Totemul lupului – o continuă provocare (II)

0
366

Când încheiam prima expunere cu privire capcanele pe care transpunerea în limba română a cărții lui Jiang Rong, Totemul lupului, le-a întins traducătoarei Roxana Rîbu, deși ne limitasem la două, nu bănuiam că vom reveni atât de curând cu elemente noi, dar, așa cum precizam anterior, acest text îndeamnă la citiri multiple, în diferite registre, și la o analiză atentă a fiecăruia dintre ele. Traducerea reprezintă pilonul central, corelat cu toate celelalte planuri în care se poate realiza lectura acestui roman (național, lingvistic, istoric, geografic, ecologic, al biosferei, al istoriei civilizațiilor, mitologic, gastronomic și enumerarea poate continua), ordinea acestora fiind aleatorie.

Copertă interioară
Copertă interioară

Un procedeu literar specific genului epic tradițional, constând din alternarea replicilor personajelor, îl constituie dialogul. Nimic mai comun! Nu discutăm despre lucrările scrise la persoana întâi singular, cum sunt cele descriptive, de introspecție, sau „de autoficțiune”, ci despre acele cărți populate de personaje, mai mult sau mai puțin imaginare, care, într-o convorbire directă, de multe ori desfășurată față în față, dar și prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, vorbesc transmițându-și informații, făcând schimb de impresii… Intrarea în conversație este marcată, cum bine știm, de banala „linie de dialog”. Nici un traducător din limbile europene nu-și pune vreo problemă legată de acest semn de punctuație. În chineză, lucrurile sunt puțin mai complicate: nu există și, după opinia noastră, nici n-ar putea fi folosită „linia de dialog”[1] căci s-ar confunda cu semnul grafic utilizat pentru numeralul „unu”, respectiv“一”(). Deschidem, astfel, problema spinoasă a semnelor de punctuație, accesoriu grafic relativ recent împământenit în scrierea hieroglifică. În limba chineză clasică nu se folosea nici un semn de punctuație. Încheierea unei propoziții era marcată prin anumite particule ce indicau aserțiunea simplă, interogația sau emfaza, dar prezența acestora nu era obligatorie. Deoarece, cu trecerea timpului, textele deveneau tot mai greu de înțeles, și ne referim în primul rând la scrierile filosofice din Perioada Primăvară-Toamnă (sec. VIII-V î.e.n.) și Perioada Regatelor Combatante (sec. V-III î.e.n.), încă din primele secole ale mileniului I, aceste lucrări aveau inserate, cu grafie de o dimensiune mai mică, „explicații” și „comentarii”[2] ale unor editori care s-au ocupat numai cu studiul și publicarea respectivelor texte devenind ceea ce azi se numește „expert”, iar tipăriturile lor – cărți de referință pentru edițiile următoare care, uneori, includeau noi „explicații” și „comentarii”. Astfel, în loc să restrângă libertatea de interpretare, inserțiile au perpetuat-o și dezvoltat-o. Rezultatul – un număr relativ mare de variante de înțelegere și, desigur, de traducere ale aceleiași lucrări. În edițiile moderne, imprimate fie în caractere complicate, fie în caractere simplificate, s-au introdus semne de punctuație. O parte dintre ele, cum ar fi „punctul” (。– puțin mai mare decât cel obișnuit și asemenea unui cerc), „semnul întrebării” (?), „semnul mirării” (!), „două puncte” (:) și „virgula simplă”[3] (,) seamănă cu cele folosite în mod curent în lumea europeană. Altele, precum ghilimelele, au forme speciale în funcție de utilitate. Există cel puțin trei feluri de ghilimele: unul pentru a marca titluri de lucrări (《…》sau 〈…〉), altul pentru citate (“…”) și un altul, utilizat mai ales în textele clasice reeditate, pentru a semnala vorbire directă (『 』 sau 「 」), suplinind absența liniei de dialog.

