Peter Sragher, Cum s-a trezit Picasso în sufletul pictorilor români*

0
362

Tentat de descinderea pe plaiurile noastre a unei suite reprezentative din opera lui Pablo Picasso, am purces spre Muzeul de Artă Recentă (MARe) din București cu un feeling de sărbătoare, căci se apropie Crăciunul și mintea flanează spre bucuriile copilăriei, dar nu m-am lăsat sedus de răsunătoarele gingle bells, ci am dat frâu liber chemării către artele vizuale, punând între paranteze refrenele care anunță venirea lui Moș Crăciun pentru cei mici și atmosfera de revelație a nașterii Domnului pentru cei mari. Ca de obicei, am fost cuprins de un fel de sentiment al aventurii în fața unui important eveniment de artă: o expoziție gândită de multă vreme – vernisată la începutul toamnei –, cu un elegant catalog și chiar două afișe.

În expoziție intri ca-ntr-o bibliotecă, unde liniștea care se instaurează, zădărnicind gălăgia străzii și a orașului, este aidoma unei binefăcătoare și binevenite introduceri inițiatice în sferele artei. Respirația cu care pășești înăuntru devine mai rară, gândurile și sentimentele se opresc, gata să întâmpine miraculosul moment de artă – câteva clipe furate nebuniei fiecărei zile, care macină din deschiderea fiecăruia spre ceea ce poate fi, cu siguranță, frumosul. Așa că am hotărât să scriu „la cald“ despre aventura propusă de MARe.

Eram anunțați dintru început de organizatori, chiar din titlul expoziției, că se urmărește nu numai prezentarea artei ca atare a lui Picasso, ci miza o constituie punerea în evidență a modului în care aceasta i-a inspirat pe artiștii vizuali din România. Ce consecințe a avut creativitatea pictorului spaniol în continuă schimbare asupra artei sale după ce a pășit, foarte de  tânăr, în Orașul Luminii, cum l-a influențat pe el însuși, în evoluția sa, acel creuzet al creației sau, mai bine zis – pornind de la supranumele Parisului –, cum l-a luminat? Parisul a reprezentat un magnet pentru toți artiștii – nu mai puțin pentru sculptorul român Constantin Brâncuși, care ajunge acolo doar câțiva ani mai târziu, iar în secolul XIX pe străzile din apropierea Senei au fost ucenici nume ce aveau să devină de primă mărime în pictura noastră ca Theodor Amman sau Nicolae Grigorescu. Parisul – Mecca plăsmuitorilor de frumos.

Vladimir Zamfirescu, Picasso, foto Peter Sragher

Mi-am început peregrinarea printre creațiile vizuale la etajul trei. Mi-a venit, cu acest prilej, în minte proverbul german Aller gute Dinge sind drei „Toate lucrurile ce-s trei sunt bune“ (acesta, desigur cu o motivație total diferită, religioasă; în opinia noastră, ține de semnificația modului în care se face crucea). Așa că am ajuns repede la piesa centrală oferită vizitatorului, cu scaune gata să primească grupuri cărora să li se explice ce și cum. Pictura aparține lui Vladimir Zamfirescu, realizată spre sfârșitul vieții sale, în care emoția pe care o emană pictura te determină să rămâi în fața ei mai mult decât dinaintea vreunui alt tablou, căci descoperi reverberația perioadei de tinerețe a lui Picasso, învăluită în tristețea pierderii bunului său prieten cu care a sosit în capitala Franței. Dacă pentru marele spaniol atmosfera de feeling blue al fundalurilor va fi, de fapt, vreme de mulți ani, culoarea suferinței, Vladimir Zamfirescu, în schimb, ca într-un fel de osmoză artistică testamentară, îl îmbracă pe Picasso în această culoare. În opinia curatorului expoziției, Erwin Kessler, Zamfirescu nu merge în îndepărtatul antic Delphi, ci la Picasso: ”Vladimir Zamfirescu, în 2010, proclamă faptul că tocmai oracolul Picasso trebuie întrebat despre viitorul artei în secolul XXI.” Iar aici îmi face plăcere să amintesc comentariul pictorului cu care am discutat mai bine de jumătate de oră despre Picasso și ecourile artei sale vizuale în peisajul cultural-artistic, precum și despre punctele de cotitură datorate marelui maestru spaniol. Este vorba de Matei Alexandru Buciuta, absolvent al Universității Naționale de Arte din București – Secția Pictură. Sesizând aluzia la perioada albastră a lui Picasso, el mi-a atras atenția că, de fapt, tinde spre perioada roz. Și, aruncând o privire mai atentă asupra iluminației, mi-am dat seama că are dreptate: se simte cum curatorul expoziției a reușit să creeze, prin alegerea iluminației pentru exponate, un roz fin, urcând spre mijlocul tabloului, care să fie apoi preluat spre partea superioară de un crem la fel de rafinat. Arta curatorială a ajuns la un cu totul alt nivel al semnificației. Nu încercând să adauge, ci să sugereze.

