Traducerea – o patimă

0
271

În copilărie, pe lângă basmele scrise de Ion Creangă, Petre Ispirescu, Vladimir Colin, Alexandru Mitru, citeam în tălmăcire românească Hector Malot, Frații Grimm, Edmondo de Amicis, Saint-Exupéry, Charles și Mary Lamb, Andersen. Mai târziu, Ionel Teodoreanu, Constantin Chiriță, Costache Anton – romanele adolescenței –, dar și O mie și una de nopți, romanele Surorilor Brontë, ale lui Verne, Scott, Wells, Dickens, Karl May, povestirile lui Poe și ale lui E.T.A. Hoffmann, tot în traducere românească. Era vârsta la care descopeream romanele și povestirile marilor ruși, pe Heinrich Böll, pe Thomas Mann în Buddenbrooks. Tot în traducere. Citeam romanele franceze ale secolului al XIX-lea.

Irina Horea
Irina Horea

Încet-încet, în liceu am început să citesc și în engleză și germană (limbile pe care le studiam cu osebire), pe lângă literatura română în desfășurarea ei cronologică – așa se studia atunci –, de la începuturi și până în „ziua de azi”. Iar la facultate, studiind engleza-germana, frecventam bibliotecile institutelor culturale respective și împrumutam cărți în original. (Nu existau librării unde să găsești cărți în limbi străine, nici măcar în limbile „lagărului comunist”). Însă pe Pavese în română l-am citit. La fel pe scriitorii „sovietici” ai anilor ’70 si ’80 publicați de editura Univers. Ori literatura sud-americană pentru care, în aceeași perioadă, se făcea coadă la librării, mai ceva ca la carne și ouă. Ori cea chineză, japoneză… Dar și cea germană, nefiind chiar atât de „bună” încât să gust cu adevărat literatura în limba ei originală: Max Frisch ori Dürrenmatt, Thomas Mann și Hermann Hesse, Stefan Heym…

De când am învățat buchea cărții, carevasăzică, am citit, pe lângă literatură română, și literatură străină, fără să mă gândesc la faptul că pe aceasta din urmă o citeam în traducere. Fără să sesizez vreo deosebire între limba română a scriitorilor români și limba română a traducătorilor în română. Citeam cu creionul în mână, îmi notam expresii, cuvinte. O limbă română nesecată în expresivitate și bogăție semantică.

Dar nu conștientizam acest lucru atunci, citeam doar, fără să mă satur.

Eram în clasa a XI-a la liceul de limbă engleză „C.A. Rosetti”, începusem orele de traducere din și în română cu extraordinarele noastre profesoare de limbă engleză, Anca Tănăsescu și Mihaela Constantinescu – ele ne-au deschis ușa spre aceste tehnici și această artă. Îndoiam pe lungime două foi aflate față în față, obținând astfel patru coloane. Pe coloana cea mai din stânga, scriam traducerea brută a textului, în următoarea coloană transcriam forma brută, cizelând-o, în a treia coloană căutam să introducem subtilități, sinonimii potrivite tonului, tensiunii, iar în coloana ultimă transcriam textul final – ceea ce consideram, fiecare, că este final. La ore, comparam și analizam variantele tuturor colegelor (eram clasă de fete, așa s-a nimerit). Discutam fiecare soluție, greșelile de interpretare/înțelegere, alegerea timpului verbal cel mai potrivit. Învățam să folosim dicționarele bilingve, cele de sinonime ori antonime, cele de expresii verbale și proverbe, toate dicționarele disponibile la acea vreme. Nu mai știu ce traduceam din engleză în română, fragmente din lecturile programei, presupun, dar din română am tradus în engleză, printre altele, povești de-ale lui Mircea Eliade și un fragment (cât???) din romanul Delirul, de Marin Preda – asta într-a XII-a, după ce a fost publicat.

