Opera filosofului și scriitorului arab Ibn Ṭufayl, Ḥayy bin Yaqẓān sau din tainele înțelepciunii răsăritene (Polirom, 2014), constituie una dintre capodoperele filosofico-mistice și literare ale culturii arabe, ceea ce face ca actul transpunerii sale într-o altă limbă atât de diferită de limba arabă să devină o întreprindere extrem de anevoioasă, presupunând nu numai o foarte bună stăpânire a tuturor nuanțelor limbii sursă și ale limbii țintă, ci și a limbajului filosofic și a orizontului simbolic al secolului al XII-lea.
Această versiune în limba română a operei lui Ibn Ṭufayl nu este cea dintâi, ea fiind precedată de versiunea (fragmentară) semnată de Grete Tartler, publicată în cadrul antologiei Înțelepciunea arabă în poezia și proza sec. V-XIV (Univers, 1988), revăzută, completată și republicată, după patru ani, în antologia Înțelepciunea arabă (Polirom, 1992) și Înțeleptul singuratic (Humanitas, 2006), precum și de versiunea lui George Grigore, publicată în volumul Ochiul lăuntric. Perspective islamice asupra divinității (Kriterion, 2001 și Herald, 2005).
Existența acestor versiuni nu face altceva decât să sublinieze, pe de o parte, caracterul complex al operei eruditului arab, influențate de scrierile lui al-Fārābī, al-Ghazālī și Avicenna, care se pretează mai multor chei de lectură și de interpretare textuală, iar, pe de altă parte, natura obstacolelor pe care le ridică în calea traducătorului structura unui text, dens și luxuriant deopotrivă, pe care argumentația filosofică îl poate transforma într-un labirint plin de capcane, deoarece, dincolo de alegorie și de parabolă, două moduri predilecte de exprimare caracteristice culturii orientale, se ascund tâlcuri profunde care pot scăpa, la un moment dat, chiar și celui mai avizat ochi. Acest lucru se întâmplă, de câteva ori, și în cazul lui George Grigore care, cu acribie și minuțiozitate, revine în ediția de față a lucrării lui Ibn Ṭufayl asupra unor sensuri nu îndeajuns de bine precizate anterior.
Să luăm de exemplu următorul pasaj:
وقد تبين له أن الموجود الواجب الوجود متصف بأوصاف الكمال كلها، ومنزه عن الصفات النقص وبريء منها. وتبين له أن الشيء الذي به يتوصل إلى أدركه أمر لا يشبه الأجسام، ولا يفسد لفسادها؛ فظهر له بذلك أن من كانت له مثل هذه الذات، المعدة لمثل هذا الإدراك؛ فانه إذا أطرح البدن بالموت؛ فإما أن يكون قبل ذلك – في مدة تصريفه للبدن – لم يتعرف قط بهذا الموجود الواجب الوجود؛ ولا اتصل به؛ ولا سمع عنه؛ فهذا إذا فارق البدن لا يشتاق إلى ذلك الموجود ولا يتألم لفقده. واما جميع القوى الجسمانية، فانها تبطل ببطلان الجسم؛ فلا تشتاق أيضاً إلى مقتضيات تلك القوى، ولا تحن إليها، ولا تتألم لفقدها. وهذه حال البهائم غير الناطقة كلها: سواء كانت من صورة الإنسان أو لم تكن.
I se vădi limpede că Existentul cu existență necesară (s. n.) avea toate aceste însușiri ale desăvârșirii, fiind dincolo de însușirile neîntregului, de care era cu totul lipsit. După cum îi fu la fel de vădit că va ajunge să-l perceapă prin mijlocirea a ceva ce nu seamănă cu corpurile și nici nu se strică de stricăciunea lor. Atunci i se dezvălui că, atunci când cel care are o asemenea esență, pregătită pentru o asemenea percepție, se desparte de trup prin moarte, se află într-una din următoarele stări: fie că, înainte de aceasta, pe când se slujea de trup, nu a dobândit nicio știință despre existentul cu existență necesară, cu care nu a intrat niciodată în legătură și de care nici nu a auzit vreodată; prin urmare, atunci când se desparte de trup, nu tânjește după acest Existent și nici nu îl doare lipsa lui. În ceea ce privește puterile corporale, ele încetează odată cu încetarea corpului și nu mai tânjesc nici ele după ceea ce au adunat, nici nu mai tânjesc, nici nu le mai doare lipsa acestuia. Aceasta este situația tuturor dobitoacelor necuvântătoare, fie că au chip de om, fie că nu (Polirom, 2014, p. 125).