Culoarea albastră din tablou nu este însă, precum la maestrul Picasso, împovărată de tristețe, ci poartă în ea elanul luminii, ca și cum artistul român s-ar afla chiar în Orașul Luminilor. Se răsfrânge o lumină dinăuntrul lui Picasso, ce pare să împlinească veșmântul său de un albastru înălțător, cu un Picasso desculț, la senectute, gata să se împărtășească pentru ultima oară, umil, aparent pierdut, nedumerit, dar cu acea lumină în ochi, asimilată pe malurile Senei, adesea răspândind strălucirea odată cu o forță aparte. Aici chiar am simțit mână lui Picasso conducând-o pe a lui Zamfirescu.

Unii sunt contestatari deschiși ai operei lui Picasso, alții însă rezonează enorm cu creația sa, ceea ce este demonstrat de cele citite pe unul din culoarele înguste ale muzeului. Reprezintă una dintre cele mai impresionante, devoratoare mărturisiri ale unui artist vizual contemporan despre impactul lui Picasso asupra existenței sale: ”Mi-am dat seama că fascinația mea în ceea ce îl privește (pe Picasso, n. noastră) nu are nimic de-a face cu povestea vieții lui, ci numai cu tumultul plastic. Mă interesează toate momentele în care a fost jos și foarte jos, când a făcut prostii, când <a stricat>. Sunt surse inepuizabile de studiu, pline de vitalitate. Niciun alt artist nu are această puterea asupra mea, de a mă scoate din momentele de criză… Deseori spun că aș vrea să mor ca Picasso: să pictez dimineața, să mă întind la prânz și să rămân așa…, mărturisește cu o sinceritate absolută Alexandru Rădvan.

Culoarele spațiului expozițional erau îmbrăcate în lumină roz și crem cu diferite nuanțe, iar ele mă urmăreau, și încercam să-mi dau seama dacă este adevărat că acest curator a încercat să proiecteze culorile și pe veșmintele vizitatorilor expoziției, ca mesajul să se prindă și de ei la modul concret și, eventual, ei să-l poarte mai departe. Nu știam dacă cele două culori dominante, în afară de negru, nu vor fi pășind, odată cu noi, afară din muzeu. Nu sunt mare amator de roz la îmbrăcăminte – în regatul trandafirilor, e totuși o culoare impresionantă. Veșmintele crem însă le agreez cu osebire. Oricum, în astfel de cazuri, vechiul adagiu latin de gustibus et de coloribus non disputandum ne stă mereu, ca o salvare din dispute, la dispoziție.

