traducere de Constantin Geambașu
Sfera creației în proză a lui Norwid1
În proza lui Cyprian Norwid, se cuvine să distingem câteva compartimente nu totdeauna separate între ele prin limite clare. Proza lui artistică în sine (fără îndoială, acestea sunt mici forme literare) oscilează în jurul unei sinteze a stilurilor și convențiilor. Ficțiunea, documentarea și reflecția eseistică se amestecă în nuvelele scriitorului, paginile de jurnal pătrund în atmosfera eseului, textele eseistice ajung să fie proză poetică2. Scrierile lui Norwid despre literatură și artă alcătuiesc un larg evantai de enunțuri cu caracter de critică programatică, autoprezentare intimă și interpretare a operelor altora, publicistică social-culturală, sinteză a expunerii (dar nu academice). Scrierile politice și sociale ale lui Norwid prezintă evoluția gândirii, de la istoriozofia romantică și ideologia națională, la istorismul organicist din secolul al XIX-lea, marcat de reflecție sociologică și antropologia novatoare a civilizației. În sfârșit, epistolografia nu aduce doar numeroase reflecții estetice, sociale, politice, generalizări aforistice sau sinteze ale gândirii lui Norwid, ci îndreaptă atenția cititorului spre truda scriitorului în ceea ce privește stilul și îl inițiază în aspectele intime ale expresiei.
Autorul cultivă proza de la începutul practicii sale literare, printre cele zece texte ale debutantului de nouăsprezece ani se va afla și povestirea Îngrijitorul cel bun ( Łaskawy opiekun) sau Bartolomei Alfonsem (Bartłomiej Alfonsem). Această operă cu temei autobiografic3 se înscrie în convențiile narative ale realismului timpuriu din literatura polonă și, deși nu face parte din eșecurile artistice ale tânărului scriitor, nu dispune de continuitate în scrisul lui Norwid din perioada maturității. Individualitatea sa, în faza cea mai timpurie a creației (Varșovia, 1840–a doua jumătate a anului 1842), este definită în mare măsură de manifestele lirice: Condeiul (Pióro), menținut în spiritul byronismului nedepășit, și idila filozofică neoclasică Unei sătence (Do wieśniaczki)4. Faza varșoviană a biografiei lui Norwid este esențială, având în vedere identificarea generațională și unele premise ale competențelor sale creatoare. Capitala se trezește la viață culturală după un deceniu de marasm declanșat de represiunile brutale rusești în urma Insurecției din noiembrie (așa-numita noapte a lui Paskiewicz). Cei de vârsta lui Norwid conspiră și devin uneori victime tragice. Printre tinerii poeți, apar multe talente lirice autentice, cu atitudini estetice și sociale diferite (radicali revoluționari, boema, curentul estetizant); Norwid este singurul care reușește să vorbească în limbajul protestului social și al doliului național, recurgând la exprimarea melancoliei și a alienării, la stilul rafinat. În această generație se manifestă, de asemenea, tendința de a dezvolta arta națională. Norwid va deveni nu doar unul din cercul creatorilor care îmbină scrisul cu practica artistică, ci și apărătorul ideii artei naționale în critica plastică, teoreticianul stilului național în artă, precum și apologetul lui Chopin ca artist național5.
Celelalte nuvele provin din perioadele următoare, de mare însemnătate în biografia creatoare a lui Cyprian Norwid. Menego, text cu subtitlul semnificativ Fragment de jurnal, apare în anul 1850. Acesta este al optulea an al peregrinărilor europene ale „poetului și prestidigitatorului“ varșovian, ce duc prin Cehia, Germania, Italia și Belgia, până la Paris. În acest timp cunoaște marea moștenire europeană, se instruiește în domeniul artelor plastice, stabilește legături cu Krasiński, Mickiewicz și alte personalități ale emigrației poloneze și se implică activ în evenimentele Primăverii Popoarelor la Roma. Scrie multe versuri care vor intra în canonul liricii sale (printre altele, La Verona, Rapsodie de jale în memoria lui Bem).
Formarea stilului individual poetic al lui Norwid este rău primită de receptorii de specialitate; el le răspunde cu articolul Claritate și întuneric. Poemele discursive cu conținut social, prefigurate de Promethidion (1851), sunt respinse atât din cauza ideilor exprimate acolo, cât și a formei poetice. Norwid își încearcă forțele și ca publicist – ideolog național și istoriozof. Primul său enunț în chestiuni naționale și sociale – enunțul publicistului care prezintă rațiunile emigrației și destinele tinerei generații – datează din anul 1846; de atunci și până la sfârșitul vieții, el a descris și a comentat fenomene și întâmplări curente, străduindu-se deseori să le influențeze evoluția.
