Întreaga artă a poeziei este patria mea.
T. S. Eliot
Spiritus rector al celor trei întâlniri virtuale dintre poeții greci și români, neobosită în a face cunoscută literatura greacă în România și literatura română în Grecia, Angela Bratsou este o adevărată doamnă a traducerilor și retroversiunilor literare, depinde din ce punct de vedere privim activitatea ei de transpunere a operelor literare în cele două limbi pe care le iubește. Așa că cea mai consistentă muncă în cele trei zoom-uri cu poeți români și greci – care, dintr-o sorbire de apă sărată a Mării Negre și Mediteranei, au înghițit pare depărtările și s-au întâlnit întru spirit de poezie – a fost îndeplinită de această traducătoare de forță cu ambiție, generozitate, acribie și dăruire sufletească. Nu-s cuvinte spuse în van. În cadrul uneia dintre cele trei întâlniri realizate cu ajutorul platformei zoom au luat cuvântul și doi dintre cei 41 de scriitori și scriitoare ce-au scos săbiile poetice, cu care aveau să se dueleze în benigne bătălii de spirit și frumos. Cei doi sunt puși față-n față, un poet român și unul grec. (Fitralit)
***
Așa cum ne-a obișnuit deja, creând o anume tradiție, FITRALIT continuă seria de promovare în comun a poeziei române și elene. După publicarea la editura UER Press București (Editura Uniunii Elene din România) a unui prețios volum bilingv cu douăzeci și cinci de poeți eleni, ca urmare a colaborării cu Fundația „Takis Sinopoulos“ din Atena, Filiala de Traduceri Literare din București a USR a reușit, chiar și în condiții de pandemie, continuarea întâlnirilor poetice româno–elene. De data aceasta, colaborarea a avut și are ca partener Societatea Scriitorilor Eleni din Grecia. Primele trei întâlniri on-line au reunit deja nu mai puțin de patruzeci și unu de poeți din ambele țări, iar selecția acestora a fost făcută la propunerile celor doi președinți.
La început, cei doi „ποιμένες λαών / păstori ai popoarelor“, așa cum îi numesc Homer și David pe conducătorii popoarelor – în cazul nostru, păstrând proporțiile, Peter Sragher și Iosif Ventouras, amândoi poeți și traducători de seamă -, s-au hotărât să dea curs acestui demers, cu certitudinea că vor putea să împărtășească tuturor o privire de ansamblu asupra creativității literare din România și Grecia, țările lor de origine, care merită la fel de mult atenție critică și în străinătate, precum și acasă. A rezultat, deocamdată, o antologie de două sute cinci poezii a patruzeci și unu de autori contemporani – încă în stadiu de proiect, căci nu a văzut lumina tiparului -, mărturie grăitoare a unui état présent de la poésie en Grèce et en Roumanie.
Traducerea de poezie nu înseamnă doar mutarea cuvintelor dintr-o limbă în alta. Ea necesită exactitate milimetrică a nuanțelor în ambele limbi, capacitatea de a capta senzațiile și imaginile. Dar o traducere bună, oricât de complexă ar fi ea, necesită mult mai mult: păstrarea, și în textul din limba-țintă, a ritmului, a muzicii din original. Sunt necesare, așadar, deopotrivă, exactitate și creativitate. Importantă va fi întotdeauna găsirea procentului adecvat din fiecare.
Traducerea de poezie este ocazia care ni se oferă ca, în timp ce geografic rămânem în același loc, să călătorim spiritualmente în altă cultură și, pe neobservate, tainic, să constatăm metamorfozarea propriei noastre lumi interioare.
Cred că scrisul a fost dintotdeauna influențat de traduceri. Chiar nu pot vedea poezia modernă a niciunui loc din lume fără traduceri. Lumea literară de astăzi, suntem de acord sau nu, privește spre Vest și se inspiră în mare măsură din ceea ce este creat acolo. Se evită astfel izolarea și sterilitatea, lipsa de creativitate. Inovațiile îmbinate cu tradiționalul sunt cele care vor da plus de valoare creațiilor noi.