Picasso-Gorduz. Suprapunerea a două lucrări, pictura lui Pablo Picasso, Cititoarea (1953) și sculptura lui Vasile Gorduz, Eva (1997) – foto Peter Sragher

O altă revelație este cea oferită de întâmplare. După ce traseele parcurse în cadrul expoziției deschid orizonturi originale – ca să folosim un eufemism –, pentru ochiul deschis către paradoxuri revelația înseamnă o privire îndreptată, dintr-o direcție neașteptată, asupra câte unei sculpturi. Așa se face că se suprapun, „se cheamă“: o pictură a lui Picasso (Cititoarea, 1953) și o sculptură a lui Vasile Gorduz (Eva, anii 1980). Eva sculptată într-o piatră gri, din această perspectivă ni se pare a se insinua în calmul personajului feminin, cu totul adâncit în lectură. Nu pare și nu are cum să fie stânjenită de această prezență – creată prin reducerea tridimensionalității la bidimensionalitate, ceea ce nu este o iluzie! – pe care o sesizează doar cel ce-o vede și e încântat de întâmplare: vizitatorul. Spiritualizării lucide i se alătură o sexualitate discretă. Privită de la această distanță, din cealaltă parte, picturii și sculpturii li se estompează rozul ce le înconjoară – așa a fost gândit de curator – când sunt admirate separat. În mod semnificativ, acum, de la distanță, când se suprapun, cele două opere de artă sunt înconjurate de acel bej mătăsos al unei lumini percepute cu discreție.

”Îmi amintesc vag primele contacte cu arta domnului Pablo, dar parcă sunt cu dânsul dintotdeauna. Curajul de a fi așa nebun și anti-stil cred că seamănă cu fenomenul graffiti… Mi-amintesc că am preluat bluzele în dungi alb-negru prin a VII-a… Zicea fain că cel mai greu a fost să reînvețe cum să deseneze ca un copil. N-ai cum să uiți așa maximă,” se destăinuie un al artist vizual, Irlo.

O altă întâlnire rară este cea dintre acvatinta Craniu de capră (1953) de Picasso și bronzul Trofeu (1997) de Darie Dup. Opera artistului spaniol pare să aibă urme de viață, ca și când capul caprei n-ar fi fost secționat și despărțit de trup, văzându-i-se dinții gata să apuce fără milă agresorul, fibre ale țesutului moale, fire de păr atârnând în apropierea coarnelor, așa că ai impresia că trebuie să se miște, să se ridice dintr-o clipă în alta. Artistul român nu este mai prejos: craniul este așezat maiestuos pe o masă impresionantă, iar picioarele mesei par să-i continue trupul inert. Inert, e adevărat, dar, după cum este așezat, craniul pare să scoată un muget care nu se termină nici aici, nici acum, răsunând, la o mai atentă ascultare, în întreg muzeul și pare să răsune și la multă vreme după ce am părăsit expoziția. Impresionează prin efectul de viață pe care îl transmite și, chiar dacă este alcătuit din metal, nu pare deloc inert. Nu-i leagă doar craniile asemănătoare, ci și senzația de viață pe care le trezesc ambele. Iar rozul fin care îmbracă exponatele spre margini poate lua și ușoare nuanțe de bej, mai ales la opera artistului român.

Picasso – Craniu de capră pe masă (1953); Darie Dup, Trofeu, bronz (1997)

Ar fi cu totul nedrept să rezumăm o expoziție de largă respirație la doar câteva perechi de pânze ce le-am găsit în călătoria printre operele artiștilor. Trebuie să o spun că am fost impresionat cu osebire de pictura lui Alexandru Țipoia, Torso, care reduce formele femeii la simple contururi, ce-i drept colorate în tușe sigure, cu imaginație și gust. Ceea ce m-a frapat însă la această pictură o constituie forma cu care-o înconjoară, mie sugerându-mi nici mai mult, nici mai puțin decât silueta unei viori, gata oricând să înceapă a-și slobozi sunetele din corzile ascunse văzului, îndreptându-mă spre esența muzicală a femeii. Și nu prea departe este expusă – însoțită de imaginația debordantă care l-a caracterizat întreaga viață, în stilul său propriu – o femeie dormind lângă balcon, unde nu se știe ce visează, dar miroase cu putere, ființa fiind îmbrățișată în nuanțele de verde, a primăvară.