Deși există, semnele de punctuație nu sunt folosite în toate scrierile. Le întâlnim frecvent în presă, în dicționare, în lucrări științifice sau destinate debutanților, dar foarte rar în lucrări literare, fie că sunt moderne sau reeditări ale unor texte clasice, căci prezența lor ar restrânge sau direcționa registrul lecturii. Așa se face că și Jiang Rong dă cuvânt personajelor sale folosind formula clasică cutare personaj „spune” sau „strigă” sau „zice” sau… folosind uneori semnul de punctuație „două puncte” (:) pentru a introduce vorbirea directă, alteori, nu. Deschidem cartea la întâmplare (vol. I, cap. 4, p. 70, r. 11-23 din traducerea în limba română) și dăm un exemplu[4]:

°°°°毕利格老人大笑道:再过一年,我都不敢到北京去见你们的家长了,
我把你们俩都快教成蒙古野人了。杨克喷着酒气说:汉人需要蒙古人的气概,
驾长车冲破居庸关阙,冲向全球。陈阵放开喉咙连叫三声阿爸!阿爸!
阿爸!将酒壶举过头顶,向毕利格“老酋长”敬酒。老人连灌三大口,
乐得连回三声:米尼乎,米尼乎,米尼赛乎。
(我的孩子,我的孩子,我的好孩子。)
Bătrânul Bilge râse zgomotos şi spuse:
— Peste un an eu n-aş mai avea curajul să merg la Pekin şi să dau ochii cu părinţii voştri, că nu mai e mult şi deveniţi nişte adevăraţi sălbatici mongoli.
Duhnind a băutură, Yanke spuse:
— Chinezii ar trebui să aibă spiritul mongolilor, să dărâme meterezele palatelor şi să se avânte în lumea largă.
Chenzhen strigă de trei ori:
— Taica! Taica! Taica!
Apoi ridică plosca cu rachiu şi i-o închină „bătrânului şef de trib” Bilge.
Acesta bău de trei ori şi strigă:
— Minihu! Minihu! Minihu! (Băiatul meu…)

Să analizăm puțin pasajul ilustrativ. Nu numai că „linia de dialog” nu este prezentă, dar, la un moment dat nici măcar semnul grafic „două puncte”, marcă a începerii unui dialog, nu este folosit, deși, din punct de vedere al normelor ortografice chineze, se cădea să fie întrebuințat. Mai mult, după cum se poate lesne constata, în interiorul fragmentului nu există nici un fel de aliniat nou, deși putea foarte bine să figureze, așa cum este marcat la începutul paragrafului prin cele patru cerculețe („°°°°”) care preced primul semn.

Poate că citatul oferit nu este destul de semnificativ pentru ilustrarea problemei de traducere pe care dorim s-o aducem în discuție: cum introducem intervenția fiecărui personaj într-o conversație în cazul traducerilor din limba chineză. O soluție este aceea care respectă stilul textului original și pe care a folosit-o Roxana Rîbu. După opinia noastră, pe care, de altfel, i-am transmis-o traducătoarei imediat după ce am citit Totemul lupului, această formulă prezintă două dezavantaje majore din punctul de vedere al cititorului care devorează cartea: unul este acela că lectura devine obositoare, iar al doilea constă în faptul că aceste inserții rup ritmul, uneori, alert al schimburilor de opinii. O rezolvare a acestei chestiuni pare să rezide în excluderea atât a „liniei de dialog”, cât și a expresiilor prin care se marchează intrarea în scenă a unui personaj sau a altuia[5].

pagina-de-titlu
Pagină de titlu

O altă problemă pe care o ridică scrierea lui Jiang Rong este de ordin cultural. Așa cum la noi, din cauza sau datorită – în funcție de punctul de vedere personal și modul de interpretare a unei realități – multiculturalismului în care ne-am născut și trăim, oamenii obișnuiți folosesc o mulțime de expresii de origine maghiară, sau germană, sau turcă, sau evreiască legate în principal de produse culinare sau de cutume de salut, dar nu numai, fără a avea dificultăți de înțelegere a sensului, tot astfel, într-o cultură precum cea chineză, în care alături de locuitorii majoritari han trăiesc alte 55 de minorități naționale, dintre care cea mongolă este cea mai numeroasă[6], este firesc, mai ales atunci când acțiunea se petrece în mijlocul acestei populații, iar autorul chiar a trăit câțiva ani Mongolia Interioară, să regăsim parfumul local nu numai în descrierea stepei, cu frumusețile și pericolele ei, nu numai în „încercările” prin care trebuie să treacă tinerii învățăcei chinezi pentru a se deprinde cu viața dură din pustă, nu numai în „introducerea” lor în cultura și civilizația mongolă, activitate în care moș Bilge este un maestru recunoscut, nu numai în substantivele proprii (nume de persoane și de locuri), ci și în vocabularul care împănează textul, oferindu-i o savoare particulară, iar traducătorului – prilejul de a-și dovedi dibăcia și inventivitatea. Un exemplu în acest sens îl constituie米尼乎, din fragmentul citat anterior, a cărui transliterație este mǐ ní hū și care a fost pus în limba română ca atare. În chineză, 米尼乎reprezintă transpunerea în hieroglife a sintagmei mongole миний хүү (în transliterație: minii khüü), semnele având înțelesuri care nu se leagă nicicum între ele, anume: () înseamnă „orez”, () – „călugăriță buddhistă”, iar () este particulă livrescă folosită pentru a marca interogația. O astfel de asociere, cum am menționat în articolul precedent, este, pentru orice traducător, un „clopoțel” care vestește prezența unui nume sau a unei expresii, sintagme, propoziții chiar, reluate ca atare dintr-o anumită limbă și transpusă în caractere chinezești. Din fericire, în acest caz expresia este urmată, în paranteză, de traducerea ei în limba chineză, iar traducătoarei i-a fost lesne să pună și traducerea în limba română, anume: „băiatul meu”. În alte cazuri însă…

