Benedek Totth ― romanul ”Meci nul” și utilitatea dicționarelor de argou

0
502

Despre autor și roman am precizat pe scurt, în România literară nr. 12 din 20 martie 2020, următoarele:

„Traducător de cursă lungă, cu peste patruzeci de volume traduse din limba engleză, Benedek Totth își publică primul roman, Meci nul (Holtverseny), în anul 2015, roman încununat cu Premiul Margó pentru debut. Tradus în limbile engleză, franceză și slovacă, acesta urmează să apară în scurt timp și în limba română la Editura Aramis. Meci nul este radiografia necruțătoare a unei societăți de consum în care antieroii de vârsta liceului, Rață, Geamandură, Zolika, Niki, Viki și naratorul fără nume își împart timpul între sportul de performanță, consumul de droguri și fanteziile erotice. Copii de bani gata sau copii din familii dezorganizate, cu toții au aceleași hobbyuri distrugătoare; după cum sugerează și titlul romanului, duelul orgoliilor și teribilismele adolescentine nu au niciun câștigător într-o poveste tristă, în care descompunerea morală are consecințe tragice.”

George Volceanov
prezentare și traducere George Volceanov

Ar mai fi de adăugat că romanul apare în cadrul unui proiect editorial european cofinanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene. Pagina de gardă menționează că „acest proiect a fost finanțat cu sprijinul Comisiei Europene”. Și mi se pare foarte importantă și mențiunea potrivit căreia „cartea reflectă numai punctul de vedere al autorului, iar Comisia nu poate fi trasă la răspundere pentru orice utilizare a informațiilor conținute în aceasta”.

Este cartea care, prin conținut, m-a întristat, poate, cel mai mult în întreaga mea carieră de traducător. Antieroii pomeniți mai sus se bălăcesc într-o continuă promiscuitate, pendulând între consumul de droguri de tot felul, sexualitatea exacerbată, inspirată de industria porno, ai cărei avizi consumatori și sunt, chiulul de la școală, bețiile și, în mod neașteptat… sportul de înaltă performanță. E drept, unii dintre ei rămân repetenți și la acest capitol, „ajutându-și” performanțele cu substanțe de dopaj.

Romanul are o structură circulară: începe cu un omor din imprudență și fuga de la locul faptei și se termină cu o crimă premeditată, de-o cruzime și bestialitate ieșite din comun. Citind o asemenea carte, nu poți să nu te întrebi: A fost scrisă de o minte bolnavă? Sau, de fapt, trăim într-o lume bolnavă? Cred că a doua întrebare e cea care ne furnizează și răspunsul corect.

Brutalitatea limbajului, de-o vulgaritate și obscenitate rar întâlnite, m-a izbit în moalele capului încă de la prima frază:

„În timp ce gonim pe noua variantă, Rață se întoarce și ne întreabă unde pula lui suntem, dar bine-nțeles că toată lumea face ciocu’ mic, că sau habar n-au, îmi zic în sinea mea, sau nu vor să le scape vreo tâmpenie, să nu-l încurce și să ne rătăcim și mai rău.”

În trecut, am empatizat cu șocul „estetic” suferit de marea noastră traducătoare Antoaneta Ralian când i s-a încredințat traducerea romanelor lui Henry Miller, ca și de mai tânăra noastră colegă Andra Matzal, la întâlnirea cu Trainspotting al lui Irvine Welsh. Cărți ca acestea ― de Miller, Welsh sau Totth ― ne amintesc că, dincolo de aparențele acceptabile social, există și o lume a tenebrelor, guvernată de id-ul lui Freud sau umbra lui Jung. Și e necesar câte un duș rece, care să ne amintească în ce fel de lume trăim și cât de fragilă e granița dintre moral / acceptabil și imoral / antisocial.

Țin minte că, pe 28 martie 2018, în cadrul dezbaterii cu tema „Dramele traducătorului în budoarul autorului ― Cum traducem limbajul licențios”, Luana Schidu (curajoasa traducătoare a seriei de romane pandant ale lui Anais Nin la cele ale lui Miller) a răspuns sec: „Traducem așa cum e în original.” Este strategia pe care ne-o asumăm cu toții în vremuri în care cenzura nu mai îngrădește nici libertatea de expresie artistică, chiar dacă, adesea, traducătorul este primul cititor șocat al textului transpus într-o altă limbă.

