Bucuria privirii din grădina Împăratului Jiajing 凝视着嘉靖皇帝花园的喜悦

Vă propunem pentru prima oară un text de reportaj în versiune bilingvă, de această dată în limba română, originalul, și traducerea acestuia în limba chineză. Excelenta jurnalistă Su Yan s-a înhămat la această muncă grea. Cu spor, încântată de o minune care a apărut cu secole în urmă în țara ei, China.

Cu greu am scăpat de zgârie-nori – fie că este vorba de clădiri de birouri, fie că este vorba despre locuințe –, care se ridică la mai tot pasul în megalopolisul Shanghai. Bulevarde largi, noi, care șerpuiesc printre blocuri de vreo 30 de etaje și te fac să-ți întorci capul pe spate, pentru a le putea cuprinde.

Mai neobișnuit și impresionant – străzi suspendate peste străzi suspendate!!!, creând, prin șerpuirea lor chiar la 10 metri înălțime, senzația unor imenși dragoni înfiorători, împietriți, dar îmbunați de culoarea gri deschis a betonului. Pentru a le face și mai frumoase, dincolo de meandrele imaginate de arhitecți, străzile aflate la înălțime sunt adesea iluminate în cele mai diferite culori.

Shanghai impresionează prin dimensiunile incredibile, modernitate, dar, mai ales, prin ceea ce mai poți descoperi arhitectonic din trecut dacă umbli suficient prin urbe. Asta mă pasionează pe mine oriunde călătoresc în lumea asta largă. Să găsesc rădăcini ale trecutului, semne ale tradiției. Fie că este vorba de muzică, de artele vizuale, de literatură sau arhitectură. Așa că dau peste unele case elegante de câteva etaje – o raritate în oraș –, ascunse după crengile pline de frunze ale unui platan, apoi un cinematograf de vis din perioada interbelică, cu linii de-o simplitate încântătoare.

Încântare pentru sufletul meu a fost în Shanghai o misterioasă grădină clădită în anul 1559 de către împăratul Jiajing din remarcabila dinastie Ming (în timpul căreia au fost clădite și cartierele Hutong, dar și Templul Cerului, ce dăinuie și astăzi în Beijing), care a lăsat o amprentă de netăgăduit asupra arhitecturii, culturii și civilizației chineze. O grădină care mi-a rămas în suflet, aș putea chiar spune acum – după doar câteva zile de la întâlnirea mea cu această minune –, mi-a crescut în suflet, ca și cum nu plantele dinăuntru și florile cuprinse în arborii de magnolii ar crește în pământ, ci chiar în sufletul meu: pentru că ceea ce am văzut este cu mult mai mult decât o grădină. Aici, cum ar spune prietenul meu austriac Bernhard Widder – poet, arhitect, istoric al arhitecturii, fotograf –, am găsit acel genius loci, acel loc în care simți pe deplin că exiști ca ființă umană, ca artist, ca descoperitor al frumosului. Căci frumosul nu este întreaga realitate – pe care n-o putem, oricum, vedea și simți –, ci constituie acea parte din întreg pe care ființa noastră o consideră atât de aparte, încât trezește în noi sentimentul de frumos. Și devine pentru noi artă. Artă vie, dacă este vorba de grădina misterioasă din Shanghai. Artă care trăiește, chiar dacă cel care a conceput-o, cei care s-au bucurat de ea nu mai sunt printre noi. Grădina le-a supraviețuit, nu i-a uitat, și-i amintește de fiecare dată. N-o să-i uite niciodată, pentru că ei sunt părinții ei. Văd iarăși arborele de magnolie de peste un veac, care-și aruncă umbra peste pavilioanele din eleșteu, peste noi, care vrem să ne împărtășim, chiar dacă nu merităm, din frumusețea lui. Arborele se ridică la peste cinci metri înălțime; pare să îmbrățișeze unul dintre pavilioane cu crengile sale sau, dacă mă uit mai bine, să mângâie acoperișul acestuia. Magnoliile sale trăiesc în culoarea roz-pal. Câte o fi văzut și arborele, darămite pavilioanele, unde, câteodată – la ceasul dimineții îmbrăcate în răsăritul soarelui –, împăratul Jiajing își lua ceaiul într-o ceremonie care oprea timpul în loc chiar pe frunzele de iasomie. Pașii împăratului au fost, și ei, așezați pe pietrele pe care acum le calc, rotunjite de timp cum sunt ele. Pășea împăratul și pe podurile de lemn cu lampadare de deasupra heleșteului, chiar la ceas de noapte, cu lumânările aprinse în lampadare luminându-i calea, și, poate, privind câte o lebădă fremătând pe apă înainte de a-și odihni capul între pene. Da, chiar și cu un tricou pe tine, pantaloni scurți și adidași, fără nicio urmă de mătase care să mângâie aerul cu bucuria privirii, simți totuși eleganța locului, nu-ți poate nicicum scăpa atmosfera care te transfigurează, așa că te strecori printre curbele intrărilor, vezi, vezi, nu te oprești din a vedea, simți frumusețea înconjurându-te cu totul, iar totul este atât de mult, te cuprinde un fel de ritual al locului, care se impune de la sine, fără să bagi de seamă. Și te oprește, gata oricând pentru un ritual al ceaiului. Unul de care se bucura dis-de-dimineață împăratul Jiajing, cu atât de multă vreme în urmă. Așa, durează cam o oră până să-ți atingi buzele de licoarea sacră a Chinei, ca să-ți afli liniștea, acea liniște care te pregătește pentru meditație. Sau muzică. Sau poezie. De-acum, orice vis devenea realitate.