După cum bine se știe, mongolii sunt recunoscuți ca excelenți crescători de animale (vite mari, dar mai ales oi și cai). Într-o civilizație rămasă în bună parte nomadă, calul joacă un rol aparte, fiind mai mult decât un mijloc de muncă, un ajutor în slujba ciobanilor: el devine coechipierul și prietenul omului. În aceste condiții, „meseria” de stăvar, mai mult chiar, crescător de cai este ridicată la rang de artă, ea referindu-se nu numai la hrănirea, îngrijirea și selecționarea animalelor celor mai valoroase, la prinderea cailor sălbatici, la domesticirea lor, nu prea mult, doar atât cât să li se înfrâneze puțin dorul de libertate, cât să nu fugă înapoi pe întinderile nesfârșite, ci mai ales la alegerea partenerului, adică a acelui exemplar care se armonizează cel mai bine cu omul care-l va încăleca. În aceste condiții, în civilizația mongolă au apărut „unelte-arme” specifice. Una dintre acestea este tomakanul, menționat în primele rânduri ale cărții și descris ca fiind „ʻreteveiul de prins cai’, un instrument complex alcătuit dintr-un băț lung de până la doi metri, strâns în inele de fier, la capătul căruia este atașat un laț și cu care, prin răsucire, sunt prinși caii sălbatici sau cei răzlețiți” (p.7, n.1). Nu-i sfătuiesc pe curioși să caute cuvântul tomakan în dicționare, căci nu-l vor găsi. Spre deosebire de minihu, în cazul tomakanului, transpunerea în caractere chineze nu s-a făcut prin calc fonetic, ci prin explicarea funcției acestui obiect. Astfel, în mongolă, după câte se pare, tomakan se spune aдуу удаагийн (în transliterație: aduu udaagiin). În chineză semnele folosite sunt套马杆 (în transliterație: tào mǎ gān), unde 套马(tào mǎ) înseamnă „lasou de (prins) cai”, iar (gān) – „băț”, „stâlp”. „Ajustarea” fonetică a fost, credem, opțiunea traducătoarei, care a îmbogățit limba română cu un nou termen și care a dat, de altfel, explicația din notă.

Așa cum am menționat, cuvântul „inventat” nu este nicicum evidențiat în text. Iată fragmentul în care tomakan apare prima dată (vol. I, cap. 1, p.7, rr.11-13):

…陈阵和毕利格老人,这会儿手上没有枪,没有长刀,没有套马杆,甚至连一副马镫这样的铁家伙也没有。……Nici Chenzhen, nici bătrânul Bilge nu aveau la ei puşcă, nici cuţite lungi ori tomakane, sau măcar ceva din fier, cum sunt scările la şa…

De data aceasta, deși tentația de a marca prin îngroșare cuvintele de exemplificat a fost mare, am renunțat.

