Opera de artă vizuală și locul ei

Câteva meditații despre Muzeul de Artă Modernă Goulandris

Atunci când intelectualii de finețe vorbesc de locuirea unui spațiu, desigur că nu se gândesc la un muzeu. Pentru că ideea de locuire are de a face cu modul în care se integrează un lucru considerat frumos într-un loc anume. Este vorba de cum el se găsește în acel loc și devine ceea ce numim genius loci. Adică un loc, un spațiu care cuprinde obiecte, forme care devine spiritualitate fără să vrea, dar este, pur și simplu. Te atrage cu o forță dincolo e tine fără să fie buricul pământului din piatra templului de la Delphi. Mergând într-o anume urbe, cauți să găsești acel genius loci, acel loc care adună in nuce ceva din esența orașului. Locul unde înțelegi, dar mai înainte simți menirea locului. Și poți de asemenea, sub semnul revelației, să afli ceva din sinea ta.

Crearea unui muzeu de arte vizuale este un alt fel de drum, căci scopul acestuia este de a găsi o casă pentru operele de artă. Nu este vorba însă de o clădire obișnuită care să le apere de intemperii și de a se degrada – cu toate că și acest rol este atribuit unui muzeu –, ci este mai degrabă vorba de a găsi spațiul ideal pentru prezentarea unei opere de artă, unde forma, culoarea, umbra, lumina, totul contează, pentru a pune în valoare o pictură, o sculptură. Curatorul unei secțiuni de muzeu devine, așa cum afirma prietenul Stavros Deligiorgis, el însuși un artist care caută să găsească ambientul ideal pentru expunerea marilor opere de artă.

Am avut privilegiul de a vizita Muzeul de Artă Modernă Goulandris de la Atena chiar în toamna anului trecut, la puțin timp de la deschiderea acestuia. Am fost impresionat de modul în care a fost gândită expunerea unor sculpturi de Alberto Giacometti. În loc să fie aranjate pe un piedestal în afara pereților, eventual protejate de sticlă, cele două sculpturi au fost integrate într-un fel de nișă, luminată discret, care scoate în evidență nu numai formele aparte ale exponatelor, ci ”adaugă” operelor de artă, prin iluminare, o multiplicare a siluetelor pe peretele din spate și cele laterale cu totul aparte. Astfel, Femeie, sculptură din 1928, are atât în stânga cât și în dreapta trei reflectări de umbre, de nuanțe de gri diferite, care potențează parcă la nivel formal, mesajul sculpturii. Giacometti se găsea în perioada abstractă a creației sale de tinerețe, în care abia se remarcă, prin câteva linii, forma care sugerează femeia. În sculptura intitulată tot Femeie din Veneția din perioada mai târzie a sculpturilor sale (1956), Giacometti revine la formele ușor recognoscibile ale femeii, sculptate ca o siluetă alungită, aducându-ne aminte de privirea lui El Greco asupra trupului de om.

Dacă în prima sculptură aveam de a face mai degrabă cu ideea de femeie, pe care oricine putea să și-o închipuie cum voia, plecând de la silueta abia schițată în bronzul cu patină, de efect, unde abia câteva linii pot duce imaginația spre imaginarea unei femei, astfel că privitorul devine parte a actului artistic. Bronzul lui Giacometti din epoca de deplină maturitate, Femeie din Veneția, ne inspiră o femeie fermă, cu toate că timidă, hotărâtă în privirea ei care bate departe, parcă dincolo de privitorul ei, într-un loc ideal. Sau chiar spre privitor, fiind o căutătură care ocolește o vreme prin spațiu, ca să ajungă tot la cel care se oprește în fața ei și o privește. Și aici, curatorul ne-a pregătit o surpriză, căci aceeași iluminare discretă creează la stânga un profil cu totul special, care nu se poate vedea din față, care pare să fie o cu totul altă femeie, diafană, delicată, dematerializată prin umbra care este de fapt silueta ei. În partea dreaptă se vede, datorită unghiului fotografierii, aceeași umbră, mai fină, cu o dublare a umbrei din stânga, în timp ce umbrele din spatele sculpturii sunt aidoma sculpturii văzute din față. Iată cum curatorul acestei secțiuni de sculptură a reușit să scoată în evidență, cu câtă inteligență și grijă pentru obiectul de artă, atâtea fațete care s-ar fi pierdut la o expunere obișnuită. Căci ceea ce este în jurul operei de artă aici: lumina, umbrele, nuanțele infinite de gri devin o continuare a gândului acestui mare sculptor.

