Mircea Dan Duță, Ondřej Krystyník și aleea pe care alergau caii

0
212
Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher
Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher

Facem vorbire despre unul dintre cei mai erudiți poeți cehi contemporani – iar comparația rezistă nu numai în cadrul generației autorului sau al celor apropiate. Pasionat de istorie, antropologie, mitologie și filozofie, Krystyník practică o poezie elaborată, bazată pe atenția acordată în mod egal produsului final, elementelor de construcție stilistică și tematică și tehnicilor de conectare a acestora, contând pe anumite cunoștințe ale cititorului (nu numai) în domeniile enumerate mai sus, dar fără a face din aceasta o condiție sine qua non a înțelegerii textelor.

Complexitatea receptării lor, fără doar și poate îmbogățită și fluidizată de un anumit nivel al inițierii, rezistă într-o bună măsură și în absența acestuia, poemele nefiind în mod absolut tributare bazelor sau trimiterilor teoretice, asocierilor și simbolurilor de natură științifică pe care autorul își sprijină ceea ce am putea numi osatura intelectuală a textelor. Există întotdeauna, pe lângă aceasta, și o țesătură de tip sistem nervos sensibil a elementelor narative, a tropilor și a imaginilor în sens strict artistic, datorită căreia poemul impresionează și atrage atenția per se, ca „produs“ strict literar și, în același timp, ca „poveste“ (prezentă inevitabil aproape în fiecare dintre ele). Mai mult, există situații când artisticul permite deducția, intuirea „teoreticului“ din spatele poveștii, inervația sensibilă poate deveni cheia către sistemul osos, structura solidă care întărește „fizic“ întreaga construcție, dezvăluind cu această ocazie echivalența celor două rețele în ceea ce privește forța de susținere a întregului și de conferire către acesta a unor doze comparabile de credibilitate pe plan artistic, respectiv intelectual, relația lor în mod neașteptat bijectivă, chiar izomorfică, oportunitatea de a o intui pe fiecare dintre ele prin înțelegerea – să-i spunem concretă – a celeilalte.

Poetul ceh Ondřej Krystyník pregătindu-se cu seriozeitat de o recitare poetică (la dreapta)

(…)
pe nava care duce
acolo unde vrea să ajungă inima mea
nu sunt acceptați aceia
ca mine.
 
M-am ascuns în cală
și poate că, din solidaritate cu cei condamnați, 
până și corpul navei m-a acceptat
preț de câteva clipe (…)
 
(Pasager clandestin)
 
Nu este nevoie să cunoaștem legenda (prezentă în mitologiile mai multor popoare) cu privire la călătoria cu o barcă sau corabie rituală către lumea de dincolo a sufletelor celor duși, pentru a intui în pasagerul clandestin pe nava care duce acolo unde vrea inima lui un subiect al mai sus-menționatei legende, iar în aceasta, embrionul narativ și simbolic al superbei alegorii care dă substanța poemului. 
 
Lupii își dezgroapă morții:
doliul lor,
distribuit după criterii precise,
adulmecă umbrele reticent.
 
(Obiceiurile de înmormântare ale canidelor)
 
Dubla trimitre reciprocă între cele două structuri de rezistență ale textului este cu atât mai evidentă în poemele scurte, unde ambele se confruntă și se completează aproape „la vedere“: având la bază legende central-asiatice cu privire la obiceiurile de înmormântare ale lupilor, poemul introduce elementul uman de-abia în strofa a doua, iar finalul poate fi înțeles exclusiv în cheie mitic-antropologică, întrucât lupul și omul sunt, în fond, echivalenți în incapacitatea lor de a-și înțelege reciproc ritualurile.
 
Cât de ciudate i-ar părea
obiceiurile de îngropăciune [ale omului] (…)
 
Dar textul în care Krystyník își atinge, probabil, apogeul artei de a ne învăța să redescoperim (reconstruim?) materialul de construcție pornind de la forma finală a ceea ce autorul a construit deja este intitulat Avatarul esenței

(…) îți voi întinde o gheară de sprijin
și te voi ridica
la bordul
(de mult?) făgăduitei noastre
ambarcațiuni cu pene –
vom pilota
cutia cea neagră
cot la cot.

Poemul este foarte puternic prin sine, prin povestea pe care o spune și prin încărcătura metaforică. Putem spune, fără a exagera, că aproape fiecare metaforă dă formă artistică unui simbol biblic, mitologic sau de legendă, în timp ce povestea sintetizează cel puțin trei mituri de origine diferită: 

— superba imagine catolică a femeii și a bărbatului uniți prin sfânta legătură a căsătoriei, indestructibilă chiar și dincolo de moarte,

— vocația creatoare/prometeică a Corbului Sacru din mitologiile unora dintre triburile de indieni din America de Sud,

— călătoria cu o barcă sau corabie rituală către lumea de dincolo a sufletelor celor duși, la care se face referire și în poemul Pasager clandestin

