al-Jāḥiẓ scrie în sec. IX despre traducerea cărților religioase

0
434

al-Jāḥiẓ (Abū ʿUṯmān ʿAmr bin Baḥr al-Kinānī al-Baṣrī) s-a născut în jurul anului 776, la Basra (actualmente, în sudul Irakului), dintr-o familie cu origini africane, și moare, tot la Basra, la sfârșitul anului 868 sau la începutul anului 869. Este cunoscut ca primul mare prozator în literatura arabă. Din opera sa vastă – în unele cataloage, sunt indexate peste o sută de lucrări –, au ajuns până în zilele noastre doar vreo treizeci. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt: enciclopedia Kitābu l-ḥayawān („Cartea animalelor”), Kitābu l-buḫalā’ („Cartea zgârciților sau Tratatul despre zgârciți”)[1], Kitābu l-bayān wa t-tabyīn („Cartea elocvenței și a demonstrației”) etc. Pentru un om care și-a dedicat întreaga viață cărții, moartea sa, în urma strivirii în propria sa bibliotecă, bolnav fiind, de un vraf de cărți prăbușit peste el, are un simbolism aparte.

Fragmentul de mai jos a fost selectat din faimoasa enciclopedie, în șapte volume, Kitābu l-ḥayawān („Cartea animalelor” sau „Tratat despre animale”), un bestiar – în care apare, într-o fază incipientă, chiar teoria evoluției, pusă la punct de Darwin peste secole –, la care se adaugă și o crestomație de literatură arabă, de tip fabulă, având, așadar, drept personaje animale (a se vedea, în acest sens, celebra culegere tradusă, adaptată și completată de Ibn al-Muqaffaʻ (d. 757), Kalīla și Dimna)[2]. La această structură de bază, se adaugă apoi observații teologice (pe linia grupării muʻtazilite, de care aparținea), sociologice și lingvistice. Printre fragmentele care tratează diverse probleme lingvistice, se numără și acesta, referitor la traducerea textelor religioase, care înglobează observații care nu și-au pierdut prospețimea, în ciuda trecerii a aproape douăsprezece secole de la enunțarea lor.

George Grigore
George Grigore

Câteva observații privind traducerea acestui text

Deși de mici dimensiuni, textul ridică unele probleme la transferul său în limba română, având în vedere distanța în timp care separă elaborarea sa de această traducere.  O primă dificultate majoră o reprezintă prezența unor vocabule al căror sens rămâne învăluit în mister. De notat aici că textul apare în secolul al IX-lea, iar primul mare dicționar explicativ al limbii arabe apare abia în 1290, sub titlul Lisānu l-ʻarab („Limba arabilor”), elaborat de Ibn Manẓūr. Acest dicționar, considerat, până în zilele noastre, drept referința lexicografică fundamentală pentru limba arabă, nu include unele cuvinte din textele preclasice și clasice, ale căror sensuri s-au pierdut în timp și care nici nu pot fi reconstituite, având în vedere că aceste vocabule nu sunt derivate de la o rădăcină arabă atestată. Așa este vocabula ḫaṭrafa, redată în traducerea noastră prin „stilul pripit și abrupt”, plecând de la sensurile pe care se aventurează unii editori să i le atribuie în notele de subsol, fără a avea certitudinea că lucrurile stau așa (după cum reiese din formula cu ajutorul căreia introduc observația cu privire la sensul cuvântului  naẓunnu ’anna „bănuim că”)[3].

O altă dificultate majoră o constituie, ca în toate textele arabe, polisemia, care, în absența unui context mai amplu, lămuritor, rămâne o piatră de încercare pentru traducător, care va alege unul dintre sensuri din multitudinea posibilă, fără a avea siguranța alegerii corecte față de intenția autorului. În textul de față, întâlnim vocabula waḥī, care înseamnă „inspirație”, în general, dar și „revelație”, „revelare a textului sacru”[4]. În traducerea propusă, am optat – având în vedere că fragmentul este anunțat a fi despre traducerea textelor religioase – pentru „revelație”, însă, la fel de bine, poate fi vorba și despre inspirație în crearea unui text, despre acea parte inedită pusă în contrabalans cu metaforele moarte din limbă.

Expresiile care țin de cultura de specialitate, în cazul de față de științele Coranului, ridică mari probleme de traducere. Astfel, sintagma al-’aḫbāru n-nuğūmiyya (ad litteram, „structurile / informațiile înstelate” așa cum am redat-o, de altfel, și în traducerea de față) este înțeleasă de unii traducători ai textului în sensul strict literal și este echivalată, în urma unui minim efort de imaginație, cu „astronomie” (într-o traducere în franceză) sau „astrologie judiciară” (!) (referință dintr-o lucrare în limba română). De fapt, sintagma respectivă se referă la una dintre caracteristicile Coranului, așa cum este descrisă în exegezele timpurii, și anume tanğīm „înstelare”, adică împrăștierea unui cuvânt în text, precum stelele pe cer. Pentru interpretarea corectă a unui cuvânt întâlnit în textul coranic, trebuie să se țină cont atât de poziția sa în contextul dat, cât și de sensurile pe care le poate căpăta în alte contexte. Cu alte cuvinte, este vorba de contextualizare, și nicidecum de astronomie sau, și mai rău, de astrologie.