Întâlnirea cu pictura, grafica și desenele lui Picasso din diferite perioade ale biografiei sale creatoare îndeamnă, de fiecare dată, la reflecție asupra sufletului și sensibilității lăuntrice, care se afirmă, cel mai adesea, surprinzător. Marele câștig al avangardei antebelice și interbelice este de a fi luptat și a fi spart clișeele unui realism păgubos – parțial neutralizat și de arta fotografiei –, meritul ei fiind cel de a se fi prelungit – în perioada postbelică – în creația unor artiști precum Picasso sau Salvador Dalí, în ceea ce eu numesc postavangardă. De fapt, această direcție artistică a fost preluată, când s-a putut din perspectivă ideologică, și de unii artiști vizuali în anii șaizeci ai secolului trecut din țările aflate în lagărul socialist. Realismul era preocupat de perfecțiunea reproducerii, atingând, în primul rând, suprafața și mai puțin interioritatea adesea contorsionată, uneori dură, alteori duioasă, sângerândă sau fantastică, îndurerată sau fericită, în modalități de negândit că ar fi putut să fie reprezentate în tușele unei picturi, ale unui desen, al unei grafici. Din această perspectivă, gândul mă duce departe, în urmă, la Hieronymus Bosch sau, într-o măsură, la Giuseppe Arcimboldo, pe care îi putem numi – prin spiritul lor vizionar și îndrăzneala unică în epoca în care au trăit – de ce nu?, drept precursori ai avangardei.

I-am descoperit în expoziție pe Darie Dup, Vasile Gorduz, Alexandru Țipoia, Vladimir Zamfirescu sau Aniela Firon (ca și pe mulți alții), cu toții pasionați să se exprime nu aș spune numai picassonian, ci pornind de la modul lor specific de a-și formula mesajele, de a-și împărtăși gândurile, sentimentele, senzitivitatea conținute în mintea și sufletul lor, pentru a ni le revela nouă, admiratorilor artei vizuale, în cel mai exact mod formal și coloristic, recompunând, aproape la fiecare operă, modul lor distict de exprimare artistică. Aici este și meritul lui Picasso, căci el a fost, de atâtea ori, un deschizător de drumuri, desțelenind căi neexplorate de gândire și trăire în pictură, grafică, desen, depășindu-și mereu limitele, căutând noi și noi moduri de exprimare a eului său, care să fie pe măsura a ceea ce simte, știe și vede și apoi închipuie. Iar cel mai important lucru este că picturile sale nu-și epuizează forța emoțională odată ce-ți iei ochii de la ele, nu dispar în uitare odată ce privirea ta se desprinde de ele, ci cel mai adesea le duci cu tine acasă, în suflet sau la prieteni iubitori de artă, și continuă, uneori obsesiv, să te preocupe, să te împingă la reflecție. Și, în multe cazuri, te transformă.

Da, fiecare operă de artă de valoare te schimbă.

p.s. Toate fotografiile au fost realizate de către autorul articolului.


* Efectul Picasso, expoziție de pictură, grafică și sculptură, 50 de opere vizuale ale lui Picasso și 46 ale unor pictori români. Curator – Erwin Kessler, directorul Muzeul de Artă Recentă (MARe). Expoziție organizată în colaborarea cu Muzeul Picasso-Paris, la MAReh (https://mare.ro), Bulevardul Primăverii nr. 15.
Expoziția este deschisă până pe 8 ianuarie 2023.

Articolul precedentProza lui Mario Vargas Llosa este depreciată printr-o nouă retraducere*
Articolul următorO seară de poezie contemporană din Grecia și România

Lasă un răspuns