Despre clasicism și romantism*

0
458

traducere de Vasile Moga

Mai multe numere la rând am publicat o serie de fragmente din cele mai importante creații, dar și o serie de analize pertinente ale/privind Romantismul Polonez, mult prea puțin cunoscut și apreciat la vremea lui în Europa, dar și în peisajul literar românesc din ziua de azi. Este meritul domnului Prof.dr. emerit Constantin Geambașu că aceste perle ale culturii și literaturii poloneze din acea perioadă înfloritoare au putut vedea lumina tiparului, multe dintre ele traduse pentru întâia oară. Domnia sa a reușit să creeze o echipă o de traducători literari valoroși, dintre care îl menționăm pe Vasile Moga, dar a conlucrat și cu poeta Passionaria Stoicescu, pentru a șlefui poeziile marilor romantici polonezi. Am publicat în Revistă și creații ale artei vizuale din perioada Romantismului și am scos în evidență faptul că unii creatori, precum Cyprian Norwid – cel prezentat în acest număr – era un creator de magnitudine renascentistă: poet, prozator, pictor și filosof. (Fitralit)

***


În ceea ce privește spiritul poeziei noastre, el se definește predominant prin dragostea de patrie, prin dorința de a elogia faptele civice pline de noblețe, prin moderație în entuziasm, prin imaginație liberă, fără nimic înspăimântător, fără închipuiri fantastice, printr-o simțire plină de duioșie, prin simplitate – care-i caracterizează prea puțin pe scriitorii străini din zilele noastre –, prin imagini câmpenești ale vieții la țară și ale traiului familial, prin moralitatea  filosofiei practice, prin pasiuni cumpătate și prin sobrietatea obiceiurilor.

Adeziunea la acest spirit este poate cel mai util avantaj pentru viitoare înfăptuiri literare. În vremurile noastre am progresat atât de mult în diverse ramuri ale poeziei, încât putem să ne permitem o comparație cu epoca tutelară a lui Stanisław August. Pierderea inimitabilului haz al lui Krasicki poate fi contrabalansată de un excelent progres în domeniul artei dramatice. Mă voi exprima cât se poate de reținut, dar vom face un mare deserviciu progresului dacă dorim să ne prețuim și să ne îmbunătățim doar în măsura în care ne putem compara cu străinii. Niciun popor nu s-a perfecționat în acest fel și fiecare își are propriii scriitori, pe care știe să-i evalueze în funcție de spiritul național și gustul propriu. Putem spera totul în ceea ce privește limba și în caracterul național.

Cât despre felul cum ne raportăm la romantism (dacă cititorul binevoiește să-l înțeleagă în spiritul a ceea ce am încercat să arăt până acum), nu-mi voi permite niciun alt comentariu. Căci aceasta ar însemna să anulez puterea de gândire a fiecăruia, să impun reguli sentimentului. Modelul romantismului îl găsim în natură, pe care nimeni nu poate învăța de la nimeni cum s-o înțeleagă. Fiecare o înțelege ca om care percepe cu propria-i sensibilitate vocea și imaginea naturii, respectiv istoria speciei umane. În calitate de polonezi creștini, să nu căutăm așadar elementul romantic religios în acele orori triste, pe care și le-au găsit popoarele germanice. Să respectăm în romantism sentimentele sociale mai blânde, pe care i le-a insuflat sfântul său legiuitor, pe care ar trebui să ni le însușim ca învățături, așa cum le-au înțeles strămoșii noștri. Ca polonezi atașați de pământul părinților noștri, să nu încercăm să reînviem în noi amintirea strămoșilor prin poezia cavalerească a Evului Mediu, ci să ni-i închipuim doar ca pe niște cavaleri cu simț civic, preocupați de felul cum ar putea contribui la bunăstarea tuturor, trăind din agricultură, nu cățărându-se pe stânci ca vulturii, nu repezindu-se ca ei din cuiburile lor după pradă pe câmpiile vecine, luptând nu întru slava domnițelor, ci pentru glia strămoșească. Acum, în special, trăim într-o epocă plină de amintiri. Soarta minunată a Patriei noastre oferă un vast domeniu de manifestare pentru poezie. Elementul romantic pentru noi îl constituie orașele noastre de odinioară, acoperite acum de pământ arabil; castelele triste în care locuiau regii noștri și de zidurile cărora țăranii își sprijină acum acoperișurile de paie; capitala unde acum, în locuri diferite, două dinastii iubite de regi și atâția cavaleri își dorm somnul de veci. Sybilla, unde au fost salvate de la distrugere puținele rămășițe ale strălucirii noastre. Mormintele cavalerilor, pe care le întâlnim peste tot pe câmpiile noastre. Cavalerii, care, la fel ca Enea, au părăsit Troia distrusă, dar nu pentru a-și întemeia un nou sălaș pe pământ latin, ci pentru a-și salva armele ca răscumpărare a sângelui vărsat pentru cauza altcuiva, pentru ca, odată cu nemărginită speranță, să se întoarcă cu ele la mormântul Patriei.

