Alain-Fournier, Le Grand Meaulnes/ Marele Meaulnes

0
460

Retraducerea ca nouă ofertă a textului consacrat

(fragment)

prezentare și traducere de Andreea Vlădescu

Aparent simplu și liniar, cu un lexic accesibil, încântător de clar pentru un cititor statornic din franceză, microromanul Le Grand Meaulnes inhibă prin „șansele“ maxime de acuzații de plagiat la o nouă traducere. Acestea ar fi cu atât mai mari, cu cât orice posibil traducător a intrat în contact cu acest roman deja clasicizat în versiunea lui consacrată și s-a legat afectiv de textul lui Alain-Fournier, tocmai în termenii Domniței Gherghinescu-Vania (din 1942!).

Odată proiectul „în șantier“, am dublat contractul cu acea cunoscută editură bucureșteană cu un contract cu mine însămi: să nu confrunt versiunea mea cu textul de pe piață decât după terminarea traducerii. Cred că, în materie de retraducere, e singurul lucru care ar constitui o regulă pentru transpunerile din toate limbile.

De altfel, semnând contractul – în sine, provocator –, eram convinsă că, adăugată la experiența celorlalte transpuneri literare ale mele, aceasta va oferi răspunsuri privind retraducerea. Aflată însă la o primă retraducere, am avut surpriza descoperirii de noi întrebări; și tocmai pe ele consider util să vi le propun, supunându-vă atenției și variantele mele de răspuns… concret editorial.

1. Mai întâi, pentru ce formulă de abordare a textului optăm prin retraducere. De exemplu, dacă ar fi să ne referim doar la titlul cărții noastre, am putea opta pentru: adaptare în spiritul… libertății de a alege dintre mai multe opțiuni (Meaulnes cel Mare), transpunere liberă (Cărarea pierdută – prima versiune din franceză, încă în circulație), o tălmăcire fidelă (propunerea noastră: Marele Meaulnes).

Care ar fi diferența? Meaulnes cel Mare are în vedere sugestii din text: neastâmpăratul fără egal (din perspectiva mamei), cel mai: înalt elev, insubordonat școlar, discutabil coleg, fascinant camarad, dar și… pescarul voinic, conducătorul puternic de atelaj, tânărul înzestrat cu forța morală a asumării marii călătorii. Cărarea pierdută impune autoritar o sugestie de lectură prezentă metaforic în text, ax al primei părți, dar pe care o considerăm limitativă pentru semnificațiile celorlalte două părți ale romanului și pentru sugestivitatea simbolică a ansamblului operei.

Am înțeles însă și reticențele Domniței Gherghinescu-Vania de a echivala titlul francez. Deci am oscilat între Meaulnes cel Mare (care crea echivocul cu… primul din serie / neam) și cel pentru care am optat. Pe urmele intențiilor auctoriale, considerăm că Marele Meaulnes chiar absoarbe celelalte sugestii și este adecvat substanței înseși, de parabolă în termeni mai curând realist-subiectivi, cu deschideri simbolice.

Titlul ales de noi ar trăda și intenția traducătorului de a deschide textul spre un public oricum incidental la mai bine de o sută de ani de la publicarea cărții, dar mai eterogen decât cel al Cărării pierdute. Și tot pentru toate este valabilă întrebarea 2. De ce este utilă retraducerea, ce anume se schimbă / învechește și devine depășit?

În cazul romanului nostru, este vorba de perspectivă. Schimbând titlul, revenind la cel originar, am deplasat centrul de interes al romanului spre totalitatea aspectelor urmărite de autor ca gravitând în jurul Marelui Meaulnes.

Romanul ne-a apărut în acest context drept creație realist-lirică, de descendență gidiană, un mic tratat avant la lettre de modernism, prin concizie: a ansamblului de puțin peste două sute de pagini, a capitolelor de trei-patru file, a paragrafelor, prin dimensiuni de trimiteri la textul poetic.

De altfel, anticalofilia și sugestivitatea mai curând lexico-gramaticală decât semantică explică și aprecierea textului de către generația trăiriștilor români (Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Emil Cioran), care, în opinia noastră, au luat însă contact cu textul în original… Aceasta – pentru că traducerea, cuceritoare de altfel, considerăm că trădează spiritul textului, fiind mai curând o traducere a subiectului, o reconstrucție interbelică a lui Alain-Fournier.

Extrem de fluentă, versiunea Domniței Gherghinescu-Vania sacrifică tușe, mișcări, deschideri contextuale în favoarea perspectivei unitare, a imaginii de ansamblu, ce pare pusă în scenă de traducătoare în termeni ispititori. Prin sugestii suplimentare și mici adaosuri textuale, traducerea trădează mai curând un anume tip de sensibilitate militantă pro lirism, și nu fidelitate în transpunerea unui ansamblu, dominant psihologic și realist (auto)biografic.