Dincolo de particularitățile naționale specifice, există, desigur, și acel specific palpitant al fiecărui poet în parte. În procesul traducerii, cei doi traducători (Profesor Stavros Deligiorgis și Angela Bratsou) și-au dat însă seama că, în ciuda unei asocieri destul de eterogene a poeților în această antologie, există, pe ansamblu, o notă comună. „Jocul“ de a traduce din română în greacă și din greacă în română ne-a ajutat să percepem mai intens asemănările dintre cele două culturi. În actul traducerii, am fost ajutați de constatarea existenței unui tezaur mitologic comun și a unor contexte poetice și culturale similare.
Pe de altă parte, pornind de la ideea că un text este înțeles cu adevărat doar în procesul tălmăcirii, sunt de acord că traducerile reprezintă unul dintre cele mai importante și eficiente instrumente care mediază cunoașterea culturală și lingvistică, prilejuindu-ne astfel înțelegerea culturii și a valorilor celuilalt. În consecință, traducerea noastră este nu doar un simplu transfer lexical dintr-un spațiu cultural în altul, ci și un agent al răspândirii ideilor – alterate, uneori, în viața cotidiană, în drumul lor către celălalt spațiu cultural –, în vederea dinamizării schimbului de cunoștințe și a influențării reciproce, pentru că traducerea este „un concept integrativ și o nouă paradigmă de înțelegere a lumii“ (Bogdan Ghiu). Cred profund că traducerea înseamnă mult mai mult decât abilități și cunoștințe de ordin lingvistic, că este necesară înțelegerea corectă a mentalităților și paradigmelor sociale pentru a putea fi transpuse în mediul intelectual al limbii-țintă.
T. S. Eliot spunea:
Pentru că eu cred că poeziile și arta poeziei sunt un dar de sus, un
talent pe care nimeni nu trebuie să-l îngroape în pământ, ci să-l
împărtășească semenilor, tocmai din acest motiv consider că opera mea poetică, în măsura în care este așa, nu este realizarea mea individuală.
În poezia adevărată, există întotdeauna cea mai mare identificare umană posibilă a cuvintelor și lucrurilor. Ea ne deschide un orizont în care ne vedem cu toții adevărul personal. Până la urmă, tocmai din acest motiv se citește astăzi poezie din secole trecute. Formarea poetică a „zonei artistice“ a fiecăruia dintre noi se sprijină pe un dublu fundament: căutarea personală a punctelor spirituale de referință pentru existență, adică încercarea de a găsi un adevăr definitiv (pentru a-l aminti pe Tarkovski) și dialogul cu poeții anteriori și contemporani.
Tradiția lirică a celor două culturi, română și greacă, este unitară, cu toate că prezintă multe fațete și în ciuda secțiunilor inevitabile și necesare, a anulărilor și reînnoirilor indispensabile. Unitatea lor constă tocmai în acest curs dialectic.
Pentru exemplificare, am ales din antologie doi poeți din aceeași generație, 1981–1983, două voci puternice şi autentice și care, prin creațiile lor, dovedesc faptul cert că, deși lumea de azi este mult schimbată, limitată la mult spațiu închis, nu există un univers al poeziei care să fie delimitat de graniţe și că deci poezia este cea mai frumoasă formă a libertăţii.
Amândoi poeții își folosesc harul poetic pentru a dovedi că
…vocaţia de intelectual autentic, care să reprezinte şi un reper în societatea în care trăieşte, devine mai importantă decât orice într-o lumea plină de indiferenţă cum este cea în care trăim. (Andrei Novac)
Pentru amândoi,
…fie că o scriu, că o citesc, fie că o explic (altora sau mie), poezia rămâne una și aceeași: un act lingvistic care, condensând lumea, o dezvăluie, o exprimă, o transcende trăgând din colocvial, evadează și scapă din legăturile sale… (Iannis Doukas)
Amândoi cred că
Lectura în faţa publicului este foarte importantă, ea îţi aduce automat contactul direct cu oamenii. (Andrei Novac)
Desigur, la amândoi,
…primii mei stimuli poetici, înainte de textele în sine, au fost prezența fizică a oamenilor… (Iannis Doukas)