Artur Grottger, Ofelia, 1865, Muzeul Național din Cracovia, Wikipedia Commons

Chiar dacă trebuie să ținem cont de modelele poeziei germane sau franceze, fiecare ar trebui să se ghideze după gustul național, și nu după o prejudecată în favoarea cutărui sau cutărui model. Să nu fim un ecou al străinilor! Nu în simpla respectare a regulilor formale și a gustului acceptat constă valoarea unuia, nici în renunțarea la toate regulile, frumusețea celuilalt. Un geniu va ști să-și împace libertatea cu regulile. Un talent mediocru nu va face nimic altceva decât să se supună cu servilism acestora. Să ne ferim de formalismul superficial al francezilor, care nu face apel la emoție, ci doar la gust, căci poezia are o vocație mai înaltă. Să evităm, de asemenea, delăsarea germană, care, în loc să dea culoare, să nuanțeze imaginația, tulbură limpezimea ideilor. În poezie să nu prețuim doar ceea ce este de bonton, așa cum ne-au învățat francezii, căci poezia este singura comoară care ne-a rămas din epoca de aur. Și acum, ca și în perioada saturnaliilor, oricine ar trebui să poată practica această artă. Francezii, care nu cunosc în poezia lor decât persoane înalte sau păstori idealizați, nu-și propun să redea valorile cetățenești, cu care germanii își difuzează poezia și obțin rezultate salutare prin prezentarea unui frumos ideal din viața de familie. Trebuie să aducem cinstire virtuților și meritelor marilor personalități, dar să nu facem acest lucru prin ode reci ca ale francezilor sau prin tragedii monocorde, din care nu ne dăm seama de caracterul, vârsta sau rangul lor, ci cerem actorilor să recite aceleași fraze politicoase și curtenitoare, indiferent despre cine e vorba. De asemenea, nu de respectarea mecanică a regulilor

verosimilității, a duratei de până la 24 de ore și a celor patru pereți depinde realizarea intenției dramatice, ci de dezvoltarea expresivă și rațională a intrigii. Și să judecăm o piesă după cât de mult ne interesează până la sfârșit și după sentimentele pe care ni le lasă după ce actorii părăsesc scena. Să nu facem însă nici ca nemții, la care toți eroii sunt poeți de renume. Să respectăm arta și decența alături de natură, mai ales adevărul artistic, nu o verosimilitate sclavă. Să nu fim, ca francezii, sclavii regulilor, să mai lăsăm ceva și naturii, dar să nu facem, ca germanii, care nu țin seama de nimic, pentru ca arta să vină în ajutorul naturii și legilor rațiunii. Poezia ar trebui să fie ca o piatră de pe drum, care are o valoare în sine, dar câștigă și mai multă valoare dacă e lustruită artistic, devenind mai atractivă și pentru ochi. Calitățile interioare ale poeziei, ale sensibilității și imaginației și, mai ales, tendința spre meditația filosofică le remarcăm la germani. Cele exterioare, bunul-gust și perfecțiunea formei, le găsim la francezi. Ar trebui să ni le însușim și pe unele și pe celelalte. Soarele face germenii să crească peste tot unde ajunge, dar mâna artei îi poate veni în ajutor. Acolo unde pământul este fertil, arta veghează creșterea și-i împodobește abundența; acolo unde este mai puțin fertil, ea poate ajuta și mai mult natura.

În critică, să nu cerem poeziei să devină o simplă abilitate, îndrăgită doar de cunoscători; ea nu este făcută să se adreseze doar unei clase aparte, care-și atribuie în mod exclusiv bunul-gust, ci întregului public. Fiecare popor își recită din memorie versurile lui Racine, Shakespeare, Tasso, Krasicki, Schiller, pentru că fiecare dintre aceștia a scris pentru poporul său, potrivit gustului său.


* Kazimierz Brodziński, Despre clasicism şi romantism, în: Romantismul mesianic polonez. Antologie, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2022, pp. 35–146 (fragmentele citate, la pp. 140–144).

Articolul precedentNuvelistica lui Cyprian Norwid
Articolul următorDana Bădulescu’s fruitful journey through a translated man’s gardens

Lasă un răspuns