Fără existența unor dicționare specializate, nu aș fi putut duce la bun sfârșit sarcina încredințată de Editura Aramis. Am recurs la tot ce-i mai bun în materie de lexicografie argotică la această oră: dicționarul de argou al limbii maghiare elaborat de Zoltán Kövecses (lingvist anglist de talie mondială, expert recunoscut în studiul metaforei), dicționarul de argou maghiar on-line https://hogymondom.hu și Dicționarul de argou maghiar―român de George Volceanov (Editura Niculescu, 2011), plus, desigur, Noul dicționar al limbii române de George Volceanov și George-Paul Volceanov (Editura Litera, 2019). La fel de utile mi-au fost pe parcursul traducerii, mai ales pentru furnizarea unor note de subsol, Google-ul și Wikipedia. Și, recunosc spăsit, au existat momente de narcisism intelectual când, căutând câte un sens în aceste dicționare, m-am felicitat pentru faptul că sunt și lexicograf.

În clipa următoare, mașina se cabrează și, brusc, totul devine tăcut, ca și cum ne-ar fi înghițit un animal uriaș, moale. Timpanele îmi vibrează îngrozitor. Țin minte vag că, atunci când am urcat în mașină, careva a spus unde mergem, dar acum nimeni nu-și mai aduce aminte. Sau poate că, de la bun început, n-am avut niciun plan. Au trecut câteva ceasuri de când ne învârtim prin oraș și prin satele din împrejurimi și, oriîncotro am porni, sfârșim tot pe drumul tineretului de la 48, printre blocurile din prefabricate, înalte de zece etaje, și felinarele ce împrăștie o lumină galbenă. Sunt al dracului de multe sensuri giratorii, te zăpăcești de cap, pe bune.

Niki își saltă capul din poala mea și îl întreabă pe Rață dacă n-ar putea să conducă normal. Când își dă pe spate părul lung, brun, sclipirea albăstrui-verzuie a tabloului de bord îi luminează chipul. Gura îi licărește umedă. Înghite. Lui Rață și Geamandură le-a luat-o la cioc încă din parcarea din spatele McDrive-ului, în timp ce-l așteptam pe Zolika. La drept vorbind, n-am văzut asta cu ochii mei, că tocmai mă dusesem la WC, dar, când am urcat în mașină și m-am uitat la ea, mi-a spus să aștept puțin, că o doare gâtlejul, la care băieții au izbucnit în râs. Niki și patru gagii, și toți patru i-o pun. Mie însă nu-mi iese nicicum pasiența să mă plimb de colo-colo cu patru gagici care să vrea să și-o pună cu mine.

― Mi s-a întins? mă întreabă ea.

― Ce?

― Rujul.

― Nu.

E pornită pe supt, îmi zic în gând, dar prefer să tac, fiindcă băieții și așa or să-i dea cu flit.

― Super, zâmbește Niki, după care continuă pe un ton ce nu suportă să fie contrazis: Dați-mi cuiul!

― Ce-i cu tine, n-ai supt destul? își dă în petic Rață.

― Bulangiule! îl repede Niki, însă istericalele ei sunt pură prefăcătorie, e căzută în limbă după Rață, el e întotdeauna primul căruia i-o ia în gură.

La fel și sora mai mică. A lui Niki. Tot lui Rață. Zolika deocamdată nu spune nimic, așteaptă să-i vină, în sfârșit, rândul. Îi întind jointul lui Niki, trage fumul adânc în piept, jeraticul din vârf se încinge, iar apoi din gură i se înalță un șarpe albastru, lunecos.

― Ce are asta? întreabă Niki, și acum, că pomenește treaba asta, chiar că are un gust.

― Ciocolată tibetană, răspunde Geamandură.

― Milka? îl întreabă Niki.

― Milka e elvețiană, o lămurește scurt Zolika.

― E ca iarba, doar că-i hașiș, îi explică Geamandură.

― Cu asta se liniștesc dalai lama, adaugă Zolika.

― Aha, pricep, spune Niki și mai trage un fum din joint, după care mi-l dă, să-l țin eu.

Se apleacă înainte, încearcă să-i întoarcă lui Rață capul spre ea. Vrea să-i sufle fumul în gură. Cred că a văzut chestia asta într-un film cu Johnny Depp. Ba nu, asta a fost într-un film de-al lui James Franco. Rață nu-i face pe plac, privește țeapăn înainte. Niki s-a bășicat. Îl privește pe Zolika și-i zâmbește. Lui Zolika îi stă sculată de-o oră, poate că o să se scape pe el văzând cum se uită Niki la el. Tot drumul s-a bunghit cu ochii cât cepele, să vadă când îi vine și lui rândul, dar, nu știu cum, rămâne mereu pe dinafară. Niki se poziționează în așa fel, încât, dacă Rață se uită în oglindă, să o vadă pe ea, iar apoi bagă mâna în nădragii lui Zolika și îl sărută pe băiat. Rață intră pe acostament, lui Niki îi alunecă mâna și Zolika se apucă să urle.

