând la venerabila vârstă de 105 ani, pe picioarele ei, perfect lucidă. (Peter Sragher)

Elena Andrei – ulei pe pânză – autor necunoscut

M. H. Maxy n-a ales calea exilului, precum bunul său prieten Marcel Iancu, care a emigrat în Israel înainte de intrarea României în al Doilea Război Mondial, întemeind acolo acel minunat sat al creatorilor, Ein Hod. El a hotărât să rămână în România, înfruntând pericolul Holocaustului. A ajuns, în 1949, directorul Muzeului Național de Artă al României. În această postură, a fost nevoit să facă multe concesii realismului socialist, dar a avut și șansa de a face achiziții de valoare, care au îmbogățit patrimoniul muzeului. Și, cum se știe, dacă are o conștiință profundă, un artist nu poate fi înfrânt de un regim, un artist nu moare, nu-și poate înăbuși simțul artistic adevărat. Acest adevăr s-a dovedit într-o împrejurare cu totul neașteptată.

Era pe la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut. Într-o bună zi, am primit un telefon de la o cunoștință care mă îndemna pe un ton agitat: „Du-te imediat la Sala Dalles, să vezi expoziția sculptorului Gheorghe Anghel“. Am fost foarte mirată de telefonul persoanei respective, pentru că aceasta nu avea nici un fel de contingență cu arta. Și mai mirată eram de urgența, de stăruința de a mă duce grabnic acolo, de a nu amâna nici măcar cu o zi vizita la expoziție. Totuși, pentru că era o persoană foarte serioasă, mi-am dat seama că trebuie să fie ceva important. Și m-am dus imediat acolo. Ajunsă la galerie, m-am învârtit prin expoziție, am admirat toate exponatele, însă am rămas nedumerită de unde izvora necesitatea vizitării neîntârziate a expoziției. Această stare de mirare nu a durat însă multă vreme, pentru că am observat într-un colț al sălii un grup compact de oameni, discutând cu aprindere. M-am apropiat și ceea ce am văzut mi-a tăiat respirația: o statuie monumentală, purtând denumirea sobră Cărturarul. Privind-o însă cu atenție, puteai recunoaște mica pelerină caracteristică preoților catolici de rang înalt și, în mână, o cărticică aidoma unui breviar. Din comentariile spuse în șoaptă în jurul acestei statui, am aflat că sculptorul Gheorghe Anghel, la acea dată grav bolnav, sculptase statuia monseniorului Vladimir Ghika, mort în 1954 în temnițele comuniste. Nimeni nu pricepea cum de cenzura comunistă permisese expunerea acestei statui. Un preot, pe deasupra catolic, imortalizat de un artist important în plină epocă a comunismului. Erau două explicații: incultura notorie a cadrelor de partid, așa-zis intelectuale, care n-aveau habar nici cum arătase Monseniorul Ghika, nici cum arată veșmintele unui preot catolic; sau șansa sculptorului ca cenzorul responsabil să fi fost un adevărat iubitor de artă, așa că paralizase îndoctrinarea marxist-leninistă din el. Teama cea mare era ca un tovarăș de partid cu oarecare cultură artistică să nu descopere adevărul și chemarea marxist-leninistă să predomine, ceea ce ar fi putut duce la dezvăluirea „artei decadente“ a lui Gheorghe Anghel. Astfel, sculptura ar fi riscat să fie îndepărtată sau chiar distrusă. Atunci s-a întâmplat minunea. Statuia a fost cumpărată de Muzeul Național de Artă, unde director era M. H. Maxy. El a avut nu numai curajul să organizeze expoziția cu acest exponat sensibil, ci, pe deasupra, să-l și achiziționeze. Așa a fost salvată o operă de artă cu triplă valoare: artistică, spirituală și de protest politic. Sculptura și-a redobândit adevărata denumire, Monseniorul Ghika, abia după 1989. Ea poate fi admirată atât în curtea Muzeului Național de Artă din București, cât și într-un mic scuar din apropierea Bisericii Sacré Coeur – ridicată prin osârdia Monseniorului Ghika în vecinătatea Statuii Aviatorilor –, unde a fost instalată acum câțiva ani, prin stăruința preotului paroh de atunci al bisericii, Ioan Ciobanu.**

________________________________

* Elena Andrei (1916–2022), născută Sragher, a absolvit liceul la București și cursurile de engleză ale British Council. A lucrat ca redactor douăzeci de ani la Editura Politică, după care a fost o vreme ghid ONT. A tradus, împreună cu fratele ei, I. M. Ștefan (pseudonimul lui Alexandru-Sergiu Sragher), mai multe cărți din limba germană, printre care câteva scrise de Stefan Zweig.

Articolul a apărut în Ziarul de duminică, supliment al Ziarului financiar, în mai 2007.

** Între timp, părintele Ioan Ciobanu este preot paroh al Catedralei Sf. Iosif și membru în Consiliul prezbiterial.

Lasă un răspuns