Gabriela Lungu: „Traducătorul este un altruist, un cavaler. Și un singuratic”

and |Interviu, Nr. 35, Revista de Traduceri Literare

O discuție despre traducerea și retraducerea literară între Gabriela Lungu și Doina Borgovan

Doina Borgovan, jurnalist Radio România

Doina Borgovan, jurnalistă Radio România Cluj

Gabriela Lungu, născută în 1949 la Sebeș, este absolventă a Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, doctor în filologie cu o teză despre proza lui Giorgio Bassani.

A tradus din limba italiană volume semnate, printre alții, de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Margaret Mazzantini, Alessandro Baricco, Pier Paolo Pasolini, Dacia Maraini, Niccolo Ammaniti etc.

A primit premiul Uniunii Latine pentru traducerea volumului Corrado Bologna, Flatus vocis. Metafizica și antropologia vocii, precum și Premiul Internațional de traducere Diego Valeri (2010) pentru traducerea romanului Lunga viață a Mariannei Ucrìa de Dacia Maraini, apărut la Editura Univers.

Doina Borgovan: Cum ați ajuns la traduceri? Din ce motiv?

Gabriela Lungu: La sfârșitul anului 1984, am plecat în străinătate din motive personale foarte întemeiate, iar, după o vreme, am simțit că-mi lipsește foarte mult limba mea. Telefonul săptămânal cu mama și cele câteva scrisori de la prieteni nu reușeau să umple golul imens pe care-l lăsase lipsa limbii, lipsa casei, lipsa mamei, lipsa prietenilor.

Am găsit o carte care mi-a plăcut și am început s-o traduc în joacă, ca să-mi folosesc limba, ca să am un contact diurn, cotidian, cu limba. Și niciodată atunci, în 1984-1985, nu m-am gândit că asta s-ar putea transforma într-o profesiune aproape, pentru că traduc deja de peste treizeci de ani. Prima carte a fost publicată acum treizeci de ani și traducerea a ajuns să însemne extraordinar de mult în viața mea.

Doina Borgovan: Cu ce carte v-ați „jucat” prima dată?

Gabriela Lungu: Era o carte a lui Piero Chiara, scriitor pe care am avut norocul și onoarea să-l cunosc, un domn extraordinar de elegant, de generos, de cald cu mine, care eram o începătoare. El m-a ajutat, în sensul că mi-a dat multe materiale bibliografice despre el, despre literatura lui, și care, din păcate, s-a prăpădit înainte să-și vadă cartea publicată.

Și aici mai intervine o poveste: am tradus această carte destul de repede, în câteva luni, am predat-o la Editura Dacia din Cluj și, când era pe punctul să apară, după vreo patru ani, la sfârșitul anului 1989, cineva s-a trezit că nu pot s-o public cu numele meu, pentru că, deși plecasem legal din țară, eram văzută ca un soi de trădătoare. Așa că prima traducere mi-a apărut sub un pseudonim. Mi s-a oferit s-o public sub numele unui redactor de la Editura Dacia și mă felicit și astăzi că n-am acceptat acea propunere, pentru că, așa cum bine știm, traducătorii nu sunt foarte vizibili și sunt sigură că n-ar fi știut nimeni niciodată că acea traducere îmi aparține.

Doina Borgovan: Ce pseudonim v-ați ales?

Gabriela Lungu: (Râde.) Cred că unul destul de ridicol: Miruna Dragomir. Dragomir era numele bunicului meu patern. Iar Miruna cred că dintr-un soi de reminiscență adolescentină, după Ionel Teodoreanu, care avea un personaj cu acest nume și care-mi plăcuse pe vremuri foarte mult.

Gabriela Lungu

Gabriela Lungu

L-am folosit doar atunci, însă mă gândeam că poate îl voi folosi dacă voi avea curajul să scriu eu însămi ceva, dar, cum n-am acest curaj… poate vreodată, când voi ajunge pe la optzeci și ceva de ani, ca Nina Berberova. (Râde.)