I se vădi limpede că Existentul necesar existenței (s. n.) avea… (Herald, 2005, p. 133),
unde expresia الموجود الواجب الوجود tradusă, în ediția publicată de editura Herald, prin „Existentul necesar existenței”, devine, în ediția Polirom, „Existentul cu existență necesară”, o exprimare aparent forțată în limba română, dar mai aproape de sens decât varianta din ediția Herald.
O scriere de o complexitate similară va ridica întotdeauna în fața traducătorului o dilemă majoră, deoarece acesta va fi nevoit să opteze pentru o traducere mai apropiată de text, mai aridă, poate, dar mai exactă, sau pentru una mai detașată, facilitând lectura, dar implicând, de cele mai multe ori, alterări stilistice, semantice sau chiar de conținut, cu efecte negative asupra receptării operei. Există însă și o a treia situație, care solicită în cel mai înalt grad măiestria traducătorului – cum se întâmplă în cazul prezentei versiuni – și care are în vedere păstrarea aproape nealterată a încărcăturii semantice și stilistice a textului. Reproducem, mai jos, spre exemplificare, un pasaj din lucrarea filosofului arab, urmat de două variante de traducere, una semnată de Grete Tartler, iar cea de a doua, de George Grigore:
فمنهم من بت الحكم وجزم القضية بأن حي بن يقظان من جملة من تكون في تلك البقعة من غير أم ولا أب، ومنهم من أنكر ذلك وروى من أمره خبراً نقصه عليك، فقال: انه كان بازاء تلك الجزيرة، جزيرة عظيمة متسعة الأكتاف، كثيرة الفوائد، عامرة بالناس، يملكها رجل منهم شديد الأنفة والغيرة، وكانت له أخت ذات جمال وحسن باهر فعضلها ومنعها الأزواج إذا لم يجد لها كفواً. وكان له قريب يسمى يقظان فتزوجها سراً على وجه جائز في مذهبهم المشهور في زمنهم.
[…] unii spun că acolo omul se naște fără mamă sau tată, și printre asemenea făpturi se numără Ḥayy ibn Yaqẓān: alții povestesc însă o altă variantă, și anume următoarea: în fața acestei insule s-ar mai fi aflat una, mare, întinsă, cu bogăție de roade, cu mulți locuitori asupra cărora domnea un bărbat îngâmfat și gelos. Acesta avea o soră de o orbitoare frumusețe căreia nu îi îngăduia să se mărite, spunând că ea n-are pereche! Însă fata se căsători în taină cu un vecin, pe nume Yaqẓān – fiindcă asemenea fel de căsătorie era îngăduită de religia lor. (Ḥayy ibn Yaqẓān – fragmente –, trad. Grete Tartler, Univers, 1988, p. 411)
Unii, după ce au stat și au judecat bine, au hotărât că Ḥayy bin Yaqẓān este unul dintre aceia care s-au ivit în acest ținut, fără de mamă și fără de tată. Alții tăgăduiesc aceasta și povestesc despre el după cum îți vom povesti și noi pe dată. Ei spun că în dreptul acestei insule se afla o altă insulă plină de măreție, întinsă, cu multe avuții, plină de oameni, stăpînită de un bărbat de-al locului, foarte îngâmfat și pizmuitor. El avea o soră de o frumusețe strălucitoare și o gingășie uluitoare, pe care a împiedicat-o să se mărite, punându-i pe fugă toți pretendenții, căci pe niciunul nu-l găsea destul de nimerit pentru ea. El avea un apropiat, pe nume Yaqẓān, care s-a însurat cu ea în taină, după un obicei îngăduit de credința lor, vestită în vremea aceea. (Ḥayy bin Yaqẓān, trad. George Grigore, Polirom, 2014, p. 49)
Versiunea în limba română semnată de arabistul George Grigore se distinge prin rigoare, precum și prin găsirea celor mai adecvate echivalențe semantice și stilistice în scopul menținerii fidelității față de original, dar și față de spiritul și orizontul stilistic al limbii țintă, demersul traductologic necesitând, în acest caz, poate mai mult decât în altele, un efort suplimentar de înțelegere a unor contexte și orizonturi culturale neaflate la îndemâna oricui și de adecvare a lor la contextul și orizontul cultural al destinatarului traducerii.
Chiar dacă orice demers de acest fel implică, în mod necesar, o „trădare” a originalului, aceasta este de dorit să fie cât mai redusă cu putință, pentru ca traducătorul să nu riște să fie ținta cunoscutei sintagme traduttore traditore, aruncată, demult, de italieni în obrazul vecinilor lor de dincolo de Alpi din cauza calității versiunii franceze a versurilor lui Dante.
Prin intermediul traducerii, al studiului introductiv și al notelor erudite și complexe, profesorul George Grigore se pune la adăpost de o astfel de primejdie, oferind cititorului român o perspectivă amplă asupra operei filosofului arab și a importanței avute de aceasta în cultura universală.
