Ochii lui iradiau mereu o undă de căldură, cu un zâmbet adesea agățat la marginea buzelor, ca și când ar fi încercat de fiece dată să facă lumea mai bună, cu ochii, cu zâmbetul, ca și cum ar fi vrut să transforme o ploaie nemiloasă într-o ploaie de raze ale soarelui.
Nimeni nu i-ar fi bănuit suferința adâncă ce l-a străbătut o viață întreagă, povara adunată de mic copil pe umerii săi. Adesea îl puteai întâlni în București la un pahar de vorbă. Sau la mai multe pahare. Aveai senzația că din tărie își lua tăria de a mai fi. Și din versurile pe care le așternea pe hârtie, mereu o mărturisire acută a sufletului său. Abia prin această partenogeneză întru poezie avea sens existența lui pe acest pământ. Astfel își făcea curaj să trăiască.
Nu și-a făcut loc în literatură cu coatele, așa cum o fac mediocrități împovărate de ambiții deșarte, ci și-a lăsat poezia să vorbească pentru el, fiind îmbrățișată, de cum i-a apărut primul volum de poezie, atât de iubitorii de lirică profundă, adevărată, cât și de criticii literari.
Întotdeauna însă tristețea din poeziile lui dă seamă de o încântătoare delicatețe, o candoare rară. Chiar și în fața morții, de atâtea ori invocată în poeziile lui, Ioan Es. Pop reușea să iradieze o lumină care îndulcea trecerea. O făcea nevăzută. Ca și când nu s-ar fi petrecut nimic, ci totul mergea înainte fără nicio opreliște.
Cu mulți ani în urmă, pe când discutam mai aprofundat despre ce înseamnă poezia, dacă poezia mai are astăzi o șansă – sau chiar sens – în cultura lumii, mi-a mărturisit că avea impresia că Mircea Cărtărescu i-ar fi predat lui flacăra poeziei. Eu însă nu cred că poetul invocat de Ioan Es. Pop ar fi trebuit să-i predea niciun fel de ștafetă, pentru că el era, de când i-a apărut prima poezie, câștigătorul în cel mai înalt sens al cuvântului.
M-am dus la Cimitirul Bellu la înmormântarea lui, am dus flori, am vorbit cu o fiică a sa, îmbrăcată în lacrimi, covârșită de marea pierdere. Ce să fac, ce să spun? Era înainte de slujbă, oamenii tocmai se adunau. Cum luasem la mine Ieudul fără ieșire, să-i fie aproape de suflet o carte a lui, mi-am zis că nu este de ajuns să am cartea lui de debut la mine. Și, în liniștea capelei, am avut brusc revelația a ceea ce era musai să fac. Niciun cuvânt din partea mea nu conta, nu avea nicio valoare, așa că i-am citit, lângă sicriu, cu sinceră afecțiune și cu prețuirea pe care i-am arătat-o mereu, una dintre poeziile pe care eu o admir atât de mult, și anume 12 octombrie 1992. Și sunt sigur că a auzit-o, mai ales că am făcut un performance care a răsunat în capela coborâtă în tăcere, tristețe și pioșenie. Am încercat să aduc în capelă, am invocat armonia din sufletul său, la care el năzuia atât de mult.
Poeziile lui sunt aidoma unor fascinante sculpturi modelate de căldura nisipului stelar, cărora – petrecute cum sunt prin mitologia locului de baștină, a orașului de adopție și alintate de fantasmele viselor sale halucinante – le admiri prinzând formă în marmura mesajului artistic. Așa îți rămân ele întipărite în minte și suflet.
Poate nu mulți au înțeles că, de fapt, Ioan Es. Pop a încercat să facă lumea mai bună nu numai cu zâmbetul și căldura prezenței sale fizice, ci și cu poeziile sale.
N.B. Ioan Es. Pop este un mare poet al literelor române, căruia îi dedicăm un număr întreg al revistei noastre, pentru că merită pe deplin. Veți citi aici eseuri și aduceri aminte despre el, cu traduceri ale poeziilor sale în limbile engleză, greacă, franceză, spaniolă și germană. Un adevărat regal de lirică, ce evocă un poet de mare forță.