Din fragmentul de mai sus, pus alături de alte arme (cuțite, pușcă, scări de șa) reiese că obiectul numit tomakan nu este folosit numai la prinderea cailor, ci este o unealtă de luptă. Cât de temut poate fi, reiese dintr-un fragment prea lung pentru a putea fi redat în întregime, în care, într-o noapte de început de primăvară secetoasă, cu crivăț înghețat și viscol, herghelia este surprinsă de o haită de lupi înfometați. Goana nebunească a cailor urmăriți de lupi, diversele tactici de luptă aplicate instinctual de cele două specii care-și apără, fiecare, dreptul la viață și strădania celor doi stăvari de a ține turma de cai adunată reprezintă unele dintre cele mai frumoase pagini din toate punctele de vedere (de la informații culturale la imagini plastice, în ciuda grozăviei lor). În aceste condiții, pușca nu putea fi folosită, căci ar fi speriat caii mai mult decât lupii întărâtați de mirosul sângelui. Nici lumina lanternelor nu putea face mare lucru. Și atunci Batu, unul dintre cei doi stăvari prinși în lupta cu lupii, folosește cea mai eficientă armă: tomakanul (vol. I, cap. 5, p.102, rr.3-9):

°°°°巴图定了定心,沉了沉气,悄悄把亮光挪到右边,然后把马棒举过头顶,看准机会,抡圆了胳膊,狠狠地砸向狼的最坚硬但又最薄弱,也是最致命的部位——狼牙。一头向上猛蹿,张牙舞爪的大狼,被向下猛击的马棒迎头齐根打断四根狼牙,巴图的马棒给了狼剧烈钻心的疼痛和比天还大的损失。Îşi luă inima în dinţi, trase aer în piept, mută lanterna în dreapta, după care ridică tomakanul deasupra capului, pândind momentul, şi-şi roti braţul trăsnind cu sete în locul cel mai dur, dar şi cel mai vulnerabil; practic, într-o zonă vitală pentru lup: în dinţi. Atunci lupul, care se avântase în sus cu gura căscată, luă în plin lovitura tomakanului care se prăvălise asupra lui, pierzându-şi patru colţi. O lovitură dureroasă, care-l secă la inimă.

Căzut în zăpadă, lupul își înghite sângele și singurul lucru pe care-l mai poate face este să scoată o tânguire de durere, căci, în stepă, colții echivalează cu viața: fără un ochi, cu urechile retezate sau chiar beteag de un picior, un lup poate supraviețui, dar fără colți… are o singură alegere: „moartea, moartea lentă, prin înfometare, prin îngheț, prin sufocare, moartea de inimă rea”.

Iar lupul, animalul de la care locuitorii stepei au învățat să vâneze gazele, dar și de care își apără cu dârzenie turmele de oi și hergheliile de cai, este strămoșul legendar al mongolilor.


[1] Chinese punctuation/ Ponctuation chinoise, ]n https://fr.wikipedia.org/wiki/Ponctuation_chinoise, evidențiază faptul că în ortografia chineză contemporană există „linia de dialog”, respectiv, „linia mare de despărțire” (em dash) sub forma unei trăsături orizontale care ocupă două spații ( —— ). În practică nu am întâlnit un astfel de semn.
[2]. În limba română noțiunile „explicație” și „comentariu” sunt sinonime. În chineza textelor filosofice clasice, „explicațiile” cuprind lămuriri referitoare la unele cuvinte, respectiv nume de personaje, de denumiri geografice etc., în timp ce „comentariile” reprezintă interpretări ale unor fragmente mai greu de descifrat.
[3]. În chineză există două feluri de virgule: cea obișnuită (,) și una „specială” folosită în enumerări (、) denumită chiar „virgulă de enumerare” sau „virgulă mică”.
[4] Precizăm că am îngroșat semnele chinezești care introduc vorbirea directă și cuvintele omoloage din limba română. Totodată, am trecut în cursive cuvinte de origine mongolă „transcrise” în caractere chinezești și corespondentele din traducere, elemente la care vom face referire ulterior.
[5] Aceasta este soluția pe care a folosit-o Dinu Luca în traducerea cărții Lumea de orez (cf. Su Tong, Lumea de orez, traducere din limba chineză de Dinu Luca, Editura Humanitas, București, 2015). Rămâne însă de văzut, după o lectură atentă, în ce măsură această soluție este determinată de scriitura lui Su Tong sau este rezultatul frământărilor traducătorului, precum și dacă o astfel de abordare poate conduce sau nu la neînțelegeri, rupe sau nu vioiciunea textului.
[6] Conform recensământului din anul 2000, mongolii reprezentau cca 17% din totalul populație Chinei, în http://www.axl.cefan.ulaval.ca/asie/chine-region-auto-Mongolie.htm

Lasă un răspuns