Povestea asta a fost destul de apăsătoare pentru mine, dar a fost primul pas și, la acea vreme, n-aș fi bănuit că vor urma atât de mulți alți pași pe tărâmul traducerilor.

Doina Borgovan: Faptul că erați la debut și v-ați întâlnit cu autorul pe care-l traduceați a avut vreun rol în continuarea acestui drum?

Gabriela Lungu: Nu cred. Pasul al doilea l-am făcut după ce m-am întors în țară, după ce mi-am reluat postul la Facultatea de Litere și după ce m-am regăsit cu fostul meu coleg de liceu Marian Papahagi, care m-a întrebat de ce nu mai traduc. Se reînființase catedra de italiană, iar el devenise șeful catedrei.

Tocmai citisem o carte care-mi plăcuse extraordinar de mult, așa că i-am propus-o lui, pentru că avea la acea vreme o editură.

Și în acest al doilea caz l-am cunoscut pe scriitor, era un venețian pe care l-am vizitat acasă, Alberto Ongaro. Iată două întâlniri care mi-au marcat existența de traducător.

De fapt, între a doua și a treia carte, este o distanță foarte mare. A doua carte tradusă de mine a apărut în 1992, iar a treia abia în 2001.

A treia carte, scrisă de Dacia Maraini, este cartea pe care o iubesc cel mai tare, după Ghepardul. Este un volum care a așteptat extraordinar de mult la editură. A apărut la aproape opt ani de la predarea traducerii.

Doina Borgovan: Cum vă pregătiți pentru o traducere? În ce măsură este nevoie să lărgiți contextul cărții pe care o veți traduce în limba română?

Gabriela Lungu: Depinde de carte. Pregătirea nu este aceeași la toate cărțile. La unele, citesc volumul respectiv, puțin despre autor și puțină critică – și mi-este suficient. La alte cărți, cum este Băieții străzii de Pier Paolo Pasolini, care tocmai a apărut și care a fost piatra de încercare a activității mele de traducător, am dus o muncă teribilă de documentare, de citire a altor cărți, care să mă ajute să-mi creez limbajul pe care nu-l aveam.

Acțiunea cărții se petrece într-o mahala, deci aveam nevoie de limbajul de mahala și am început cu Groapa lui Eugen Barbu, care, mărturisesc, nu m-a ajutat foarte mult. Paradoxal, m-a ajutat prima parte din O dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu. De folos mi-a fost și Băieți de gașcă a lui Dan Lungu.

Ca să traduc această carte (Băieții străzii de Pier Paolo Pasolini), am recitit alte trei cărți, cu mare atenție și făcându-mi notițe, întocmind un vocabular al meu. Evident, pe Pasolini îl cunoșteam, despre această carte am și vorbit la un seminar al meu, cu titlul  „Scriitorii și orașele lor”, pentru că el relatează despre Roma, despre mahalalele romane. Nu-mi închipuisem niciodată că poate să fie atât de greu de tradus!

Doina Borgovan: Care a fost principala dificultate?

Gabriela Lungu: Faptul că aproape toate dialogurile și o parte dintre comentariile naratorului care se identifică cu autorul sunt în dialectul roman. Un dialect pe care Pasolini însuși nu-l stăpânea ca o persoană născută la Roma. El era originar din Friulí, primele lui experiențe literare au fost poezii scrise în dialect friulan, și abia apoi s-a mutat la Roma. Și, pentru că a început să iubească orașul și pentru că a trăit pe propria piele realitățile de după război într-un oraș devastat, și-a propus să scrie un roman al borgatei, al mahalalei, în dialectul roman. Însă tocmai pentru că dialectul acesta nu era limbă maternă pentru Pasolini îi creează traducătorului o serie de dificultăți de care m-am lovit încetul cu încetul. Una e să citești de plăcere, și alta e să încerci să transpui, să translezi, să interpretezi această carte într-o altă limbă.

Una dintre probleme era că nu întotdeauna transcrierile fonetice ale lui Pasolini corespundeau adevărului. Asta am aflat-o de la vorbitorii nativi ai dialectului roman.

