Calea către poezie în Poiana cu Cetate

Lupii singuratici beau bucuroși ca la botu’ calului o berică, fără să fie întovărășiți, ca mine, că m-am grăbit să ajung la locul acela magic, sătucul dintre păduri, Poiana cu Cetate, să punem la cale, precum ne-a îndemnat Florin Dan Prodan, poezie în iarbă, desigur că fără căpușe, așa o iarbă mai prietenoasă, poetică, aidoma nouă, cu parfumul de floare sălbatică, crescută că așa a vrut ea, s-a ițit curajoasă de cu primăvară din pământul reavăn, abia ieșit din frigul iernii, și-a crescut de-a valma, fără nicio ordine decât cea a frumuseții întâmplătoare, însă frumusețea nu este niciodată întâmplătoare, trebuie să fie, să existe, și ea este în floare odată cu delicatețea care nu există, numai noi vedem că o floare de câmp, de câmpie, de poiană e delicată, pentru că din pistil se-ntinde spre ceruri și vorbește cu norii și, unii spun, chiar cu Dumnezeu, și, și, și deodată, pe neașteptate, cu toate că mă delectam cu o ciorbă de fasole în prag de seară, cu o răcoare venită din pădurile din preajmă, s-a pus pe (ne)pusă masă pe-o ploaie așa de tare, încât simțeam că sunt înconjurat doar de ploaie din toate părțile, cam cum erau câteodată turcii pâlcuri, pâlcuri înconjurați pe dealurile moldave de românii frați cu pădurea, și pădurea era multă aici, așa c-aș putea striga

m-ai împresurat, ploaie, dar n-o să mă dobori, n-o să-ți cad la pământ și n-o să-ți cer îndurare, o să-ți țin piept chiar dacă plesnești pământul cu ură, chiar dacă blestemi cu picăturile mari cât un ou de bibilică pământul, înciudată și vrăjmașă, și m-ai biciui și pe mine cu chemare pentru vrajbă, dacă n-aș avea acoperișul ăsta de lemn tare, de stejar, deasupra capului, înciudată mai ești, ploaie, răzbunătoare, deasă, iute, și lovești ca-ntr-un dușman pe vecie, flagelarea ta însă nu mă impresionează deloc

așa că s-a pus pe-o ploaie torențială de vară, și mă cuprinde deodată mirarea odată cu un lătrat venit din depărtări, care amenință de fiecare dată să se prefacă într-un lătrat la lună, ca și cum ar fi noaptea cu lună plină a lupilor nebuni, acum nu se poate însă petrece așa ceva, pentru că luna nu-i plină, mai are până să ajungă în acea stare de sferă perfectă, și pe deasupra s-a și ascuns între norii cenușii, grei de ploaie, iar acum bag de seamă c-au ostenit și câinii să tot apere ograda de oameni străini și tunete, bașca de fulgere, de dimineață până seara, acuma latră greu, ca bătuți de soartă, până nu mai scot nici măcar un scâncet amărât, iar eu tot lângă Cetate mă aflu, la doi pași de zidurile ei puternice – pe care vicisitudinile n-au reușit secole la rând să le prăbușească și să la facă una cu pământul, să le trimită de unde s-au ridicat, din țărână –, așa că se ițesc zidurile ei mândre și eu, vorba ceea – cum încerca să facă din orice un lucru o întâmplare obișnuită Ion Creangă din Broșteni – aștept ca Dumnezeu să facă o minune mare, Doamne-ajută, cum zice preotul mereu când vorbește cu credinciosul, că altfel nu se împlinește, nu e destul să vrei, oricât de împins de ambiție, de dorință, trebuie și ajutor de sus, iar, până una-alta, în așteptarea miracolului de pomină, de care o să aducă vorba generații la rând de-acum încolo în familia mea, ploaia s-a mai domolit – imensă dezamăgire pentru Bacovia, căci a dispărut îndemnul la beție, „plouă, plouă, plouă / vreme de beție”, ca și cum ca să te pui pe băut zdravăn, serios, aprig, cu sârguință până la uitarea de sine trebuie să ai vreun motiv mai temeinic, cum ar fi ploaia ne’ncetată, cea mocănească, ascunsă în șuba ciobanului așa de bine, dar ea vine abia la toamnă și mai avem și vrem din vara asta binecuvântată vreme plină de căldură și cer senin –, iar acum se mai aud doar picături ușurele, răzlețe căzând, desprinzându-se cu greu de frunze, nu mai răsună în poiană vuietul acela fără minte, auzi fiecare picătură în parte, poți chiar să le numeri, așa că te bucuri, căci simți c-a dispărut bătaia violentă a ploii torențiale, amenințătoare, necruțătoare – care uneori te face să crezi că este începutul sfârșitului și n-o să mai ai cu siguranță loc pe o Arcă unde numai aleșii vor avea norocul de-a călători –, așa că intri în panică și vezi că s-a scurs ura ei în pământ, iar picăturile făcute râu s-au împăcat cu pământul și-au fost înghițite de el, cum înghite el tot și toate, și pe noi, la sfârșit –, astfel c-au mai rămas să cadă pe glie doar picături din ce în ce mai rare, nesigure de drumul pe care să-l apuce, fără să știe de ce se găsesc aici și n-au rămas în norii aprigi ai cerului, picături care abia bat în streașina de metal cărămizie, lucioasă, gata să devină una cu pământul și să dispară pentru totdeauna.

