Peter Sragher, Calea spre inima lotusului

0
88

toate fotografiile au fost realizate la Westlake, Hangzhou – China – de către autorul textului

În vremurile frumoase ale adolescenței, stăteam ore întregi să caut prin biblioteca tatălui meu cărți – mare pasiune, căci cărțile erau materie pentru câte un periplu în istoria gândirii și a simțirii omenești. Atingerea filelor unei vechi cărți îmi trezea o bucurie pe care o simt și astăzi, când mă opresc asupra ei cu mirarea care nu mi-a dispărut, tocită de trecerea anilor. Cunoștințele, înțelepciunea și sensibilitatea umană cuprinse între filele unei cărți îți trezesc așteptări, chiar emoție. Așa cum s-a întâmplat când – într-o carte de la începutul secolului trecut, o carte cu poezii în limba germană pe vremea când se foloseau încă acele elegante caractere gotice, o carte cartonată, cu marginile filelor aurii – am descoperit o floare pusă de către bunica mea, Omama, cu o sută de ani în urmă, pe când citea poezia de pe acea pagină care celebra primăvara. Am avut senzația că sunt alături de ea, adolescentă, și că citesc odată cu ea poezia, bucurându-mă de primăvara de-acum un veac. Și n-o să uit până la sfârșitul vieții cât de mult m-a impresionat acea clipă.

A fost o vreme când eram pasionat de lecturi filosofice, dialogurile socratice, Schopenhauer, toate în ediții în limba germană, tipărite cu litere gotice, din biblioteca tatei și a strămătușii mele, Madlyne Gischas, care se născuse în Germania la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Așa s-a făcut că, tot cotrobăind prin bibliotecă, pus mâna și gândul pe o carte apărută în Germania în epoca interbelică a filosofului Lao Tze, care m-a încântat prin meditațiile sale. L-am întrebat, adolescent fiind, mai multe pe tata – I.M. Ștefan, scriitor de science-fiction, istorie și istorie a științei și tehnicii – despre China și cultura de acolo. Cum în vremea comunismului era o raritate să părăsești fruntariile țării – căci liderilor comuniști le era teamă că descoperi altceva decât se scria în ziarele și revistele controlate de partid, că nu ești ”pe linie”, adică pe linia partidului unic –, tata și cu mine luasem hotărârea să călătorim prin lume cu ajutorul atlaselor geografice, mai întâi cu unul colorat, o raritate, cunpărat de tata în epoca interbelică, când făcea liceul, apoi am cutreierat lumea cu un atlas geografic din Republica Democrată Germană, având o copertă rezistentă de plastic maro – așa, un atlas de buzunar. Și am ajuns și la Asia și China, marea țară din Orient. Atunci, tata și-a adus aminte că în copilăria sa vuia lumea întreagă cum că populația Chinei este imensă, depășind jumătate de miliard. Astfel, n-a durat mult până a apărut în societate europeană o mare temere: se numea pericolul galben. Europa se temea că o să fie „invadată“ de chinezi. Ce o să se întâmple? Unchiul lui, Hugo, care cocheta cu pictura (avea un magazin de mobilă pe Calea Victoriei, întemeiat de tatăl lui spre sfârșitul secolului al XIX-lea), a și pictat un tablou – pe care l-am văzut pe când eram copil chiar la străunchiul Hugo în casa lui aproape de Parcul Cișmigiu – și care era intitulat Pericolul galben, unde îmi amintesc că era o mare de oameni înfățișați năvălind undeva. Pictura avea, îmi aduce aminte, tușe groase de galben așternute pe pânză. Pericolul s-a dovedit a fi o temere nejustificată, chiar dacă, în timp, au apărut comunități de chinezi pe tot mapamondul, înființându-se cunoscutele „China Towns“. O emigrare en masse n-a existat.

Am mai citit în decursul anilor scurte povestiri din China în diferite antologii, am aflat de peregrinările lui Marco Polo în China, dar impactul major asupra interesului meu pentru cultura și civilizația chineză a fost dat de acea carte pe cât de mică, pe atât de prețioasă ca tezaur de înțelepciune, care și astăzi mă urmărește.

Nu pot să nu vorbesc aici de poetul austriac contemporan Ernst David, ale cărui versuri le-am tradus în limba română. Era un om de o mare modestie, care nu vorbea mult. Un mare admirator al poetului chinez Han Shan din perioada dinastiei Tang. Versurile lui meditative, în anii ’90 ai secolului trecut, mi-au retrezit interesul pentru cultura chineză – și pentru poezia chineză în primul rând. Ca și Han Shan, Ernst David își decanta în puține versuri trăirea poetică. Stihurile reduse ca număr, simple, dar atât de profunde ale lui Han Shan m-au cucerit, la fel cum îl cuceriseră cu ani în urmă pe Ernst David. Am început să înțeleg oarecum altfel natura, păstrând o distanță interiorizată, care nu mă făcea să fiu nepăsător, nu făcea să mă îndepărtez de natură și să-mi devină străină, ci mă invita să văd ce se ascunde dincolo de ceea ce percepeam, să simt natura în profunzimea ea, ce înseamnă, ce reprezintă dincolo de apariția ei materială. Căci natura ascunde mereu un mister pe care poți să-l descoperi – sau poți doar să-l simți, fără să-l afli pe de-a-ntregul.