Vorbim ca și cum acest minunat muzeu ar avea doar sculpturi, dar el este deosebit de bogat. O raritate, pentru noi, este o pictură a lui Vincent van Gogh, Alyscapms, unde ai impresia că plopii întomnați în galben, mărginind un drum, își iau zborul spre ceruri. Așa, aidoma unui gând. Este doar o iluzie astfel că ei sunt prinși ferm în pământ cu rădăcini puternice, senzația pe care o ai este aceea de smulgere a lor cu frunze și crengi și cu trunchi și, în curând, cu rădăcini din pământ. Nu este însă o desprindere brutală, căci un cuplu se plimbă liniștit pe lângă plopi, dar este sentimentul că în orice clipă plopii de un galben intens, solar, se pot desprinde de pământ odată pentru totdeauna.

Nu putea să lipsească din acest muzeu Pablo Picasso, acest desțelenitor în sfera artei vizuale. Pictura aparte, Femeie goală cu brațele ridicate, ocupă un întreg perete, gândit de curator într-un negru profund, pentru a scoate în evidență pictura, care te întâmpină de la distanță, discret iluminată, pentru a lumina ea însăși din interior. Realizată în anul 1907, sub influența artei africane, el prevestește prin această operă apariția cubismului. De-acum, acest trup de femeie nu mai are nimic din silueta clară, liniile se simplifică, îndreptându-se către arhetip, înăuntrul apare afară. Esența nu se mai sugerează, ci se încearcă, rebel, să se materializeze. Nu mai contează armonia și frumusețea exterioară a femeii, ci arta se îndreaptă spre idee, spre gând, spre arta vizuală abstractă, care avea să-și găsească locul nu la multă vreme după aceea.

Totul plutea în aer la acea vreme. Cubismul, suprarealismul, arta abstractă, colajul.

Încă o operă care atrage atât de mult atenția. Cariatidă (1914) a lui Amedeo Modigliani. Dacă la vechii greci cariatida susține din structura unei clădiri, fiind înfățișată uniform, multe cariatide cu aceleași trăsături, aici cariatida iese din tiparul Antichității. Cariatida nu stă dreaptă, aidoma unei coloane de susținere a templului, ci stă sprijinită pe genunchi, și nu este o dovadă a faptului că ar fi supusă. Nu avem de a face cu o reprezentarea liniară, schematică, un simplu element secundar al unui edificiu pe care cariatida îș susține lipsită de voință. Aici se preface cu totul înțelegerea noastră despre ce este o cariatidă, pictura devenind simbolul femeii care vrea să se desprindă din strânsoarea pietrelor cu o vigoare aparte, plină de elan, cu o forță dezlănțuită, dar și din destinului ei stabilit de demult. Cariatida nu este o bucată de piatră inertă, ci este atât de vie – și culoarea ne-o sugerează atât de puternic –, încât în orice clipă ai impresia că se va desprinde din pietrele ce-o țin prizonieră și ți se va alătura și va începe să-ți vorbească. Și chiar dacă vorbește în greacă veche, pe dată o să înțelegi tot ce-ți spune.

Sunt doar câteva gânduri asupra modului în care arta îl poate însufleți și transforma în gând și simțire pe cel care-o admiră din adâncul sufletului.

Mulțumim pe această cale Fundației Basil & Elise Goulandris pentru permisiunea de a reproduce o serie de opere de artă din Muzeul de Artă Modernă de la Atena în revista noastră.