–  cea mai grea misie a fost a gazdei noastre, de fapt gazda noastră ne-a părăsit cu toată familia, lăsând în urmă o ciorbă de fasole cu leuștean, așa, ca de-mpăcare pentru poeții și poetele ce va să vină, pentru istoricul sat de-odinioară Broșteni, în căutarea lui Ion Creangă sau a neamurilor lui în miez de vară, poate chiar pe urmele copilăriei pierdute, așa că greul a căzut pe umerii fragili ai liceencei ce ne-a întâmpinat cu un coc epocal de care nu s-a mai descotorosit în cele două zile, însoțită de doi câini mari de statul unui măgăruș, vajnici păzitori ai pensiunii, atât de puternici, încât la lătratul lor se urnea leagănul masiv din curte, așa că ei alungau și amintirea lupilor fioroși, darămite animalele sălbatice trăitoare prin păduri, liceanca s-a-ngrijit de noi, dar cea mai mare grijă a ei au fost cei opt purceluși de două săptămâni ce-i căzuseră și ei pe cap – nu numai noi, poeții și poetele –, mai pe șleau scroafa de două sute de kilograme din ogradă s-a dovedit a fi o mamă complet denaturată și nu i-a lăsat pe niciunul dintre cei paisprezece purceluși abia născuți să sugă, nu și pace, poate c-a intrat în panică la așa o producție neașteptată, poate era rea din fire, astfel că șase dintre ei au murit repede, nu știu dacă de inimă albastră, erau prea mici să se sfârșească de durere, nici nu veniseră bine pe lume și gata, s-au și dus, dar de foame au murit cu siguranță, noroc că opt purceluși strașnici nu și nu, s-au încăpățânat să trăiască și o dată la patru ore era musai să fie alăptați, nu, nu de la pieptul tinerei fete de liceu, nu, nici vorbă, ci cu lapte preparat proaspăt pentru ei, micii sugaci, care cu ochii închiși și deschiși, fie zi, fie noapte, cu o poftă demnă de stirpea lor porcească, sugeau de mama focului la sticlele de plastic pline cu lăptic pentru purcelușu’ mic, cu limbuțele lor mititele, apucătoare, agere, cu ochișorii deschiși larg, gâfâind și și sugând, sugând și gâfâind – cuprinși de disperare, nu cumva să dispară sticluța minunată la gust –, ca și cum în scurtele pauze de respirație ar fi fost sfârșitul lumii și haosul ar fi cuprins tot și toate –