Și-o să vă spun acum de ce mi se pare misterioasă grădina, cum arhitectul acestei grădini a gândit-o – ținând seama de rafinatele gusturi ale împăratului –, împărțită între crearea de peisaj și ascunderea lui mirabilă prin porți de diferite dimensiuni, tăind spațiul cu geometrii neașteptate, în așa fel, încât ochiul să fie mereu surprins din diferite locuri, creând, de fiecare dată, iluzia unui alt peisaj, menit să bucure sufletul. Porțile și zidurile ba ascund, ba dezvăluie, invită, dar și țin deoparte, într-un fel de joc între misterul labirintului și deschiderea peisajului. Importantă este bucuria privirii, adâncimea simbolului, de la dragonul care șerpuiește, ondulându-se pe unul dintre zidurile despărțitoare ale grădinii, pavăza împăratului Jiajing, până la diferite sculpturi de păsări, ițite pe acoperișurile pavilioanelor, ca și când ar anunța din depărtare care este destinația pavilionului. Unul pentru servirea ceaiului, altul pentru primire, al treilea pentru meditația imperială.

Căci ce putea fi această grădină decât un loc de reflexie și relaxare pentru împăratul Jiajing, atunci când treburile țării nu-l chemau să ducă o altă luptă întru apărarea granițelor țării, atât de încercată în decursul istoriei. Mândrie mare și onoare este a fi împărat al Chinei peste munți, văi, păduri, mări și râuri, mai ales peste Râul Galben, sfântul Yang Tze, înghițind pământul și prefăcând totul în mișcare neostoită – dar ce răspundere apasă  pe ființa ta, ca să le poți ține laolaltă, așa că a fost nevoie să continui ridicarea unui zid imens, înalt, de netrecut, Marele Zid, construit de generații întregi: „Marele zid n-o să-l treacă nimeni!” – spune această mare operă arhitecturală, dar pe atunci, în vremuri de război, era o nesfârșită fortăreață împotriva dușmanilor, iar astăzi ni se pare nu numai impresionantă, ci și frumoasă, iar rolul ei s-a schimbat fundamental, căci, dintr-un instrument de apărare, s-a prefăcut într-un loc de celebrare a istoriei pentru întreaga lume, a opta minune a lumii, căci numai chinezii puteau clădi așa ceva de impresionant – , așa că, împărat fiind, erai nevoit să ai gândirea strategică a lui Sun Tzu, măiestria și curajul lui Guan Yu, înțelepciunea lui Lao Tze, sensibilitatea de a asculta poezia lui Li Pai, poetul care face, din natură – sunet și culoare, iar pe plăcile gravate pe zidurile grădinii, fiind atât de vii, aveai impresia că pasărea zugrăvită acolo chiar cântă și ar putea oricând să o pornească-n zbor spre tine, gravuri așezate de fiecare dată pe alt zid al grădinii, ca să ridici și tu privirea mereu spre cer, unde le-ai putea găsi, păsările, unde, de fapt, sunt. Da, și să privești gravurile minunate pe rând, în fiecare dimineață alta, sorbind din ceaiul de iasomie. Chiar dacă plouă, grădina ta este tot acolo, udată din belșug cu picăturile de ploaie mângâind plantele, florile, pietrele, schimbând culorile cu norii supărați pe oameni, căzând asupra lor, prăbușindu-se peste ei, chiar și asupra împăratului. Dar împăratul Jiajing avea mai multe pavilioane și pagode în care să se adăpostească și să uite de apa care nu se mai oprea din cerurile înnegurate. Oricum, se aduna în eleșteul care lega diferitele pavilioane prin poduri cu acoperișuri, străjuite de lampadare discret luminate, care aprindeau noaptea într-un roșu diafan.