O altă direcție favorită a poetului este sintetizarea mitologiei cu istoria concretă și filtrarea acestei sinteze prin legitățile morale specifice contemporaneității și, desigur, acceptate de el. Un exemplu sugestiv în acest sens este textul Copite. De altfel, intenția, atât la nivelul procedeului, cât și la acela al sintezei ca atare, este anunțată imediat după titlul poemului, prin dedicația adresată către Ungern von Šternberk, reîncarnare a lui Mahākāla, așadar prin aducerea împreună a istoriei și a legendei, respectiv a trecutului mitologic și a epocii moderne (dar și a celei contemporane, prin modul de gândire specific acesteia), pe care se bazează întreaga filozofie, complexă și profundă, a textului. Personajul central îl întruchipează, la fel ca baronul von Șternberg, pe războinicul prin excelență al unei epoci neprecizate, ceva între antichitatea mitologică și începutul secolului al XX-lea (a se vedea referirea la cal, tolbă și săgeți). Îl caracterizează vitejia, dar și cruzimea fără limite, precum și inteligența în aceeași măsură supratemporală, ca și perioada în care evoluează. El își conștientizează ferocitatea comportamentului în raport cu inamicii învinși

(…) cântă despre ținuturi cărora le-a aruncat
de bunăvoie sare peste rănile mortale

însă nu atât din motive umanitare, cât în virtutea anacronismului și a inutilității acestui gen de comportament. În aceeași cheie trebuie înțeleasă și renunțarea la arme din finalul poemului, așadar, o dată în plus, nu fiindcă s-ar fi schimbat ceva în modul său de a gândi sau în profilul său moral, eventual din compasiune pentru victime, ci pentru că e suficient de inteligent spre a-și da seama că viitorul va refuza să-i valideze nu numai cruzimea, ci și pe el însuși, ca luptător pentru glorii deșarte și sângeroase, ca zeu întârziat în vremuri în care ferocitatea sa nu mai este nici temută, nici actuală, nici luată în serios. Ceea ce totuși nu-l va determina să devină un martor al propriului trecut, întrucât aceasta ar însemna ca, vorbind despre el, să-l repudieze, așadar să se nege pe sine, ca divinitate și avatar războinic al acesteia:

Dar la ce i-a folosit, dacă, deși a renunțat la cal,
la arc și la tolba de săgeți,
oricum nu s-a făcut mai vorbăreț.

Mai mulți exegeți ai lui Krystyník și-au exprimat surprinderea să afle printre procedeele artistice uzuale ale autorului și ironia, uneori dusă până la auto- sau post-ironie. Departe de a reprezenta o „trădare“ a ecuației generale – oricum, foarte complexă – de înțelegere și interpretare a textelor sale pe care am încercat să o schițăm la începutul acestor rânduri, ironia, dimpotrivă, o îmbogățește, o dezvoltă în direcții neașteptate, dezvăluie valențe care pun în valoare aspecte inedite ale talentului și erudiției poetului. Primul nostru argument este poemul Familie, unde, în final, filtrată de auto- și post-ironie, ironia ca atare se retrage spre a face loc nostalgiei:

Pur și simplu
când eram copil
îmi urla prin cap numai imnul țării
iar din ceață-mi făceau cu mâna furuncule grele.
 
Și erau departe
atât de departe
țărmurile celelalte
și acelea de după ele

Poemul Sfânta Împărtășanie se deschide cu unul dintre aspectele involuntar hilare ale pandemiei

la intrarea în biserică găsești doar
dezinfectant pentru a-ți umezi degetele
înainte de a te închina, în loc de apă sfințită,


dar care poate fi înțeles și ca glosă la adresa transsubstanțializării sau ca proiecție a acesteia într-un univers mult mai terre-à-terre decât mediul biblic în care am fost obișnuiți să întâlnim această noțiune și care anticipează, atât la nivelul expresiei, cât și la cel metaforic, ironia spumoasă din final:

murat varză,
într-un final am acceptat totuși
măcar sângele Domnului.

O „schemă“ aproape identică funcționează și în cazul poemului Alfabetul chirilic, în care, după ce își explică, auto-ironic, motivele și metodele de a învăța limba rusă:

învăț cu ajutorul punk-ului
nu e o formă de a mă cultiva
internetul mă bulversează
dragostea îmi dă direcția,

personajul-autor pune degetul pe rană într-o supremă explozie de post-ironie:

un plan de supraviețuire
mai de doamne-ajută
nu am.

Recunoaștem deschis că, tocmai datorită acestei multidimensionalități intelectuale și impresionantei erudiții a lui Krystyník, poemele sale au fost cel mai dificil de tradus din tot ceea ce cuprinde această antologie. Vom argumenta printr-unul dintre exemplele cele mai sugestive. Poemul Copite poartă o dedicație la prima vedere stranie: 

Baronului Ungern von Šternberk
reîncarnarea lui Mahākāla

În original, Roman Feodorovici Ungern von Șternberg este trecut, în variantă cehă, drept Nerad ze Šternberku. Se punea problema ce versiune a numelui să utilizăm pentru varianta în română, având în vedere că viitorul baron s-a născut pe teritoriul fostei Austro-Ungarii, într-o familie de origine baltic-germană, dar a servit în armata rusă, fiind executat în 1921 de bolșevici. Având în vedere însă că el a rămas în istorie prin activitatea sa în armata țaristă, am considerat că este firesc să utilizăm pentru traducerea în limba română varianta rusă a numelui.

Dar tocmai acesta este unul dintre aspectele cele mai „provocatoare“ (desigur, în sens de challenge, nu de provocation) ale muncii de traducător.

Articolul precedentOndřej Krystyník, Avatarul esenței
Articolul următorCyprian Norwid, Pianul lui Chopin

Lasă un răspuns