Și-acum s-a pus de-un apus molcom, liniștit, aidoma satului adormit, uitat între două păduri de Dumnezeu, păduri care-l răcoresc în toiul verii pe vipia cea mai neiertătoare, așa că uit de ploaia torențială zgomotoasă, care mi-a trezit teama, toată natura s-a liniștit, domnește de-acum o pace ce-o să cuprindă totul în negura nopții, când nici frunza nu mai mișcă, chiar dacă bate vântul, ca și când ar fi devenit brusc stană de piatră și întunericul a îngreuiat-o peste măsură. Ploaia pare că n-a existat cu totul, se-aude din depărtări doar un măcăit timid, stingher de gâscă, nu-i măcăitul acela sigur al gânsacului ziua-n amiaza mare, un măcăit stăpân pe el, care știe ce vrea, să gonească străinii și să-și apere cârdul mai nevolnic de gâște sperioase, un măcăit împins în nesiguranță de noapte, aproape stins, dar perceptibil, căci nici măcar gânsacul nu se poate apăra de noaptea atotcuprinzătoare, așa că măcăitul sună rătăcit, pierdut în înserare, și-acum, lacomi de noaptea ocrotitoare, care le ascunde trupurile plăpânde, încep să se audă chemările neobosiților greieri, ocrotiți de firele de iarbă mai înalte decât ei, și sar de pe-un fir de iarbă pe altul, în căutarea iubirii, nebuni de iubire, așa și-au început cântecele melancolice ale serii care curând va deveni noapte adâncă, neagră, de nepătruns.

Și-am căutat dintru început Cetatea, încercând să cobor în istoria Moldovei, departe în timp, pe când nici nu eram, și chiar în fața Pensiunii cu cetate se ridicau ziduri de piatră și cărămidă în fața ochilor mei, piatră nisipie cu urme de scoici albe, ca și când ar fi fost aduse de la marea cea mare, hăt departe până pe dealurile Moldovei – sau să fi fost oare legendara Mare Sarmatică de care-mi povestea mama când eram mic și pitic, o mare în inima țării noastre cu sute de mii de ani în urmă – și cărămidă plată, așa cum se făcea cu secole în urmă, o cetate veche trebuie să fie, și, când mă apropii, mare mirare, văd că nu-i o cetate, ci o ruină vajnică de biserică. Cu zidurile și coloanele intacte, Biserica lui Cujbă, ridicată la 1609, Cujbă Ionașcu, boier moldovean, care stăpânea toate satele dimprejur cu secole în urmă și s-a i-a trecut lui prin minte să-și cumpere un loc în ceruri, alături de Tatăl, ridicându-i o biserică mândră de piatră

– Lina, săteanca get-beget, glasul și con(știința) satului Poiana cu Cetate cu patruzeci de case, cea care le știe pe toate și-i știe pe toți, le cunoaște viața de-a fir a păr și le-a aflat toate secretele, chiar cele mai intime, cele infame, nu-i scapă ei nicio veste, nicio bârfă, nicio tragedie, nicio bucurie din sătuc și-i judecă pe deasupra pe toți cu o siguranță care vine, probabil, și din faptul că-i știe pe dinăuntru și pe dinafară, dar gura – cam sloboadă la a treia bere băută la magazinul pensiunii, afară, la masa cu șase scaune, unde șade numai ea, sau pe marginea de beton de lângă masă, și-și pune iar privirea scrutătoare pe chip, și, mai pe după-amiază, târziu, termină a treia bere, când vipia mai lasă loc de respirat și cuvinte, iar adevăr de netăgăduit e că are o vârstă și ea, așa că merită respectul celor din jur pentru cele câteva fire albe din păr de pe la tâmple, așa că tot ceea ce spune ea este adevărul gol-goluț, adevărul adevărat și, ca să schimbe vorba, îmi spune într-o doară că biserica a fost ctitorită de Ștefan cel Mare, așa că mă gândesc, o fi sărbătorit vreo victorie Ștefan cel Mare împotriva turcilor, a leșilor și să fi ctitorit o casă a Domnului în acest sătuc în secolul XV, mă întreb dacă s-o fi dărâmat și Cujbă Ionașcu și-a pus în minte s-o reconstruiască, ca să se lipească de faima marelui voievod? Sau Lina cea atotștiutoare nu știe cu adevărat ce-i cu istoria bisericii și se dă mare știutoare în fața străinilor, așa că lăcașul a fost, de fapt, întemeiat de preacredinciosul boier Cujbă Ionașcu, iar marele domn al Moldovei, Ștefan cel Mare, care-a făcut istorie prin vitejia sa și victoriile împotriva vrăjmașilor, nici n-a pus piciorul pe-aici și n-a înfrânt vreodată în Poiana cu Cetate sau prin împrejurimi nici urmă de turc sau de leș, așa că Lina nu este atotștiutoare cum se dă, ci umblă cu cioara vopsită și crede că tot neagră este, dar după a patra bere pe-nserat ce mai contează –