De aceea, după traducerea a peste jumătate din microroman, mi-am încălcat „contractul interior“. Confruntarea m-a pus pe gânduri în privința locurilor comune între traducerea mea și cea anterioară, dată fiind frecvența acestora. Cred că discuția ar trebui continuată cu răspunsuri la întrebarea 3: Ce și cât este posibil și admisibil să se reia la retraducere, pentru a nu exista suspiciunea de plagiat?

Sigur că aici poate că profesorul de literatură ar pune problema copleșitoarei diversități a textului literar, cel puțin din perspectivele următoare: estetică (romantic vs clasic; realist, naturalist vs clasic, romantic, simbolist), de gen literar, de epocă de creație (text antic sau vechi, clasic [pre- sau post-]modern ori modernist), de natură a textului (obiectiv-realistă, subiectiv-confesivă, evocatoare, simbolică).

Pentru că ilustrarea considerăm că ar fi aici irelevantă, distingem totuși că există asemenea situații de fidelitate față de text atât în retraducere, cât și în versiunea anterioară:

— elemente de fidelitate față de original;

— locuri comune în limba-țintă impuse tocmai de fidelitatea față de text;

— elemente de sugestivitate și expresivitate legate de principalele sensuri figurate ale termenilor;

— rezolvarea logică a unor probleme de sens într-o traducere literală.

4. Ce elemente noi aduce retraducerea?

Alain Fournier – sursă: Moulin le Cygne

— Tot ca idee de perspectivă, în sensul unei noi lecturi, am schimbat mare parte dintre titlurile capitolelor, ceea ce ne-a oferit noi sugestii. Astfel, la Partea întâi considerăm că opțiunile noastre ar fi mai apropiate de ceea ce credem că a fost intenția auctorială, de sugerare a unei prime faze, a desprinderii de real-concret (copilărie, cotidian, vechiul eu). În acest context, titlurile noastre ar sublinia ideea de deplasare în spațiu, de traseu explorator-recuperatoriu, propriu călătoriei povestite lui François. Naratorul-cadru află de la protagonist și relatează în termenii proprii(!), călătoria-„dus“ a ființei de excepție sau a individului aflat la vârsta excepționalității… Marele Meaulnes aduce în prezentul amintirii aventura (pe)trecută:

— Schimbare de perspectivă generală, noile deschideri ne-au sugerat o lectură nouă, în termenii unui realism simbolic distinct de simbolismul lui Maeterlinck, spre care mergeau opțiunile lexicale ale Domniței Gherghinescu-Vania.

Încheiere

Probabil că retraducerea unei alte cărți ne-ar furniza alte răspunsuri la noi întrebări… În concluzie, singura noastră certitudine rămâne cea a întrebărilor. Ele ne apar ca expresie a onestității profesionale, mai ales în contextul începutului de mileniu, când timpul scurs de la boom-ul editorial al anilor șaptezeci dă frâu liber tentației retraducerilor…

********

Alain-Fournier, Marele Meaulnes

Capitolul XVI: Frantz de Galais

Cursa se terminase prea devreme. Era ora patru și jumătate și încă mai era ziuă când Meaulnes a revenit în camera sa, cu mintea plină de evenimentele zilei lui extraordinare. S-a așezat pe un scaun, în fața mesei, dezorientat, așteptând cina și petrecerea care aveau să urmeze.

Din nou bătea vântul cel tare din prima seară. Îl auzeai, fie spumegând ca o vâltoare, fie șipotind ca o cascadă. Ușița sobei zornăia din când în când.

Pentru prima oară, Meaulnes s-a simțit cuprins de acea ușoară neliniște, care te apucă la sfârșitul zilelor prea reușite. O clipă, el s-a gândit să aprindă focul; dar a încercat zadarnic să ridice ușița ruginită a sobei. Atunci, s-a apucat să facă ordine prin cameră; și-a agățat hainele cele frumoase în cuier, a așezat de-a lungul pereților scaunele răsturnate, ca și cum acolo ar fi vrut el să-și pregătească totul pentru o ședere îndelungată.

Totuși, gândindu-se că trebuia să fie mereu gata de plecare, și-a împăturit cămașa și celelalte haine de licean, ca pe un costum de călătorie, pe spătarul unui scaun; sub scaun și-a pus încălțările pingelite, încă pline de noroi.