O a doua mare dificultate – de fapt, cu caracter general, pentru că m-am izbit de ea și zilele astea, când corectez o altă carte, pe care am terminat-o de tradus – sunt poreclele. Ceea ce are savoare într-o limbă s-ar putea să nu mai aibă în limba ta. Trebuie să găsești un corespondent care să nu se îndepărteze foarte mult de original, dar care să spună ceva și în limba ta.

O a treia dificultate a fost limbajul trivial, care mie nu mi-e absolut deloc la îndemână, care creează probleme și pe care trebuie să-l redau. Noi avem altfel de înjurături decât italienii și trebuie să găsești corespondentul, dar să se potrivească în contextul respectiv, să i se potrivească personajului.

A fost singura carte la care am lucrat doi ani de zile.

Cartea pe care am tradus-o cel mai recent am început-o în iunie anul acesta și am terminat-o la sfârșitul lunii august. Și în cazul ei, este o poveste mai specială, pentru că, de obicei, nu accept traduceri cu termen foarte scurt, dar, de data asta, a fost ca un antidot al durerii, pentru că s-a întâmplat în acest an în viața mea un eveniment dramatic, din care am reușit să ies cu greu, așa că propunerea de traducere a venit la vreme. Am sperat că mă va ajuta. Și, în parte, a funcționat,  pentru că au fost orele acelea din zi sau din seară în care am stat cu computerul și cu cartea în față și nu m-am mai gândit la nimic altceva, în afara traducerii.

Gabriela Lungu

Gabriela Lungu

Doina Borgovan: Atunci când aveți un proiect traduceți în fiecare zi?

Gabriela Lungu: Sigur, absolut în fiecare zi.

Doina Borgovan: Și vă obsedează un cuvânt? Întrebați? Căutați?

Gabriela Lungu: Oo, sigur! Din fericire, acum internetul ajută foarte mult. Înainte, când nu aveam internet, de exemplu la cartea Daciei Maraini – unde sunt și cuvinte în dialectul sicilian –, am dat foarte multe telefoane în Italia, la prieteni. Atunci am făcut o listă de cuvinte pe care i le-am trimis doamnei Maraini. Am avut fericirea, chiar fericirea, chiar fericirea (!) s-o cunosc și pe ea. S-a întâmplat să nu le știe pe toate. Au urmat apoi telefoane la prieteni care aveau prieteni, cunoștințe sau rude din Sicilia. Așa se proceda. Până la urmă, banii pe care-i primeai pe o traducere îi dădeai pe telefoanele internaționale. Eu cel puțin așa făceam.

Doina Borgovan: Afli definiția cuvântului. Cum găsești apoi corespondentul în limba română?

Gabriela Lungu: E de multe ori o muncă ce devine atât de pasionantă, pentru că ajungi să cauți așa de mult, iar în clipa în care găsești te bucuri de parcă ai fi descoperit o piatră prețioasă undeva pe un drum prăfuit. Și astea sunt satisfacțiile muncii de traducător. Îmi umple mult viața și, chiar dacă nu există mari sau reale satisfacții, atunci când găsești un cuvânt, când o frază sună bine, când cineva îți spune că a citit cartea și i-a plăcut, tu știi că în cartea aceea există și o părticică din tine.

Doina Borgovan: Ați pomenit-o deja de două ori pe Dacia Maraini și romanul său Lunga viață a Mariannei Ucrìa, pentru care ați primit Premio Internazionale Diego Valeri, un premiu deținut anterior doar de Eta Boeriu și de Marian Papahagi. De ce iubiți așa de mult această carte?

Gabriela Lungu: Pentru că este povestea unei luptătoare, povestea unei nobile siciliene din secolul al XIX-lea, o fată care, la un moment dat, printr-un concurs de împrejurări care se explică doar la finalul cărții, devine surdo-mută. Perspectivele pe care le are sunt două: ori să fie închisă într-o mănăstire, ori să fie căsătorită cu un bărbat mult mai bătrân decât ea. Părinții făceau alegerea în locul ei. Deci pornește pe un drum deja stabilit de alții și este obligată de ea însăși să învețe să scrie și să citească pentru a comunica cu ceilalți. Din această femeie, pe care eu am denumit-o o larvă, își câștigă prin scris și citit calitatea de om, de fluture care începe să zboare, calitatea de femeie care poate să-și hotărască destinul. Personajul acesta absolut fabulos m-a fascinat și am tradus-o cu foarte mare plăcere.