Și văd cum zidurile bisericii sunt iubite de soarele dimineții, cum le preface culoarea cu un delicat roșu care se-nfrățește cu nisipul auriu al pietrelor și-nmoaie chiar cărămiziul spre bolta bisericii, care nu mai există pe de-antregul, o desenăm noi în mintea noastră și reconstruim biserica așa cum era pe vremea lui Ionașcu Cujbă, cu altar de lemn pictat și icoane aurite, cu strană și lumânări fumegând a amintirea celor care nu mai sunt și noi tot îi iubim, biserica strălucind a credință, da, acuma înspre bolta de biserică e boltă preaalbastră de cer.

Nu apuc să mă bucur de acest răsărit de soare care face din culori bucurie și le face să stăruie în suflet chiar când soarele le omoară la prânz că văd cum în crucea dimineții se avântă din depărtări o căruță cu doi cai sprinteni în galop nebun scânteind asfaltul cu potcoavele lor, ca și când ar voi să-i dea foc, să treacă asfaltul prin foc și pară, ca și cum ar fi dușmanul cu secole în urmă, turcul or leșul care vrea să cucerească pământurile românilor, lacomi și cruzi, da’ niciodată n-o să cucerească inimile românilor, pentru că inima românilor este una cu totul deosebită, bună și gata de sacrificiu, gata să apere glia cu puterea și sângele și dorința de libertate, nimeni n-o să-i înfrângă pe români, niciodată. Așa că acești cai mai luptă încă, pare, cu dușmanii nevăzuți, cu dușmanii de pe vremuri, iar tânărul are o armură din fier pe piept și zale care zăngăne în pașii cailor, cu sabia întinsă, lucind în razele de soare a vitejie, și-atacul este în plină desfășurare.

Așa că am stat noi, poeții, cu ochii pe lupta – nicidecum pe lupii și râșii care bântuie prin pădurile ce mărginesc Poiana cu Cetate – din fața ochilor noștri, o luptă veche, pe viață și pe moarte, de care citeam doar în manualele de pe băncile școlii și acum o aveam vie în fața ochilor noștri, o luptă gata să se prefacă în poezie cât ai clipi din ochi și să nu mai fie decât sânge și durere. Poeți și poete, veniți să recităm la poezie în iarbă, la îndemnul lui Florin Dan Prodan, Șerban Axinte și Paul Mihalache, în sătucul Poiana cu Cetate și rezervația naturală Poiana cu Schit, ne-am dat seama iute că vom recita poezie în iarbă, dar și poezie printre flori, stejari centenari, sculpturi îngropate fără să știe în iarbă înaltă, ca de pampas, și flori înalte, crescute fără hotar și noimă, doar ca să se-nchine frumosului, schit părăsit de călugări greci de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, așa că micul nostru festival poetic va fi o ofrandă de suflet chiar în inima naturii ”far from the maddening crowd”, în spiritul lui Thomas Hardy, sau o încercare de ”retour à l’état de nature”, așa cum o vedea Jean-Jacques Rousseau cu secole în urmă și mare dreptate mai avea el, francezul de renume.