Hangzhou – Mândria lotusului

Așa se face că, încă din vremea adolescenței, mi-am dorit să călătoresc în China. Am așteptat zeci de ani, iar visul mi s-a împlinit în mod neprevăzut. Se organiza un festival de poezie în nordul Chinei – Mongolia Interioară, cea mai întinsă regiune a țării – și dura doar trei zile. Așa că au fost chemați să participe corifeii poeziei românești, conform criticii, dar s-a ivit o problemă, refuzul. Unii nu voiau să călătorească singuri într-o țară cu o limbă de neînțeles pentru cei mai mulți europeni, altora li se părea prea scurtă perioada pentru o călătorie așa de lungă cu avionul, alții invocau, pentru refuz, motive de natură politică – așa că, după multiple tatonări nereușite, în disperare de cauză, trebuia să participe cineva din România, nu-i așa?!? – am fost întrebat eu de o colegă de la Filiala București-Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România dacă aș fi interesat de un astfel de eveniment. Nu mi-am putut ține în frâu bucuria că se ivise șansa. Și, din trei zile, s-au făcut douăsprezece, odată ce domnul Constantin Lupeanu – diplomat de carieră și traducător din limba chineză, cel care a înființat și condus mai mulți ani Institutul Cultural Română din Beijing -, a agreat să-mi organizeze o serie de întâlniri cu Asociația Traducătorilor din China, de asemenea să susțin un performance poetic la sediul ICR, dar și în Shanghai. Și ideea de a vizita Hangzhou – unul dintre cele mai frumoase orașe, cu o atracție de vis: West Lake – a venit tot de la domnia sa.

Pe malurile dinspre oraș al imensului West Lake nu se găsește numai un minunat muzeu cu obiecte ceramice și hârtie pe care stau scrise vechi documente, dar pe aleile și în pavilioanele de acolo se întâmplă un lucru emoționant: oameni aduc stații de amplificare și dansează după cântece tradiționale sau cântă melodii vechi pentru oameni care vin să asculte, adunându-se ca ciorchinii, un bărbat cu un mop subțire caligrafiază frumoasele semne grafice ale scrierii chinezești, o adevărată artă care este încă asiduu cultivată în China, apoi în mai multe părți ale parcului de pe malul West Lake am privit minute în șir bărbați făcând exerciții de arte marțiale, și aveai impresia că ei nu văd pe nimeni

–  într-alt loc, am văzut un caligraf care picta litere în fața unui supermarket, pe seară, la lumina neoanelor din magazin (asta mi-a adus aminte de mandalele preoților tibetani, care sunt în stare să lucreze zile întregi la crearea câte unei opere multicolore, iar apoi, într-o clipită, o distrug, demonstrând că nimic nu este etern, nici măcar cel mai frumos desen cu pietre colorate din lume) –

pentru că erau atât de absorbiți de mișcările pronite din interiorul gândului, încât nu auzeau și nu băgau pe nimeni în seamă, artele marțiale mult prea adesea prezentate în scopuri pur comerciale ca bătăi, când, de fapt, sunt o artă a meditației, a introspecției, care îmbină partea psihică cu cea fizică (mens sana in corpore sano!), apoi am putut vedea doi oameni – un bărbat și o femeie – în vârstă, dar deosebit de agili, nu deplasându-se, ci cu adevărat dansând pe role – cu siguranță, îmi ziceam, au fost în tinerețe balerini, prea elegante erau mișcările bărbatului, prea grațioase erau mișcările femeii –, apoi am admirat platani vechi de sute de ani, plantați de oameni care nu mai sunt de mult printre noi, dar care au lăsat în urma lor gândurile sădite în arborii care le-au supraviețuit. Malurile West Lake, transformate în adevărate parcuri, depășesc, prin nobila lor scenografie naturală și artistică, ceea ce se poate închipui în mod obișnuit în privința artei peisagistice. Parcul este – aici – locul minunat în care oamenii se regăsesc în ceea ce iubesc ei mai mult, se împlinesc spiritual când văd și se bucură de spectacolul arborilor maiestuoși, de vegetație în general, când se apropie de lac și privesc rațele sălbatice, minunatele flori de lotus – bucurie a sufletului și a ochilor. Minunea aceasta s-a clădit de-a lungul a secole de căutări, în care oamenii locului și-au pus, din generație în generație, amprenta propriei imaginații artistice, a profundei sensibilități asupra locului care a fost spriitualizat de ei.

Fotografia este un alt fel de poezie

Nu este de mirare, așadar, că m-am apropiat cu delicatețe și emoție de acea chemare a apei liniștite, pe măsura filosofiei lui Lao Tze, să văd lotușii în plină floare, etalându-și forma perfectă în culori de vis, cântate de unii poeți ai dinastiei Tang – dar am văzut și, toamna, lotușii triști, cu capetele căzute în ape și cu frunzele ofilite și obosite de viață. Văzând toate astea, m-am gândit că cel mai bine este să cânt lotușii și West Lake printr-o selecție dură și critică, dintre sutele de fotografii realizate, printre aceste rânduri așternute în universul digital. De fapt, l-am luat cu mine pe unul dintre poeții mei chinezi preferați, și anume Li Bai, și l-am adus la West Lake să admire lotușii, într-o poezie pe care o uitasem, de câțiva ani de zile, într-un fișier. Și poate Li Bai este doar un pretext și sunt, de fapt, eu însumi, admirând ceea ce în cuvinte nu se poate descrie, se poate doar vedea și simți: frumusețea florii de lotus.

Fotografia este, pentru mine, un alt fel de poezie, care n-are nevoie de cuvinte pentru a fi.

Articolul precedentDana Bădulescu’s fruitful journey through a translated man’s gardens
Articolul următorJean Valvis, Creatorul de branduri

Lasă un răspuns