Deci, cum aș scrie eu în limba română romanul X pe care-l citesc în engleză, în așa fel încât părinții mei să aibă aceeași impresie, să resimtă aceeași emoție, tulburare, bucurie, amuzament, pe care le-am resimțit eu citindu-l în engleză? Aceasta a fost întrebarea, cândva într-a XI-a, care a declanșat totul…

Și aceasta a fost școala mea practică de traducere. Pentru că de cea „teoretică”, însemnând lectura a sute de cărți de literatură universală traduse dumnezeiește în română, aveam parte de multă vreme și permanent.

De atunci, au trecut patruzeci și șase de ani și am semnat peste șaizeci de traduceri din engleză – poezie, ficțiune și nonficțiune –, mii de pagini de articole și eseuri pe cele mai diverse teme și subiecte, publicate în presa culturală românească.

Niciodată n-am uitat că traduc pentru cineva care va citi – un cititor necunoscut sau cineva din apropierea mea –, prin urmare, am o responsabilitate mare față de autor și text. Însă încă de la primele traduceri (poezii de Diane Wakosky și povestiri științifico-fantastice dintr-un volum pe care-l aveam acasă, acestea din urmă traduse, inițial, pentru tatăl meu, să le citească, așa, de plăcere, apoi am ajuns să le public în almanahuri literare, de-a lungul anilor de dinainte de 1989), am simțit (iertat să-mi fie cuvântul) că aceasta este relația mea cu literatura, cu scrisul, cu orice se ivea în mine ca nevoie de exprimare literară.

Mă lupt cu textele literare? Le înfrunt, da

Mă lupt cu textele literare? Le înfrunt, da, pentru că, indiferent câtă experiență am căpătat sau câte reguli am descoperit de una singură pentru diverse situații și contexte –unele confirmate ulterior de teoreticieni într-ale traducerii –, ori despre care am aflat de la alți traducători sau redactori, fiecare text este un teren de confruntare cu un univers nou. Chiar de-mi este cunoscut, e nou pentru că e văzut de alți ochi decât ai mei. Cu atât mai nou e când nu-l cunosc defel. Cum să știu lumea lui Doris Lessing din Povestiri africane, decât cu un efort de imaginație raportat la peisajul cunoscut de mine din peregrinări, la relațiile umane despre care am citit în alte romane, la obiceiuri și ritualuri pe care le-am văzut în filme?

Un traducător dintr-un „dosar” publicat de Vatra, nr. 8-9/2018 – foarte interesant, de altfel –, spunea că ideală este, pentru traducător, cunoașterea directă a spațiului fizic și cultural din care se traduce. Are dreptate, nu-i vorbă, dar nu e posibil să te întorci în timp, bunăoară, în Egiptul antic al lui Norman Mailer, ori să te afli în Africa de Sud a lui Coetzee, în vremea când a trăit el acolo, ori în Australia lui de acum, ori să fii spectator în Hong Kongul și iadul japonez din Hiroshima Joe al lui Martin Booth, ori să urmărești pas cu pas istoria evreilor, așa cum o relatează Paul Johnson!

Sau, și mai și, să trăiești în universul fantasy al lui Tolkien!

Dar traducerea tocmai asta îți oferă – posibilitatea de a trăi în lumi „virtuale”: create de alte minți, ele pot deveni la fel de „reale” ca lumea în care trăiești. Și ăsta e farmecul, „drogul” de nelecuit al traducerii – să pătrunzi „pe gratis” în tot atâtea lumi câte îți dorești, citindu-le și traducându-le. Anecdotica unor asemenea posibile trăiri: traduceam o povestire a lui Doris Lessing, despre o invazie de lăcuste care distrug totul, se agață de haine, pătrund prin toate crăpăturile în case… Copleșitoare viziune apocaliptică. O seară târzie de vară, Bucureștiul sub caniculă, geamurile de la etajul zece prevăzute cu plase împotriva țânțarilor, balconul închis cu geamuri suplimentare, o țigară fumegând, apocalipsa africană, trebuia să termin, a doua zi plecam în concediu și doream să știu povestea tradusă la prima mână. Și în semiobscuritatea camerei, sesizez o mișcare ciudată, ceva spasmodic, săltăreț, uriaș! Mă uit, cercetez, aștept… Și văd: o lăcustă maronie, uriașă, sălta ori se zbătea în spațiul camerei mele de lucru. Pe unde a intrat, nu mi-am dat seama, dar ce puteam să fac, cum s-o scot?? Plecam în concediu peste câteva ore, nu puteam lăsa o lăcustă care a ajuns la etajul zece, prin plasele geamului în camera mea, să zacă acolo timp de o lună!! Mărturisesc cu regret că a trebuit s-o „adorm” cu un spray contra țânțarilor, după ce am încercat s-o prind sub o batistă aruncată asupra ei. Un alt „spirit al cărții” a fost când traduceam ceva despre Cabala și mistica ei, într-o istorie a evreilor, noaptea, ascultând la un radio mic, discret, un program nocturn de muzică, și deodată o pală de vânt deschide larg geamul camerei, dându-l de perete. AU!! Am pus încet stiloul pe masă, m-am ridicat la fel de încet, aproape ca într-un ritual, am stins țigara, radioul, lumina și m-am culcat.