Noi, astăzi, am părăsit orașul care-a distrus cu piatră, sticlă și asfalt natura, dar și spiritul uman, înghesuind oameni în cutii de beton și sticlă, rupându-i de la viața lor în sânul naturii, unde se crapă de ziuă și se-aude pe întreg pământul cum soarele își trimite razele spre noi, să ne vadă iarăși și iarăși mai pe-ndelete, așa că zăbovim o vreme în poienile care sunt la înfrățirea dintre Iași și Vaslui, ca să ne regăsim întru cuvânt, întru rostire de cuvinte care se leagă în poeme cu timbrul, cu trupul nostru, cu bucuria noastră, până la statuia lui Eminescu, mare, epocală, care cuprinde cu privirea lui întreaga poiană cu iarbă și celelalte sculpturi și schitul părăsit, ruinat, doar o amintire a casei lui Dumnezeu pe pământ, unde nici astăzi nu mai intră nimeni de teamă – doar ierburile cresc înalte –, să nu stingherească locul sfânt. Noi vom stingheri dară statuile și stejarii și florile și iarba din Poiana cu Schit, slobozind cuvinte, poezie în iarbă, locul, așa că începe Șerban, și-apoi David în velșă, vechea limbă de pe vremea celților, să îmbogățească poiana de suflet, însoțit de mica și draga de fetiță a lui Matei, care e toată mișcare, de un elan neostoit, și repetă în culmea fericirii refrenul în limba română al poeziei lui David, și-apoi, și-apoi slobozesc sulița dulce a poeziei Matei, Andreea, Lucian, Paul, Alexandra, Florin, și-apoi eu, și-apoi Constantin, este ca o slujbă în natură pentru frumusețea ei, pentru cer și floare, pentru stejarii care ascultă tot ce mișcă de sute de ani răbdători, liniștiți, fără să se despartă de lumea asta pe care-o iubesc ca și noi. Și Eminescu a stat distanțat, la cel puțin doi metri de noi, cu mască, nu știm dacă s-a spălat pe mâini, căci doar bustul lui este, dar ne-a ascultat cu îngăduință străduințele sufletului nostru pe-acest pământ și nu s-a rușinat și s-a bucurat, așa de piatră cum este, că poezia mai curge, pe piatră, pe iarbă, pe floare, pe cer și nu se oprește și nu se dă bătută nici timpului, nici spațiului.

 – cu Lina e ușor să intri în vorbă, pentru că ea asta abia așteaptă, să te cunoască, să știe ce hram porți, să știe tot, dacă se poate, așa că în zi de sărbătoare, îmbrăcată cu rochia bună, înflorată, dar nu prea veselă, îmi mărturisește Păi eu sunt foarte bolnavă, am cu inima și ciroză, nu știu cât o mai duc, după care se oprește din vorbit pentru o clipă, să vadă care este efectul acestei destăinuiri asupra mea, căci spune aceste cuvinte zâmbind un pic amar din colțul buzelor, fără să-și piardă însă din elan, Și-atunci de ce beți bere, nu una, da’ mai multe, nu vă face rău?, o întreb mirat, fără-nconjur, la care ea zâmbește încurcat și nu-mi răspunde, mai degrabă trage o dușcă din pahar cu patimă, dar dă a înțelege că tot nu mai contează acum, că asta o face să-i fie bine la suflet, nu la trup, așa că nu mai insist cu sfaturile mele înțelepte despre sănătate, a văzut, în schimb, că are cu cine vorbi, că o ascult cu atenție și se hotărește să-mi mărturisească ceva că mașina cu care a venit azi este a fiului, a cumpărat-o pentru el după ce-a vândut un hectar din pământurile din sat ale ei și-ale soțului, să-l înstărească pe fi-su, tot satul să știe că are o mașină nouă, bună, nimeni nu mai e ca fiul ei, și ea vine sâmbăta, adusă elegant, cu mașina, să bea bere, nu pe jos, mai ales că pășește greu, Văd că mai mult pe la magazin sunteți, la berică și taclale, nu vă duce lipsa soțul acasă? o întreb lipsit de tact, direct, cum este, de fapt, și ea, Lasă că-i dau și lui de băut înainte să plec, așa că știu că doarme dus, îmi răspunde ea acum râzând din colțul buzelor, nu-mi duce el dorul, nici nu știe că-s plecată de-acasă, adică îmi dau seama că-l anesteziază pe soț, ca să scape de gura lui că tot se duce la singurul magazin din sat să-și satisfacă pofta de băut și sporovăială sau poate lucrurile nu stau așa și soțul nu pune strop de băutură în gură și-o trimite, curios nevoie mare din fire, pe Lina să afle câte-n lună și-n stele despre cum merg treburile în sătucul în care trăiesc, căci el, mai ales, trebuie să știe totul –