Două culmi ale creației în proză
Conflictul în relația cu criticii și situația materială grea îl determină pe Norwid să ia calea Americii (sfârșitul anului 1852–jumătatea anului 1854). În acest interval, își îmbogățește experiența civilizațională în Lumea Nouă (șederea la New York, Expoziția Mondială) și la Londra. După anii nu prea rodnici din America, scriitorul renaște la Paris. Scrie unul dintre cele mai reușite poeme epice poloneze, Quidam (1855), despre frământările spirituale ale unui tânăr la Roma în secolul al III-lea după Cristos. Pe baza evenimentelor Insurecției din ianuarie (1863–1864) scrie, printre altele, poemul genial Pianul lui Chopin. Pregătește placheta de o sută de poezii Vademecum (1865–1866), care nu vede însă lumina tiparului; în a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest volum, publicat, a devenit unul dintre fundamentele liricii polone contemporane. Despre necesitatea și rangul artei naționale, vorbește cu aplomb în broșura Despre artă (pentru polonezi), 1860, și în următorul poem digresiv, Despre libertatea cuvântului (1868). În perioada Insurecției din ianuarie, redactează o serie de memorii, în care se străduiește să înfățișeze contextul european al luptei poloneze pentru eliberarea națională și starea contemporană a cauzei poloneze pe arena internațională; apelează, de asemenea, la reglementări juridice, care asigură într-o mai mare măsură modus operandi pe câmpul de luptă.
Printre cele câteva publicații ale autorului din perioada analizată, o semnificație deosebită capătă volumul Poezii (Poezyje, Leipzig, 1862). Alături de poemul epopeic Quidam sau de drama misterelor Krakus, un prinț necunoscut, au apărut textele narative însoțite de subtilul „legendă“, Brățara (Bransoletka, 1858), o acțiune fictivă într-o realitate vag conturată din Florența, și Civilizația (Cywilizacja, 1861), evocând realități din călătoria transoceanică a autorului. De asemenea, au fost publicate în presă Flori albe (Białe kwiaty) și Flori negre (Czarne kwiaty), scrise în anul 1856, bazate pe amintiri din diferite perioade de viață ale scriitorului, cu încărcătură metaliterară.
Încununarea realizărilor lui Norwid din domeniul prozei artistice sunt așa-numitele nuvele italiene: Stigmatul (Stygmat), „Ad leones!“. Secretul lordului Singelworth (Tajemnica lorda Singelworth), puse la dispoziția cititorului abia în anii 1901–1905. Roma și împrejurimile Cetății Eterne, precum și Veneția alcătuiesc aici scena amplă a narațiunilor încărcate de reflecții culturale și idei istoriozofice. Aceste opere datează din anul 1883, din ultimele luni de viață a scriitorului. Laolaltă cu eseurile Tăcerea (Milczenie) și Ultima fabulă (Ostatnia z bajek), ele scot în relief în mod dramatic faptul că, spre sfârșitul vieții, scriitorul tinde nu doar spre o sinteză, ci și spre dezvoltarea concepțiilor sale creatoare, pe care le-a construit neîntrerupt, în pofida împrejurărilor tragice de viață. După anul 1870, când rolul cultural al emigrației poloneze a suferit o radicală restrângere în favoarea vieții culturale din țară6, iar Parisul, „capitala secolului al XIX-lea“7, îi salută pe Verlaine, Lautréamont, Rimbaud și Zola, Norwid, cu pasiune nedomolită – în pofida marginalizării soldate cu șederea într-un azil –, percepe fenomenele care marchează itinerarul principal al modernismului și le comentează ca observator critic.