Așa că împăratul Jiajing și-a găsit un loc, acela care a devenit numai și numai al lui,  în Anul Nou pe care-l sărbătorea mereu în pagoda pentru teatru, pe scena căruia se juca de fiecare dată o piesă veselă, care-i făcea pe împărat și pe curteni să se topească de râs, chiar dacă era frig și zăpada le atingea picioarele, ei erau veseli și fericiți, pentru că începea noul an, în care orice devenea posibil.

Această prezentare necesită JavaScript.

凝视着嘉靖皇帝花园的喜悦

Traducere in limba chineza: Su Yan

来到上海，我很难逃脱对摩天大楼的注目 – 无​​论是写字楼还是住房 –在这大都市林立高耸。崭新宽阔的林荫大道在约莫30层高的建筑间迤逦蜿蜒，让你情不自禁的回头仰望来拥抱这一切；而高悬空中的街道，约10米的高度，如同灰色的混凝土巨龙，盘转扭曲、令人惊悚而留下异常深刻的印象 。上海显露着令人难以置信的现代规模，但是只要你愿意多逛逛走走，便可以发现古朴风格的传统建筑。这让我在旅行途中不论到何处都充满激情，因为到处都能找到传统的标志，过去的脉络。所以我遇到了一些只有几层高而隐藏在绿叶丛中的优雅洋房，是城市中罕见的 ，还 有 一 家两次世界大战间如梦幻般的影院，夹带着简单迷人的建筑风格。

但让我衷心喜悦的还有明朝嘉靖皇帝建于1559年的神秘花园（在此期间，北京还构建了居民区的胡同和天坛），留下了一座带有无可否认的中国文化与文明印记的建筑。这个花园留在我的心灵深处，我甚至可以说， 在我与这个奇异的园林相遇短短几天后，它在我心灵中萌芽生长，就如园里的植物和被玉兰树环卫的花卉在地上生长一样；这个皇室的花园在我心灵中成长，因为我们所看到的不单是座皇室的花园。就如我的朋友奥伯恩哈德·威德这位诗人，建筑师，建筑史学家和摄影师所说的：“此地是巧夺天功的才艺汇聚，在这 里 你会充份感受到作为一个人，一个艺术家，一个美的发现者的存在意义。因为美并不是真实的整体，而是这整体的一部分，是我们不能完全看透和知晓的。然而却使这真实的整体存在成为如此的独特，从而唤醒了我们内心的美感，就我们而言成为艺术。

上海的神秘花园是鲜活的艺术，有生命力的艺术，虽然原构思修建者，及游乐其间的人业已久逝。 然 而 花园幸存了下来，没有忘记他们，且常常记念它们，因为他们是它的父母。 我又看到了一株百年高龄的玉兰树，将它的影子投射在我们身上，投射在池塘边的亭子上，虽然我们不配它的秀美，却渴望分享它。 玉 兰 树高5米; 它的枝叶包围了其中的一个亭子，细看一下还抚摸着亭顶。

淡红的玉兰花争相绽放，遮满了树干树枝，更不用说那些亭廊。时而， 在朝霞的辉映下， 嘉靖皇帝曾下诏饮茶仪式，让时间停顿在茉莉花叶上。 皇帝的脚步也曾停留在我们现今所踏的台阶上，随着时日，石头被磨得圆润光滑。 皇帝也曾漫步横跨池塘带着灯柱的木桥上，在夜间观看时，灯柱上点着的蜡烛，照亮了庭院里的路，不时还能看见一只天鹅在水上展翅，然后将头藏在羽毛间休歇。