Biserica în care de-atâta vreme nu se mai slujește stă, câtă mai e, mândră la margine de drum, însoțită de câțiva pini înalți care-o umbresc, ca să-i mai aline amarul că și-a pierdut menirea pentru care-a fost clădită, să adune oamenii satului în jurul lui Dumnezeu și să-i apere ce cel rău. Nimeni nu mai predică în ea de Crăciun, de Paște. Amvonul a și dispărut, ca și când n-ar fi fost niciodată. Se văd, doar scrijelite, nume de oameni care doresc arzător să-și găsească o nemurire părelnică pe zidurile sfințite cu secole în urmă, părăsită e-acum biserica de oameni și preoți, străjuită doar de morminte mai vechi și de frumoșii pini, o pată de culoare pe zidurile spălăcite de vreme ale bisericii, odinioară mândria așezării cu poiană, care-a moștenit în denumire și ruina bisericii, devenită pentru toți cetate, ca și când cineva ar fi domnit în ea și ar fi avut o curte plină de boieri, cu fast și petreceri, dar da, a domnit și domnește Dumnezeu, care se apleacă uneori din albastrul cerului asupra sătenilor și-i binecuvântează fără ca ei să știe, simt, așa, doar o mângâiere și nu știu dacă-i vântul.

De mulți ani, șoaptele credincioșilor și toaca bisericii nu se mai aud bătând zidurile bisericii, ca să trezească rugăciunea în sufletul credinciosului, tânjind după iubirea divină. Așa că este mândră Biserica lui Cujbă, deasupra Bisericii lui Ștefan, cum știe Lina din satul străjuit de cele două păduri, dar îi pătrunde și un sentiment de tristețe ce cuprinde întreaga Poiană cu Cetate dindărătul ei, liniștită, trezită din meditație, doar de-un lătrat rar al câinelui legat în lanț din depărtare, ca să păzească ceva de preț care face cu ochiul hoțului, căci aici, la țară, câinele nu-i prieten, ci abia un angajat pe viață să păzească bunurile de preț, la fel cum pisica e ținută în gospodărie ca să rărească șoarecii de câmp și șobolanii. Dacă sunt utili, bine, dacă nu, afară cu ei. Urlă câinele ținut în lanț a libertate, libertate care pentru el nu mai vine niciodată. Doar moartea îl eliberează de viață, de suferință și de cazne. Și totuși, copiii de țărani, încă nevinovați, îi țin încă în iubirea lor tânără, și mângâie câinii, neobișnuiți cu așa o iubire, și încep să dea din coadă a bucurie, și copiii mângâie pisicile, care pe dată își aduc aminte că pot să toarcă de încântare, pentru ei sunt numai buni de iubit și alintat. Ce știu ei oare de paza față dușmani, de hoți?!?