Cred că a fost bucuria vieții mele să o cunosc pe Dacia Maraini, care a venit la București, și apoi la Cluj. Și am rămas încă, după aproape optsprezece ani, în relații foarte bune cu ea. Dacia Maraini este o splendidă doamnă a literaturii italiene, o foarte bună prozatoare, o femeie implicată în social, pe care ai găsit-o întotdeauna în marile bătălii de emancipare a femeii din anii ’60 și până astăzi. Am o extraordinară admirație și un respect deosebit pentru ea. Nelăsând deoparte faptul că, la optzeci de ani, este extraordinar de frumoasă. (Râde.)

Doina Borgovan: Aș vrea să vorbim și despre Ghepardul. Traducerea semnată de dumneavoastră s-a bucurat de foarte mare succes. Este a doua versiune în limba română. În ce mod v-ați raportat la prima traducere în românește a romanului lui Lampedusa?

Gabriela Lungu: Nu m-am raportat în nici un fel, nu m-a influențat deloc, firește că o cunoșteam, este traducerea lui Tașcu Gheorghiu din 1965, pe care n-am recitit-o, mi-am impus să n-o deschid până nu termin traducerea. Abia apoi am luat-o și am comparat câteva pagini. E puțin diferită. Evident, în cincizeci de ani, limba s-a schimbat. Eu cred și susțin această nevoie de a retraducere capodoperele literaturii, pentru că este necesar ca, o dată la patruzeci-cincizeci de ani, să oferim noilor generații o versiune nouă.

Îmi vine puțin să zâmbesc, amintindu-mi că, la o conferință pe care am ținut-o la Uniunea Scriitorilor din Cluj, poetul Ion Mureșan a întrebat ușor iritat de ce ar fi nevoie de o traducere nouă. Argumentul lui era că scriitorul a scris cartea o dată și pentru totdeauna și într-un singur fel.

Evident că este așa, dar, dacă între timp limba lui nu s-a schimbat, s-a schimbat limba noastră, iar traducerea lui Tașcu Gheorghiu era presărată cu arhaisme pe care eu le-am evitat. Sunt greu de găsit și de înțeles, există dicționar de arhaisme, dar intenția noastră este să-i oferim cititorului un text pe care să-l citească pentru plăcerea lecturii, și nu cu un dicționar alături.

Și am mai avut un avantaj – despre care deja am vorbit –, avantajul internetului. Cuvintele din dialectul sicilian pe care Tașcu Gheorghiu nu le-a găsit nicăieri la acea vreme eu le-am găsit. Îmi vine în minte acum un exemplu – nu-mi amintesc exact cuvântul în original, dar Tașcu Gheorghiu îl tradusese cu salcâm, dar, de fapt, era vorba despre mimoză. Sigur că, în economia paginii, a frazei nu este mare diferență, dar eu am tendința să mă apropii cât mai mult de original, iar, dacă Tomasi di Lampedusa a vrut ca acolo să fie o mimoză, atunci acolo trebuie să fie o mimoză, și nu un salcâm. (Râde.)

Eu spun că uneori e mai greu să traduci din italiană decât din engleză, tocmai din cauza acestei asemănări atât de mari cu limba română. Uneori, îmi scapă greșeli de genul „s-a dus să cumpere pane”.

Sunt multe cuvinte care provin din latină și au rămas în cele două limbi, dar cu sens diferit.