不但如此，即使你穿着的跟丝绸没有任何联系的T恤衫，短裤和运动鞋，而这里流畅的清风会带着丝绸般的美感抚摸着你。你也会感受到这个地方的优雅，永远无法摆脱那改变你的气氛，所以你穿梭在弯弯曲曲的入口中，看，看，看，不停的四望，感受被周围的一切所包围，这一切是如此浓重，把你不知不觉地包围在这里的仪式中，让你随时准备停下来，加入一个茶道仪式。这是嘉靖皇帝在很久以前的早晨所享受的仪式。 因此，你嘴唇需要一小时的时间才能触到中国神圣的甘美，找到你的宁静，那种会让你为冥想做好准备的宁静。不论是音乐，还是诗歌， 是的从现在开始，任何梦想都会成真。

现在我想谈谈为什么会感到这是座神秘的花园，因为这花园的建筑师按着皇帝细腻的审美观，将此园借着不同尺寸的门展露出忽隐忽现的景色奇观，再间插着各类意想不到的几何空间，让你目不暇接，而这景中有景的感受，令人心旷神怡。园中的院门和墙壁，前后忽隐忽现，让你身处扑朔迷离的神秘幽径和豁然开朗的精美景观之间徘徊游览。重要的是眼目的愉悦，巨龙在与花园分离的一面墙上起伏蜿蜒，嘉靖皇帝的屏蔽，亭子上雕刻各式露头窥视的鸟，似乎从远处宣布庭院的功用：一是为茶道，二是为接待客人，三是为皇帝的冥想而设立。

这花园是嘉靖皇帝，在他历来饱经战火的国家无需再次奋起抵挡外敌的和平时期，放松和反思的地方。君临中国的高山，峡谷，森林，海洋和河流，尤其是湍流而下，汹涌澎湃的黄河、长江，这是中国皇帝最大的荣耀和骄傲。

然而历代皇室身系保守疆域一统的责任，不得不先后持续垒砌一条巨大高耸不可逾越的长城，这多代人的血汗劳力所兴建的御敌伟业像是在宣称：“无 人 能 够 逾 越 的 长城！“  在当年的战争当中，它是抵御外敌入侵的城堡据点，今天看来不仅令人印象深刻，而且美丽壮观，但是其作用发生了根本的变化，这防御建筑变成了庆祝人类历史的地方。这是世界第八大奇迹，只有中国人才能建造出如此气势宏伟的长城。

所 以作为皇帝，需要有孙子的战略思想，关羽的勇气，老子的智慧，以及听李白诗歌的敏感，这位诗人将大自然变为声音和色彩。御花园墙上的雕刻的各种鸟类如此的活灵活现，让你感觉那鸟随时可以飞向你，御园另一面壁上的雕刻，让你抬起头来，仰望天空，在那里也许你可以找到这些飞鸟，大自然中存在着的飞鸟。

是的，你每天早上啜饮着茉莉花茶，看着精美的刻画。 即使下雨，你的花园仍然在那里，雨水滋润土地，爱抚着植物，花卉，石头，改变着遮盖人们的云彩的颜色，落在他们身上，也落在皇帝的身上。

但是，嘉靖皇帝还有许多亭子和宝塔，可以遮蔽和忘记随着乌云不停坠落的大雨。 无论如何，雨水汇聚在旁依着各个亭子的水塘里，这些亭子又被些木桥串联了起来，木桥有遮阳的顶棚和灯火隐约的灯柱，夜间看去，这些灯柱形成了一连串闪烁透明的红点。

所以，嘉靖皇帝找到了一个地方，唯一专属于他的地方，在新年来到时，他总是在用作戏院的宝塔里庆祝，每次都有喜庆的戏剧表演， 让皇帝和朝臣们在欢笑里融化，温暖了他们的心灵。即使外面很冷，大雪覆盖了他们的脚面，但他们也感到快乐和幸福，因为新年起始万象更新，一切皆有可能。

苏燕译