ولا بد للترجمان من أن يكون بيانه في نفس الترجمة، في وزن علمه في نفس المعرفة، وينبغي أن يكون أعلم الناس باللغة المنقولة والمنقول إليها، حتى يكون فيهما سواء … […]

حتَّى يعرفَ ما يكونُ من الخبر صِدقاً أو كذبا، وما لا يجوز أن يسمَّى بصدقٍ ولا كذب؛ وحتَّى يعرفَ اسم الصدق والكذب، وعلى كم معنى يشتمل ويجتمع، وعند فقد أيِّ معنًى ينقلب ذلك الاسم، وكذلك معرفة المُحالِ من الصحيح، وأيّ شيءٍ تأويلُ المحال؛ وهل يسمَّى المحال كذباً أم لا يجوز ذلك، وأيّ القولين أفحشُ: المُحال أم الكذب، وفي أيِّ موضع يكون المحالُ أفْظَع، والكذب أشنع؛ وحتَّى يعرف المثلَ والبديع، والوحي والكناية، وفصْل ما بين الخطَلِ والهَذْر، والمقصورِ والمبسوط والاختصار، وحتَّى يعرف أبنيةَ الكلام، وعاداتِ القوم، وأسبابَ تفاهمهِم، والذي ذكرنا قليلٌ من كثير، ومتى لم يعرفْ ذلك المترجم أخطأَ في تأويل كلامِ الدين، والخطأُ في الدين أضرُّ من الخطأَ في الرياضة والصناعة، والفلسفةِ والكَيْمِياء، وفي بعض المعيشة التي يعيش بها بنو آدم….وإذا كان المترجِم الذي قد تَرجَم لا يكمل لذلك، أخطأ على قدْرِ نقصانه من الكمال، وما عِلْمُ المترجِم بالدليل عن شبه الدليل؟ وما علْمه بالأخبار النجوميّة؟ وما علمه بالحدود الخفيّة؟ وما علمه بإصلاح سقطات الكلام، وأسقاط الناسخين للكتب؟ وما علمُه ببعض الخطرفة لبعض المقدَّمات؟

„Traducătorul trebuie să fie la înălțimea a ceea ce traduce, trebuie să aibă aceeași știință ca autorul pe care-l traduce. Trebuie să fie printre cei mai buni cunoscători atât ai limbii din care traduce, cât și ai limbii în care traduce, să fie la același nivel în ambele limbi. […].

Traducătorul trebuie să știe ce din informație este adevărat și ce este fals, precum și ceea ce nu poate fi numit nici adevărat, nici fals, să știe definițiile adevărului și ale falsității și unde se pot aplica, precum și sensurile pe care le înglobează, de asemenea să știe din cauza pierderii cărui sens un nume poate fi răstălmăcit. Trebuie să știe ce este imposibil și să-l deosebească de corect și cum să interpreteze imposibilul, dacă imposibilul poate fi numit fals sau dacă nu se poate acest lucru. Care dintre cele două noțiuni este mai rea: imposibilul sau falsul? Și în ce situație imposibilul este mai groaznic și falsul mai urât?

Traducătorul trebuie, în egală măsură, să știe ce este proverb și ce – creație originală, ce este  revelație și ce – figură de stil, să distingă între ignoranță și trăncăneala fără rost,  între succint, prolix și prescurtat. O altă condiție cerută este ca traducătorul să cunoască construcțiile discursului, obiceiurile oamenilor, căile prin care ei se înțeleg unii cu alții. Aceste cunoștințe pe care tocmai le-am pomenit nu sunt decât o mică parte dintr-o uriașă construcție. Atunci când nu le va lua în seamă, traducătorul va face greșeli în interpretarea discursului religios. Greșeala în religie este mult mai păguboasă decât dacă ar fi în matematică, tehnică, filosofie, alchimie și în alte câteva domenii din viața oamenilor. Dacă traducătorul pornește la lucru fără să stăpânească această știință, greșelile pe care le va face vor fi pe măsura lipsurilor sale din domeniul pe care-l abordează. Ce știe traducătorul despre argumentul valabil și argumentul aparent valabil? Ce știe despre structurile înstelate? Ce știe despre definițiile absconse? Ce știe despre îndreptarea lapsusului lingvistic, a lacunelor copiștilor din cărți? Ce știe despre stilul pripit și abrupt din unele premise?”

Traducere făcută după Min kitābi l-ḥayawān li-l-Jāḥiẓ. Naʻīm al-Ḥumṣī (ed.) Damasc: Wizāratu ṯ-ṯaqāfa wa l-’iršādi l-qawmī, 1969, pp. 327–330).


[1] Vezi și versiunea în limba română, Al-Ğāḥiẓ, Tratatul despre zgârciți, traducere din limba arabă de Grete Tartler, Univers, București, 1985.
[2] Vezi și versiunea în limba română, Ibn al-Muqaffaʻ, Kalila și Dimna sau povestile lui Bidpai, traducere din limba arabă de George Grigore, Polirom, Iași, 2010.
[3] Nota de la p. 329 din Min kitābi l-ḥayawān li-l-Jāḥiẓ. Naʻīm al-Ḥumṣī (ed.) Damasc: Wizāratu ṯ-ṯaqāfa wa l-’iršādi l-qawmī, 1969).
[4] Vezi Ibn Manẓūr, Lisānu l-ʻarab, Iran, Qom. 1303–1405 h.

Lasă un răspuns