Sunt „dependentă” de traduceri

Sunt „dependentă” de traduceri. A fost o perioadă lungă – trei decenii! – în care, dacă nu traduceam măcar o pagină pe zi, simțeam că mintea mea n-a făcut nimic toată ziua. Nu contau serviciul, traducerile cerute la diferitele locuri de muncă, munca la redacție, lecturile de texte pentru selecțiile redacționale, sutele de pagini de corectură, de cap-limpede etc. etc. – la capătul zilei, trebuia să mă așez la masa mea de lucru și să traduc opera de ficțiune sau nonficțiune la care lucram în acel moment, în timpul meu liber, pentru o editură sau alta. Până târziu în noapte. Era o patimă, a fost o patimă, este încă o patimă.

Au fost perioade în care (mărturisesc) mă dădeam bolnavă și nu mă duceam la serviciu, ca să dau bice (numai eu știu ce bice) și să termin o traducere. Eram în stare să stau la masa de lucru (scris de mână, apoi dactilografiat, iar mai târziu, pus pe computer) și șaisprezece ore pe zi. Nu exagerez!

Poate că traduc pentru că nu pot să scriu tot ceea ce traduc. Poate că traduc pentru că sunt o potențială prozatoare eșuată. Traduc pentru că fibra mea lăuntrică așa simte nevoia să comunice cu lumea.

Tatăl meu, poetul Ion Horea, spunea că a scrie un rând în fiecare zi este o datorie și un balsam. Asta mi s-a insuflat din fragedă pruncie. Am notat mereu în caiete ori carnete. Am avut puseurile mele literare în liceu, începând romane, strecurând versuri. Am fost stăpânită mereu de dorința de a scrie, de a așterne pe hârtie. Acesta a fost universul copilăriei mele – scrisul, plaivasul, penița, cerneala, pensula, acuarela, foaia…

Nici acum nu am certitudinea că ceea ce fac este bine făcut. Că reușesc să ofer acea traducere literară care a însemnat pentru mine, în tinerețea mea, literatura universală în traducere și care a rămas un act cultural extraordinar pentru literatura română! În mod cert, am avut mentori care m-au încurajat ori m-au certificat, în facultate, când am început de fapt, ori mai târziu – Irina Grigorescu Pană și Ștefan Stoenescu în facultate, Augustin Buzura, care mi-a publicat debutul în 1977, în Tribuna – poeziile Dianei Wakosky –, Antoaneta Ralian, căreia am avut curajul, în 1986, să-i cer părerea privind traducerea unei povestiri a lui Doris Lessing și care mi-a dat, pe hârtie, încă o lecție de traducere. Și aici, ca în multe alte dăți, țin să-i mulțumesc Denisei Comănescu pentru curajul pe care l-a avut să investească în mine, când m-a văzut (în 1985, la Casa Scriitorilor de la Neptun) citind un roman SF de Doris Lessing și m-a întrebat dacă vreau să traduc poveștile ei africane, curaj de sinucigaș. Iar mai târziu, Livia Szasz m-a întrebat dacă vreau să traduc Lord of the Rings, trilogia lui Tolkien. Da, adevărat curaj! (Dar și al meu…) Iar apoi, editura RAO a continuat să-mi propună spre traducere Silmarillion, Hobbitul, Povești neterminate, Copiii lui Hurín.

