Robert Şerban, O ars poetica / An ars poetica

0
145

M-am ținut și mă țin, uneori, de stilou ca să nu cad. L-am înfipt în hârtie ca pe un piolet, ca să nu mă duc la vale. Scriu ca să nu uit, dar și ca să văd mai pe îndelete, la relanti, din mai multe unghiuri, grozăviile prin care am trecut. Prin care trec.

Robert Șerban © foto Ariana Vulpe
Robert Șerban © foto Ariana Vulpe

Scriind, țesând, adică, un fel de pânză în jurul unor întâmplări personale, fie ca să le protejez, fie ca să le izolez, îmi amintesc de copilărie, de bunici, de întâmplări și oameni de atunci, de fundația vieții mele.

Un poet e un om cu sensibilități exacerbate, cu senzori fini, ce reacționează, deseori, chiar și la stimuli aparent banali. Pentru el totul are un potențial uriaș de tulburare. E un om foarte vulnerabil, mai ales când scrie, căci nu are armură, nu are capacitatea de a se replia imediat în fața unei emoții, a unor evenimente ce ies sau nu din cotidian, nu e în gardă, cum sunt cei mai mulți. Dimpotrivă, pare că este în căutarea a tot ceea ce-i nesănătos.

De fapt, un poet se află, poate fără să știe, tot timpul în căutarea morții. Care are infinite forme. Dar nu ca un sinucigaș, ci ca unul care iubește atât de mult viața, încât pare că vrea să găsească leacul împotriva morții. Iar poezia chiar asta e! Scriind, nu fac altceva decât să întăresc forța poveștilor care se vor confrunta, care se luptă deja cu moartea. Când ia un poet, moartea crede că l-a învins, fără să știe că scrisul acelui om l-a făcut, încă de când abia se usca pe hârtie, nemuritor. Un poet, chiar dacă nu a publicat niciun rând, chiar dacă a murit anonim, e peste moarte, așa cum ceața e peste pământ.


An ars poetica

I hold sometimes to the pen in order not to fall. I thrust it into the paper as if it were an ice axe so that I won’t fall into a precipice. I write so as not to forget in order to see – leisurely, in slow motion, from several angles – the frightful things I have been through. I am through.

Writing, weaving a sort of web around some of my personal experiences: I either protect them or set them apart, I recollect childhood, grandparents, happenings and people from back then, the foundation of my life.

A poet is a person with an exacerbated sensitivity, with fine sensors,  who often reacts even to apparently ordinary stimuli. For him everything has a huge upset potential. He is a very vulnerable human being, especially when he writes, because he has no armour, he does not have the ability to back away when facing an emotion and daily or outlandish events, he is caught off guard, like most people are. On the contrary, he’s looking for everything that’s unhealthy.

In fact, a poet is, perhaps unconsciously, always engaged in a search for death. His search has infinite forms. Not as a suicidal person, but as one that loves life so much that he seems to wish he could find the remedy against death. And that’s what poetry is! By writing I only strengthen the power of the stories that will come to face death, that are already grappling with death. When death takes away a poet, he thinks that he has defeated him without realizing that the man’s writings have made him – even as the ink is drying on the paper – immortal. A poet – even if he never published a line, even if he died anonymous – is above death just like the fog is above earth.

translation by Peter Sragher; with a revision by George Volceanov

Lasă un răspuns