Apoi s-a întors și s-a așezat din nou, privind în jur, mai liniștit, locuința lui, în care făcuse ordine.

Din când în când, câte o picătură de ploaie se prelingea pe geamul care dădea spre curtea cu trăsuri și spre pădurea de brazi. Ușurat, după ce și-a aranjat apartamentul, băiatul cel mare s-a simțit pe deplin fericit. El se afla aici, misterios, străin, în mijlocul acestei lumi necunoscute, în camera pe care și-o alesese. Ceea ce obținuse îi depășise toate așteptările. Și, ca să fie pe deplin fericit, era acum de ajuns să-și amintească acel chip de tânără fată, în bătaia vântului, care se întorcea spre el…

În timpul acestei reverii, se lăsase noaptea, fără ca el să se fi gândit măcar să aprindă sfeșnicele. O pală de vânt a zgâlțâit ușa camerei din spate care comunica și ea cu a sa și a cărei fereastră dădea tot spre curtea cu trăsuri. Meaulnes se ducea să o închidă, când a zărit în acea încăpere o luminiță, ca aceea a unei lumânări aprinse pe masă. Și-a băgat capul pe ușa întredeschisă. Cineva intrase aici, neîndoielnic pe fereastră, și se plimba de-a lungul și de-a latul, cu pași înăbușiți. După cât se putea vedea, era un bărbat foarte tânăr. Cu capul descoperit, cu o pelerină de călătorie pe umeri, el mergea fără oprire, ca scos din minți de o durere de nesuportat. Vântul de la fereastra pe care o lăsase larg deschisă îi lua pe sus pelerina și, de fiecare dată când trecea pe lângă lumină, se vedeau strălucind nasturii de aur pe redingota lui fină.

El fluiera ceva printre dinți, un soi de melodie marinărească, așa cum cântă, ca să se înveselească, mateloții și fetele, prin cabaretele din porturi…

În mijlocul plimbării sale agitate, s-a oprit o clipă și s-a aplecat asupra mesei, a căutat într-o cutie și a scos de acolo mai multe foi de hârtie… Meaulnes a văzut din profil, la lumina lumânării, un chip foarte fin, foarte ascuțit, fără mustață, sub o claie de păr abundentă, cu cărare într-o parte. El încetase să mai fluiere. Foarte palid, cu buzele întredeschise, părea să i se fi tăiat respirația, ca și cum ar fi primit o lovitură puternică.

Meaulnes ezita dacă să se retragă din discreție sau să se îndrepte spre el, să-i pună ușurel, prietenește, mâna pe umăr și să-i vorbească. Dar celălat a ridicat capul și l-a zărit. L-a măsurat cu privirea pentru o clipă și apoi, fără să se mire, s-a apropiat și a spus, îngroșându-și vocea:

— Domnule, eu nu vă cunosc. Dar sunt încântat să vă văd. Dacă tot sunteți aici, dumneavoastră sunteți cel căruia îi voi explica… Asta-i!

Părea cu totul descumpănit. După ce a a zis: Asta-i, el l-a apucat pe Meaulnes de reverul jachetei, de parcă ar fi vrut să-i rețină atenția. Pe urmă, și-a întors privirea spre fereastră, ca pentru a reflecta la ceea ce avea de spus, a clipit – și Meaulnes a înțeles că lui tare îi mai venea să plângă.

A înghițit dintr-o dată toată această durere de copil și, după aceea, tot privind drept spre fereastră, a continuat cu o voce schimbată:

— Ei bine, uite! S-a terminat! Sărbătoarea s-a terminat. Puteți coborî să le-o spuneți. M-am întors singur. Logodnica mea nu va veni. Din scrupul, din teamă, din lipsă de lealitate… de altfel, domnule, am să vă explic…

Dar el nu a mai putut să continue; toată fața i s-a încruntat. Nu a explicat nimic. Puteți coborî să le-o spuneți. Deodată, întorcându-se, se cufundă în umbră, ca să deschidă și să închidă sertare pline de haine și de cărți.

— Eu mă îmbrac să plec din nou, a spus el. Să nu fiu deranjat.

A pus pe masă diferite obiecte, o trusă de călătorie, un pistol…

Și Meaulnes, plin de deznădejde, a ieșit fără să îndrăznească nici să-i spună vreo vorbă, nici să-i strângă mâna.

Jos, se pare că toată lumea deja presimțise ceva. Aproape toate tinerele fete își schimbaseră rochiile. În clădirea centrală, cina începuse, dar în grabă, în dezordine, ca în momentul unei plecări.

Avea loc un continuu du-te vino de la acea mare bucătărie-sufragerie la camerele de sus și la grajduri. Cei care terminaseră formau grupuri care își luau rămas-bun.