― Iartă-mă, spune Niki cuprinsă de milă.

Zolika încearcă să zâmbească, dar nu reușește să schițeze decât o grimasă stranie, chinuită. Niki trage cu coada ochiului spre oglindă și privirea i se întâlnește cu a lui Rață, care se uită și el câș în oglindă. Niki se întoarce zâmbind spre Zolika și dă peste cabanosul lui. Zolika stă cu privirea ațintită în sus, precis se gândește la maică-sa, poate că așa mai rezistă o vreme. Are cea mai nașpa mamă din lume, are o mutră mai de groază decât a lui Zámbó Jimmy după ce și-a făcut capul chisăliță. Când nu vreau să termin, tot la mama lui Zolika mă gândesc și eu. Rață ridică piciorul de pe accelerator, încetinim, schimbătorul de viteză se decuplează, motorul începe să hârâie. Când ne chinuim să luăm curba următoare, mă împing în curul lui Niki, iar ea i-o înghite lui Zolika până la rădăcină, apoi începe să horcăie, dar nu pricep nicicum ce zice. Pesemne că vrea să mă dau jos de pe ea.

― Nu mai trăncăni cu gura plină! spune Rață, întorcând capul și, în clipa următoare, ieșim în viteză din curbă.

Iar am sentimentul că am supraviețuit unei catastrofe. Geamandură bombăne – sau râgâie –, nu-i place viteza prea mare. Zolika geme, iar Rață își aranjează oglinda, s-o poată vedea mai bine pe Niki. Farurile luminează brusc ceva în mijlocul șoselei, însă Rață n-ar putea să mai tragă de volan nici dacă ar fi pe fază. Se aude un bufnet zdravăn, surd, automobilul saltă în aer, Zolika scoate un răcnet de durere ― cu cârnatul încă în gura lui Niki ―, iar eu scap jointul din mână. Încerc să scutur scrumul pe podea. Rață calcă frâna din răsputeri, mă turtesc de spătarul scaunului din față, Geamandură se lovește cu capul de bord, Niki cade grămadă pe jos. Zolika urlă pe mai departe ca un șacal. Sau a terminat, sau i-a mușcat Niki măciulia.

― Futu-i mama ei de viață! urlă Rață.

― Bagă în marșarier! îi sugerează Geamandură pipăindu-și capul.

― Dacă fac praf iagalia, mă rupe babacu’, futu-i.

Niki se adună de pe jos. Clipește ca o căprioară rătăcită în lumina farurilor. Are părul ciufulit, rujul i s-a întins pe față.

― Tu ești normal, Rață? întreabă ea mai degrabă speriată decât pusă pe reproșuri.

― Zât!

Niki se îmbufnează, mai bombăne un pic, dar din tot ce spune nu înțeleg decât gunoiule și melteanule. Zolika scâncește încetișor. Mașina a alunecat în șanț, cu botul spre un ditamai ogorul chelbos. Motorul s-a oprit. Fumul și ceața se învolburează în fața farurilor cu leduri matriciale. Rață calcă frâna din răsputeri. Întorc capul. În lumina roșie a stopurilor din spate, se ițește o grămăjoară întunecată. Și urmele frânării. Doar motorul care începe să se răcească mai pârâie; în rest, e o tăcere de-a dreptul palpabilă. Mă dau jos din mașină. Afară mi se pare că ar fi frig, deși atunci când am pornit încă nu era rece. Mă ia cu amețeală. Mă reazem pentru o clipă de capotă, apoi mă apropii de trupul care zace în mijlocul drumului. Mă las pe vine. Tipul zace pe burtă, într-un palton gros, de stofă groasă, iar eu îmi storc creierii, de ce o fi purtând cineva așa ceva pe-un timp ca ăsta. O vreme nu mai fac nimic, doar îl privesc, iar apoi, când îl întorc pe o rână, începe să geamă. E un om la vreo șaizeci de ani, nebărbierit. Sau la vreo patruzeci de ani. Mirosul de pileală îmi mută nasul din loc. Pe frunte are o rană adâncă, fața îi este năclăită de sânge. În locul nasului, i-a apărut o gaură neagră și din ea se revarsă sângele într-un unghi care face ca jetul să i se scurgă în gură. Pleoapele îi zvâcnesc, încearcă să deschidă ochii, dar genele i se lipesc de-atâta sânge. Din gură i se înalță bășici de salivă care se sparg. Respiră. Până acum am văzut cadavre doar în filme, dar nu gândul ăsta mă sperie, că acum, poate, o să văd unul de-adevăratelea, ci faptul că toată chestia asta, cu sânge și cu stopurile din spate, mi se pare foarte frumoasă. Aud ceva mișcare în spatele meu. Rață se dă jos tacticos din mașina și trântește portiera. Se duce spre botul mașinii, se lasă pe vine, privește îngândurat bara de protecție, apoi pipăie grilajul radiatorului. E livid. Lumina farurilor îi face să sclipească părul cârlionțat, parcă ar avea o aură. Se ridică, dar rămâne nemișcat. Farurile l-au orbit. Își freacă ochii, apoi pornește spre mine mijindu-și ochii.