Așa că am stat noi, poeții, și-am vizitat, a doua zi a poeziei în iarbă ruina bisericii, și-am zis să-i dăm o nouă menire: să citim poezie și să continuăm micul nostru festival în iarbă – chiar dacă au plecat de-acum grăbiți David, Matei și Florin – chiar în interiorul ruinii. Cum poți transforma oare o ruină într-o biserică? Prin puterea cuvântului, chiar dacă nu vine de la Domnul, ci, de astă dată, de la poezie. Așa că ne-am așezat câțiva poeți și poete, Lucian, Andreea, Alexandra, Constantin și cu mine și-am ținut liturghia poetică de prânz, iar amvonul era întreaga biserică, în care iarba creștea ca pe câmpie, iar cerul ne privea cu un albastru cum numai el poate izvodi. Așa că, însoțit de vânt, lumină, culori și florile multicolore de câmp strânse cu răbdare de către Paul în mâna dreaptă, am început să ne rugăm în versuri. Și n-a fost puțin lucru, căci păsările au început să zboare în jurul bisericii, purtate de ecoul ușor al zidurilor încă în picioare, chiar s-au pornit să cânte versurile noastre în cântul lor. O liniște care venea de altundeva s-a pogorât asupra noastră după ce-am citit ultimul vers. O liniște din altă lume, care a devenit lumea noastră.

Și sunt pe plecate, cu greu mă desprind de Poiana cu Cetate, de Poiana cu Schit, iau bagajele în mână și m-aș duce iarăși în pădure, să simt sufletul pomilor și să iau din răcoarea potecilor, dar calea mea mă duce spre gara din Bârnova, o gară mică, de unde să iau trenul spre București, și prin ferestrele mașinii văd cum pleacă și poiana, și stejarii centenari din marginea drumului, cum drumul de asfalt se preface spre gară în drum cu pietriș, care nu te leagănă, ci te zdruncină de-a binelea, să-ți aduci aminte că trăiești periculos

 – și-mi spune șoferul, Mitică, el știe că nu departe de-aici a fost o cabană de vânătoare a lui Ceaușescu, de lemn, frumoasă și cu de toate, după Revoluție însă a ars, nu știe nici în ziua de azi dacă pentru că unii l-au urât pe comunist sau, așa, din prostie s-a făcut scrum, și aruncă privirea spre locul în care trebuie că a fost clădirea, nu știu dacă în poiană sau undeva, ascunsă în pădurea de nord, așa că ne îndreptăm în mașina lui spre gară și deodată, după ce-i povestesc că am făcut, câțiva poeți, o lectură poetică în ruina bisericii cu o zi înainte, chiar duminică în loc de slujbă, văzând cât de mult mi-a plăcut Biserica lui Cujbă și Schitul cu călugări greci, părăsit demult, ca să-mi taie din elanul poetic zice Mitică că aici oamenii urăsc biserica, pentru că ei secole de-a rândul au fost sclavi la mânăstiri, muncind pentru ca toată agoniseala să fie trimisă la Muntele Athos de domnitori, așa că nu o iubesc, pentru că și-a bătut joc de stră-stră-străbunicii și stră-stră-străbunicele lor și doar s-a folosit de ei josnic, într-un mod barbar, și-acum înțeleg de ce Biserica lui Cujbă Ionașcu n-a fost niciodată reclădită, iar lângă ea este azi o bisericuță de lemn în care nu intră mai mult de douăzeci de oameni, nici a cincea parte din locuitorii satului, de fapt este un fel de casă simplă de lemn cu o cruce de lemn la intrare și nu aduce deloc a lăcaș sfânt clădirea, iar ura oamenilor de secole s-a strâns între lemnele ei așa mică, pipernicită, neînsemnată cum este –

cu gustul ăsta amar în suflet ajung în micuța gară din Bârnova, cu peroanele pline de buruieni mari, lăsată așa, parcă nu mai e nici gară dacă n-ai vedea șinele, lăsată în paragină, gara asta, așa ți se pare că în curând peroanele și liniile ferate vor fi năpădite iarăși de natură, iar gara din Bârnova va dispărea cu totul, trenurile nu vor mai putea ajunge aici, iar umbra de civilizație va fi înghițită odată pentru totdeauna, și natura se va înstăpâni ca odinioară asupra locului.