— Ce se întâmplă? i-a spus Meaulnes unui băiat de la țară, care se grăbea să-și termine mâncarea, cu pălăria de fetru pe cap și cu șervetul strâns pe vestă.

— Plecăm, a răspuns el. Așa s-a hotărât dintr-odată. La ora cinci, ne-am trezit singuri, împreună, toți musafirii. Am așteptat până-n ultimul moment. Logodnicii nu mai puteau veni. Cineva a spus: ce-ar fi să plecăm… Și toată lumea s-a pregătit de plecare.

Meaulnes nu a răspuns. Acum îi era totuna să plece. Nu mersese el până la capătul aventurii sale?… Nu obținuse el, de data asta, tot ceea ce dorise? De abia dacă reușise să-și reamintească în tihnă toată frumoasa discuție de dimineață. Pe momento, nu era vorba decât de plecare. Și curând se va întoarce – fără să trișeze, de data asta…

— Dacă vreți să veniți cu noi, a continuat celălalt, care era un băiat de vârsta lui, grăbiți-vă să vă îmbrăcați de drum… Înhămăm caii într-o clipă.

El a plecat în goana mare, lăsându-și acolo mâncarea începută și nemaiapucând să spună ceea ce știa. Parcul, grădina și curtea erau cufundate într-un întuneric adânc. Nu mai erau, în acea seară, lampioane la ferestre. Dar cum în cele din urmă, această cină semăna cu ultima masă de la sfârșitul unei nunți, cei mai puțin buni dintre musafiri, care probabil că băuseră, s-au apucat de cântat. Pe măsură ce se îndepărta, Meaulnes auzea înălțându-se cântecele lor de crâșmă, în acest parc, care timp de două zile a susținut atâta grație și atâtea minunății. Și acum începea deznădejdea și devastarea. A trecut pe lângă heleșteul unde chiar în acea dimineață se oglindise. Cât de schimbat părea deja totul… cu acest cântec, repetat în cor, care ajungea până la el trunchiat:

De un’ te-ntorci, destrăbălată?

Cu boneta sfâșiată,

Și la păr nețesălată…

ca și încă unul:

Încălțările-mi sunt roșii…

Rămas-bun, iubiri,

Încălțările-mi sunt roșii

Bun-rămas, făr’ de amintiri!

Când a ajuns la piciorul scării locuinței sale izolate, cobora cineva, care s-a lovit de el în umbră și i-a spus: — Rămas-bun, domnule! Și care, înfășurându-se în pelerină, ca și cum i-ar fi fost foarte frig, a dispărut. Era Frantz de Galais.

Lumânarea pe care Frantz o lăsase în camera lui încă mai ardea. Nimic nu fusese deranjat. Numai că, pe o hârtie de scrisori lăsată la vedere, fuseseră scrise următoarele cuvinte:

Logodnica mea a dispărut, lăsându-mi vorbă că nu putea să-mi fie soție; că ea era o simplă croitoreasă, și nu o prințesă. Nu știu ce-o să mă fac. Plec. Nu mai am chef de viață. Să mă ierte Yvonne că nu-mi iau rămas-bun, dar ea nu mă mai poate ajuta cu nimic…

Lumânarea se sfârșea, flacăra a pâlpâit, a mai sfârâit o clipă și s-a stins. Meaulnes a intrat în propria-i cameră și a închis ușa. În ciuda întunericului, a recunoscut fiecare lucru pe care îl pusese la locul lui, cu câteva ore mai devreme, în plină zi, în plină bucurie. Bucată cu bucată, el și-a regăsit vechile haine nenorocite, de la botfori până la grosolana curea cu catarama de aramă. S-a dezbrăcat și s-a îmbrăcat din nou repede, dar, neatent, a pus pe un scaun hainele de împrumut, înșelându-se asupra jiletcii.

Sub ferestre, în curtea cu trăsuri începuse o mare harababură. Se trăgea, se striga, se împingea, fiecare vrând să-și scoată trăsura din încurcatul talmeș-balmeș în care era prinsă. Din când în când, câte un om se cățăra pe bancheta unei șarete, pe coviltirul unei briște, răsucindu-și în toate direcțiile felinarul. Lumina felinarului bătea în fereastră; pentru o clipă, în jurul lui Meaulnes, camera acum atât de familiară, unde toate lucrurile fuseseră atât de prietenoase cu el, palpita, era readusă la viață… Și așa a părăsit el, închizând cu grijă ușa, locul acesta misterios, pe care fără îndoială că nu avea să-l mai vadă vreodată.

Lasă un răspuns