― Hai s-o ștergem, în puii mei!

― Ar trebui să chemăm salvarea.

― Pentru ce? Doar putem să ne continuăm drumul.

― Nu mașina de tractare, boule.

― De ce pula mea vrei să chemi salvarea?

― Trăiește, zic eu.

― Mi se fâlfâie.

― Să chemăm o ambulanță, insist eu.

― Tu ești mangă, futu-i, sau ce-i cu tine? hârâie Rață.

― Ba nu.

― De ce pula mea vrei să chemi o ambulanță pentru un mistreț? Zi!

― Nu-i vorba de-un mistreț.

― Dar ce-i?

― Un tataie.

― Ete pula.

― Dacă-ți spun.

― A fost un mistreț, futu-i, se încăpățânează Rață. Mie-n sută asta a fost.

― Pula! răbufnesc eu.

Rață se apropie de bătrân, se uită la el, îl împinge cu piciorul, iar acesta mai scoate un horcăit. Rață se trage înapoi, după care începe să zbiere ca un isteric. Nu mi-am închipuit niciodată că poate prinde note așa de înalte.

― De ce dumnezeii mă-sii de curvă ciochistă și împuțită zace ăsta pe șosea? Imbecilul ăsta de buzilău, animalul ăsta bulangiu…

― Hai să chemăm odată ambulanța, zic eu.

― A dat benga-n tine, futu-i? răcnește Rață. Potolește-te!

― Cheamă salvarea!

― De ce n-o chemi tu? mă întreabă Rață, făcându-și de lucru cu mobilul.

― Mi-am lăsat telefonul în mașină.

Rață se uită la mine. Vede că n-are de ales.

― Bine, băga-mi-aș, o să chem căcatul ăla de ambulanță, mârâie el, în timp ce stau neclintit și-l privesc. Între timp, trage-l de pe carosabil, adaugă el după o scurtă pauză, împungând cu vârful pantofului țeasta zobită a bătrânului.

― Nu pot să-l trag singur, spun eu, simțindu-mă, dintr-odată, foarte obosit.

În pustiul ăsta, e o liniște înspăimântătoare. Nu se aude nici grohăitul mistreților. Nici măcar vreo bufniță nenorocită nu huhură. Nu-i nimic în jur.

Rață se întoarce la mașină, urcă la volan, iar eu mă gândesc ce-ar fi ca toată povestea asta să nu ni se întâmple nouă, ca noi să fim altundeva, însă degeaba încerc să mă conving că așa stau lucrurile, fiindcă, de fapt, știu preabine că n-avem noi bafta asta chioară. După câteva secunde, Geamandură și Zolika se dau jos din mașină. Zolika își freacă stinghia, iar Geamandură fruntea. Se apropie. Sub tălpile pantofilor, scrâșnește criblura. Se opresc lângă mine.

― Ce-i asta? întreabă Zolika, bănuiește deja că ceva nu-i în regulă, dar, până să apuc să-i răspund, Geamandură se apucă să-i dea explicații.

― Frate-meu merge des la vânătoare, zice el. Mi-a povestit că, în timpul rutului, mistreții bătrâni o iau razna și se ciocnesc de mașini.

― Ce-i asta? întreabă Zolika din nou, holbându-se țeapăn la bătrân.

Geamandură se supără nițel că Zolika i-a retezat-o, însă pe urmă îi pică și lui fisa că ceva nu-i chiar pe bune și se uită mai atent la grămada întunecoasă ce se înalță pe asfalt.

― Nu un mistreț am călcat? întreabă el pipăindu-și fruntea.