De aceea, lucrez cu mare atenție la corectură. Eu fac două corecturi: una cu originalul alături, în care verific traducerea exactă, și o a doua corectură, la care închid originalul și mă axez doar pe traducere, ca să văd cum sună în limba română, dacă fraza curge frumos, dacă este în spiritul limbii române, pentru că sintaxa este uneori diferită și poate și asta să fie o capcană pentru traducător. Se întâmplă să respecte prea tare sintaxa italiană și să nu o aducă în tiparele sintaxei românești.

Doina Borgovan: Ați afirmat de mai multe ori că traducătorul este un cavaler rătăcitor, ultimul cavaler rătăcitor al literaturii. De ce?

Gabriela Lungu: Este o imagine luată de la doi scriitori italieni care au scris întotdeauna împreună, lucru foarte rar, Fruttero și Lucentini. Dintre toate definițiile date traducătorului, de mediator, intermediar, autor din umbră, autor necunoscut, mi s-a părut într-un fel cea mai apropiată de ceea ce fac eu. Traducătorul este un altruist, un cavaler, pentru că el citește o carte care-i place foarte mult și despre care ar vrea să discute cu prietenii, dar nu poate, pentru că ei n-au citit-o și nici n-o pot face, pentru că nu cunosc limba pe care o cunoaște traducătorul. Rătăcitor, pentru că te învârți prin meandrele limbii pe care o știi, căutând un scriitor, o carte pe care s-o propui. Sigur, este o rătăcire voită. Dar mi-a plăcut mult definiția asta.

Un singuratic, o muncă de o solitudine cumplită uneori, pentru că stai ore întregi în fața computerului, pentru că nu ai posibilitățile pe care le au autorii, de întâlniri cu cititorii, festivaluri literare, prezentări de carte. Se fac rareori prezentări de traduceri. Ești singur cu cartea pe care o traduci, cu calculatorul, cu dicționarele nesfârșite care te înconjoară.

Poate uneori un soi de Don Quijote, pentru că au fost cărți de genul celei semnate de Dacia Maraini, pe care cu greu am văzut-o publicată, deși este o carte excepțională. Din fericire, mi-a adus ulterior extraordinar de multe satisfacții, pentru că, fiind a treia carte pe care am tradus-o, am fost primită în Uniunea Scriitorilor, pentru că mai târziu am primit pentru ea un premiu internațional de traducere, dar a trebuit să lupt pentru ea. M-am bătut pentru ea! Uneori o fac fără vreun rezultat.

Există un foarte bun scriitor italian pe care l-am tradus în limba română în urmă cu mai mulți ani, care n-a avut vânzări spectaculoase, și atunci n-a mai fost publicat. Deși el a mai scris alte cărți și a ajuns finalist la premiul Strega. L-am propus la mai multe edituri, și nu reușesc să-l impun: este vorba despre Alessandro Perissinotto. Scrie un fel de fals roman polițist, unde există o crimă, un detectiv, dar există extraordinar de multă psihologie, o investigație fantastică în meandrele sufletului omenesc, o preluare a realității, a unor fapte real petrecute. Dar se pare că în România romanul polițist, dacă nu e scris de Agatha Christie, nu are succes, nu se vinde.

Doina Borgovan: Acum îmi mai amintesc de o carte pe care ați tradus-o și despre care știu că vă este foarte dragă. Nu-mi amintesc titlul volumului, dar știu că este vorba despre genocidul armenilor.

Gabriela Lungu: Ferma ciocârliilor de Antonia Arslan. Acolo am avut sprijinul doamnei care era la acea vreme directoarea Centrului Cultural Italian, iar cartea am tradus-o împreună cu colegul meu Ștefan Damian. A fost și aceea o carte dragă sufletului meu.

De multe ori, literatura mi-a dezvăluit imagini, aspecte, situații din istoria cea mare pe care nu le știam, pe care noi nu le știam. Cum ar fi cartea Venit pe lume de Margaret Mazzantini, petrecută pe fundalul războiului de la Sarajevo, cartea lui Stefano Zecchi despre soarta tragică a italienilor rămași la sfârșitul celui de-al Doilea Războiul Mondial în Dalmația cedată iugoslavilor.

Uneori, literatura îți poate dezvălui mai mult decât o face o carte de istorie.

Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.