Traduc pentru că fibra mea lăuntrică așa simte nevoia să comunica cu lumea

Dacă sunt cărți ori autori la care țin? Cel mai amplu proiect a fost și va rămâne proiectul Tolkien, cu tot ceea ce-am tradus din el și am revizuit și adăugit, și la care, sunt sigură, aș mai avea de ciocănit dacă s-ar mai reedita întreaga serie Tolkien tradusă de mine. Este un șantier aproape inepuizabil, după care mă pomenesc uneori că tânjesc.

Aș traduce oricând un nou John Irving, ale cărui obsesii am ajuns să mi le apropriez și al cărui stil mi-a intrat sub piele asemenea unui tatuaj (tema unui roman de-al lui), deși nu am tradus decât două din titlurile lui, dar le-am citit pe toate în original.

J.M. Coetzee! Cine ar fi crezut că voi ajunge să traduc romanele lui, unul după altul, după acel prim titlu din 2009, Jurnalul unui an prost,și să mă trezesc, de fiecare dată, în fața unei surprize totale, cu fiecare titlu nou, chiar dacă austeritatea lui mi-a devenit de-acum mai mult decât familiară? (Mă frapează acum o coincidență: autorii din care am tradus cel mai mult sunt amândoi din Africa de Sud: J.R.R. Tolkien și J.M. Coetzee, iar debutul editorial mi l-am făcut cu o scriitoare care a trăit o perioadă a vieții ei în fosta Rhodesie, actualmente Zimbabwe: Doris Lessing.)

M-aș angaja oricând la un nou Paul Johnson, bunăoară, mi-ar plăcea o nouă traducere din Doris Lessing, poate memoriile ei, dacă n-au fost traduse (un fragment l-am tradus în Lettre Internationale, cândva). Roddy Doyle – experiența recentă cu Zâmbește îmi deschide „noi orizonturi” expresive. Norman Mailer, o permanentă provocare. La fel Cormac McCarthy. Și mai sunt, mai sunt…

Azi, mijloacele de judecare/apreciere sunt altele decât în vremurile de aur ale traducerii literaturii universale, cu totul noi. Atunci, erau erate la sfârșitul fiecărui volum – cine își mai aduce aminte de erate? Chiar și pagini întregi de erate, în care se menționau greșelile de ortografie ori redactare din text – pagina X, în loc de… se citește… Dar nici nu te uitai la ele, cât de cursiv era textul, cât de elegantă limba!

În schimb, internetul, facebook-ul, blogurile sau ce-o mai fi –„eratele” din ziua de azi – se umplu, nu de observații punctuale la greșeli „omenești”, ca să zic așa, ci de reproșuri că nu s-a tradus cum ar fi dorit expeditorul mesajului. Îmi spunea unul din redactorii cu care am colaborat că bloggerii și facebooker-ii îi scot ochii pentru orice virgulă, ce să mai vorbim de vreo eroare sau abatere stilistică de traducere…

Și ca să închei, totuși – sunt recunoscătoare celor care au inventat internetul! Înainte de 2000, când am descoperit acest „instrument”, mă bizuiam în lămurirea necunoscutelor pe relațiile personale pe care le aveam cu scriitori din Marea Britanie sau SUA. Ce simplu e acum: apăs butonul, deschid Google-ul și caut imagini, informații, explicații. Ce înseamnă sistemul politic din Irlanda, cine sunt cântăreții, jurnaliștii, artiștii pomeniți într-un roman sau altul, care sunt regulile jocului de cricket ori de rugby, care e istoria colonizării Africii de Sud și a războaielor burilor. Ori apăs pe buton și intru în dicționarele de argou pe care nu le am în casă. Mă întreb, legitim, cum s-au descurcat înaintașii noștri într-ale traducerii, cu tot ceea ce însemna referință culturală, socială, politică etc, în anii în care internetul nu exista, nu erau decât biblioteci, iar Encyclopaedia Britannica se găsea, probabil, doar la biblioteca națională. Chapeau bas éternellement!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here