― Nu, răspund eu înghițind în sec.

― Un moșulică? întreabă Zolika.

― Da, răspund eu.

― Ce pula mea caută ăsta, la ora asta, pe mijlocul șoselei? începe Zolika să facă treișpe-paișpe.

― Nu mai pune și tu întrebări tâmpite, îl repede Geamandură; începe să se pichirisească și el, deși, spre deosebire de Zolika, suportă destul de bine stresul.

― Scutiți-mă, mârâie Zolika.

― Haideți să-l mutăm de pe carosabil, intervin eu.

― Ce vrei să faci? mă întreabă Zolika îngrozit.

― Geamandură, ia-l de picioare, Zolika, noi îl apucăm de mâini.

Zolika încremenește. Se holbează la bătrân. Aștept nițel, iar pe urmă încerc să-l bag în viteză.

― Zolika, apucă-l de-o mână, bine?

― Ai?

Habar n-are pe ce lume e.

― De-o mână.

― Ce-i cu mâna?

― Apuc-o.

― De ce?

― Ca să-l dăm la o parte din drum. Zolika se holbează la mine năuc, așa că adaug: Singur nu se poate muta de pe carosabil, dar Zolika tot nu se bunghește cum stă treaba.

Mă cuprinde un calm nesfârșit. Sunt un maestru zen.

― Dacă nu-l dăm la o parte din drum, careva o să-l facă afiș, îl lămuresc eu.

― O să moară? mă întreabă Zolika.

― Dacă-l lăsăm pe drum, precis moare, îi răspund eu.

― Gata, gata, pricep, îngaimă Zolika.

― La trei, îl săltăm, spun eu.

― De ce să-l apuc eu de picioare? întreabă Geamandură.

― Termină, măi, Geamandură!

― Dar dacă are micoză?

― Apucă-l odată de picioare, băga-mi-aș!

― Ba nu.

― Geamandură!

― Apucă-l tu, dacă chiar ții morțiș! ripostează Geamandură, dându-se înapoi și își îndeasă șucărit mâinile în buzunare.

Facem schimb. Îl apuc eu pe bătrân de picioare, iar Zolika de mâini. În timp ce-l săltăm, acesta scoate un geamăt, Zolika se sperie și-i dă drumul, iar tataie se izbește cu fața de asfalt. Se aude un pârâit – al pomeților, îmi zic, că nas nu mai are; pe urmă, începe să horcăie.

― Futu-i, măi, Zolika, nu te mai câcâi!

― Iartă-mă, am crezut că…

― Ia nu mai crede nimic, zic. Apucă-l de picioare și gata.

Pe Geamandură îl pufnește râsul. Își scoate mobilul.

― Cucu! exclamă când ne uităm la el și blițul străfulgeră în întuneric.

― Tu ești în toate mințile, băga-mi-aș?! îl reped, și apoi, după ce dau drumul picioarelor bătrânului, pornesc spre el, să-i smulg telefonul din mână.

― Hei, șezi blând! face Geamandură când vede că chiar vreau să-i iau mobilul, își înalță mâna și se trage îndărăt.

― Dă-mi-l! insist.

― Nu ți-l dau, zice el.

― Dă-mi-l!

― Nu.

― Atunci, șterge fotografia.

Geamandură stă și se gândește, pe urmă, ofticat la culme, începe să apese ecranul telefonului.

― Na, futu-i, că am șters-o.

― Arată-mi!

― Nu te cred, băga-mi-aș.

― Arată-mi, repet eu, iar când Geamandură îmi ține telefonul sub nas, i-l smulg din mână și o iau la fugă pe arătură.

Pe măsură ce mă îndepărtez de șosea și de mașină, se face tot mai întuneric. Mă poticnesc printre brazde. Geamandură se ia după mine, dar știu că n-o să mă ajungă din urmă. După vreo treizeci de metri, mă opresc cu spatele la drum, acopăr display-ul telefonului, să nu mă vadă Geamandură, și să încep să caut prin fișiere.

― Nu-ți fac nimic, băga-mi-aș, dar dă-mi telefonul înapoi, strigă Geamandură. Jur că o șterg.

Bineînțeles că degeaba tot caut prin mobilul lui, nicicum nu reușesc să dau de poza aia de căcat, tot ce izbutesc să văd sunt o droaie de gagici în pielea goală, pe care dobitocul ăsta le-a fotografiat pe șest în vestiar, așa că, până la urmă, șterg tot fișierul. Nici nu merită altceva bulangiul ăsta.

Lasă un răspuns