El însuși trece de o altă cezură în biografia sa creatoare. În lirică, atinge cea mai înaltă cotă a sensibilității estetice (se pare că niciodată înainte frumusețea lirică nu domina atât de mult la el necesitatea expresiei și aspirațiile intelectuale). Din anul 1870, datează unul dintre cele mai frumoase poeme lirice poloneze despre dragoste: Assunta; la scurt timp după aceea, Norwid începe să lucreze la cele mai bune drame ale sale: Inelul Marii Dame, Cleopatra și Cezar. Scrie texte remarcabile, de la care ar putea începe orice antologie de critică artistică modernă: Cetățeanul Gustave Courbet (1872) și Salonul (1881). Eseul Anihilarea poporului (1871), reflecție despre capcanele ființei naționale, ale tradiționalismului orb și progresismului nesăbuit, ne dezvăluie un Norwid nu în ipostaza publicistului, ci de-a dreptul în cea a înțeleptului. Eseistica socială și filozofică a nefericitului exilat polonez demonstrează că el nu dorește să rămână la marginea principalelor tendințe și idei ale epocii (emanciparea femeilor, darwinismul); că nu tinde să meargă în direcția curentului modernist, ci dimpotrivă, dorește să construiască o altă perspectivă pentru opinia poloneză și europeană, o gândire chibzuită și binefăcătoare pentru omul secolului al XIX-lea8. De asemenea, încearcă să-și adune concepțiile și intuițiile metafizice și să le pună în legătură cu premisele religioase. Tăcerea (1882) și Ultima fabulă (1883) atestă din plin aspirațiile lui Norwid gânditorul. Trilogia italiană atestă totodată apogeul posibilităților artistice ale lui Norwid în proză. În stadiul terminal de tuberculoză, Norwid a conferit nuvelei sale cele mai înalte standarde cognitive și artistice, datorită faptului că a reușit să construiască o formă în proză despre redarea sintetică a realității, despre compoziția flexibilă (pe mai multe planuri, ciclică); o formă bogată în evocări și în variante ale împletirii poeziei cu proza9. Nuvelele italiene alcătuiesc un spațiu de reflecție antropologică și istoriozofică a scriitorului10, iar Ad leones!, împreună cu Ultima fabulă pot fi considerate un testament (și un avertisement) al înțeleptului și artistului.
1. Fragment din prefața la volumul Cyprian Kamil Norwid, Scrieri în proză, Eikon, București, 2022.
2. Vezi G. Halkiewicz-Sojak, Żywioł eseistyczny w prozie Norwida, în Nawiązane ogniwo. Studia o poezji Cypriana Norwida i jej kontekstach, ediția a II-a, Kraków, 2021, pp. 79–89.
3. Norwid putea fi inspirat și de romanul Poetul și lumea (Poeta i świat, 1839) de Józef Ignacy Kraszewski.
4. În Varșovia de atunci, colegii de generație ai lui Norwid nu aveau acces la marea poezie din emigrație. În mare măsură, ei se inspirau din operele autorilor primei generații de romantici (Mickiewicz, Malczewski, Zaleski, Goszczyński). Cel puțin patru poeți din această generație, departe de a fi epigoni – Teofil Lenartowicz, Władysław Syrokomla, Felicjan Faleński, Karol Brzozowski –, au format puntea de legătură cu lirica pozitivismului târziu și a Tinerei Polonii.
5. Poemul discursiv Promethidion (1851) inaugurează această serie de teme. Textul a devenit obiect de receptare vie și multilaterală în primele decade ale secolului al XX-lea.
6. Campania pozitiviștilor de după anul 1870 inaugurează o nouă perioadă în literatura polonă, în timp ce în artă continuă pe scară largă fenomenele postromantice. Ideile programatice și opțiunile estetice ale pozitiviștilor („ale epocii nepoetice“) sunt departe de convingerile și preferințele lui Norwid.
7. Expresie popularizată de Walter Benjamin; vezi Pasaże, red. R. Tiedemann, trad. I. Kania, postfață Z. Bauman, Kraków, 2015, pp. 33–61.
8. Vezi A. Ziołowicz, Norwidowski dramat wieloperspektywiczny, în Dramat i romantyczne „Ja”. Studium podmiotowości w dramaturgii polskiej doby romantyzmu, ed. a II-a, Kraków, 2021, pp. 238–240. Cf., de asemenea, S. Rzepczyński, Norwid a nowoczesność, în vol. colectiv Romantyzm i nowoczesność, red. M. Kuziak, Kraków, 2009, pp. 185–215.
9. Acest fenomen semnificativ în creația lui Norwid este analizat de D. Plucińska, Poezja i proza jako kategorie teorii i praktyki literackiej Norwida, în vol. colectiv Genologia Cypriana Norwida, red. A. Kuik-Kalinowska, Słupsk, 2005, pp. 261–284.
10. Tematica venețiană este prezentă în aceste nuvele de la început până la sfârșit; vezi Z. Szmydtowa, Nowele weneckie Norwida. Genius loci, în Studia i portrety, Warszawa, 1969, pp. 276–307.
