Ein Hod – așezarea artiștilor creată de Marcel Iancu

|mai 28, 2017|Nr. 19, Reportaj, Revista de Traduceri Literare

Cum se poate naște o așezare din pur harzard, atunci când un proiect bine pus la punct este refuzat? Am putea spune astfel că tot răul spre  bine. Și cum vom vedea, chiar mai mult decât atât. Primit cu brațele deschise în Palestina în anul 1941, în mijlocul războiului, arhitectul și artistul vizual Marcel Iancu a contribuit la configurarea multor centre urbane după ce Israelul a devenit un stat de sine stătător. Ce s-a întâmplat însă în anul 1953 a fost incredibil.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Localitatea arabă Ayn Hawd  ­­­– întemeiată de către arabi cu sute de ani în urmă  ­­­– este părăsită de locuitorii ei în timpul celui de-al doilea război mondial, pe vremea când Palestina se găsea sub mandat britanic. Marcel Iancu sugerează – dupa întemeierea statului Israel  ­­­– ca această localitate să fie amenjată pentru noii emigranți evrei, care soseau în număr mare. În ciuda aprecierii de care care se bucura de la început, dar care și-o câștigase și în decursul timpului, propunerea lui Marcel Iancu este refuzată de către autoritățile israeliene. Se pare că el a fost adânc impresionat de frumusețea locurilor, de privirea care te poartă până la Marea Mediterană de pe dealurile Muntelui Carmel, așa că se simte ca într-o mare livadă de măslini privită cu putere, cu mare putere de atotputernicul soare. Se îndrăgostește de locul acesta, cu toate că anii de părăsire părăginiseră casele. Oricât de distrus ar fi fost localitatea, degradarea n-a putut însă răpi farmecul acestui deal îndreptat, pare-se, spre ceruri și spiritualizat de secole chiar dacă de o cultură diferită. Dezamăgit că această idee a sa nu este agreată, el vine cu o idee incredibilă și totodată îndrăzneață: să invite artiști vizuali care să i se alăture, ca să întemeieze o așezare a artiștilor. Nu mai puțin de 26 de pictori, sculptori și ceramiști i se alătură aceastei temerare întreprinderi. Așa că în anul 1953 ia ființă ­­­– aici nu s-au mai putut împotrivi autoritățile închistate ­­­– ca prin miracol o așezare a artiștilor, unică în Israel până astăzi și una din puținele din lume, un loc care sfidează războaiele în care Israelul a fost nevoit să lupte de când și-a proclamat statalitatea în primăvara anului 1948. Așa ia naștere un loc al liniștii și creației, al meditației, din hazard ­­­– dar un prieten al meu spune că nu există întâmplare, ci așa trebuia să fie, abia niște cauze pe care mintea noastră nu poate să le cuprindă au făcut totul posibil ­­­– se preface, dintr-un deal cu câțiva măslini în semideșert, cu case părăsite, într-o oază de lumină și spiritualite.

Totuși, în Israel nu este o excepție întemeierea unei localități. Paul Roth, evreu care provine din România, ca și Marcel Iancu, s-a săturat de viața în Kiriat Byalik, o suburbie a Haifei, și. împreună cu alte 24 de familii a întemeiat în 1975 o localitate pe dealurile din Galileea, la patru kilometri distanță de vechea cetate Akko. Astăzi, localitatea Atzmon are nu mai puțin de 1.000 de locuitori. Cu ani în urmă, în apropiere se plantase o pădure, denumită Segev. Nu numai pionierii ­­­– cum erau numiți primii evrei sosiți în Palestina, și apoi cei de la începuturile statului nou creat ­­­– au lăsat urme durabile, ci și cei care au ajuns mai târziu.

Fluxul a continuat la Ein Hod, așa că alți artiști, atrași de succesul, dar și de înfățișarea acestui proiect unic, de farmecul special al peisajului, doresc să-și schimbe viața și să plece din orașele gălăgioase, pentru a se așeza în liniște. Astăzi sunt nu mai puțin de 590 de locuitori, dar nu numai artiști vizuali, ci și actori și muzicieni.

Așezarea artiștilor - Ein Hod, Israel, Sculptură © Peter Sragher

Așezarea artiștilor – Ein Hod, Israel, Patinatoarea pe rotile © Peter Sragher

Din șoseaua care duce spre Tel-Aviv dinspre Haifa, o iei la stânga spre Ein Hod și prima supriză este că te întâmpină nenumărați leandri înalți, cum n-ai mai văzut nici măcar în Grecia sau Italia, ajungând până la vreo patru metri, iubiți de soare, și te minunezi, ca în multe locuri din Israel, cum un deșert a putut deveni o grădină care-ți încăntă nu numai ochii, ci și sufletul. Așa, înconjurat de leandri de mai multe culori, cu zeci și zeci de flori îndreaptându-se spre tine, iar unele, înălțându-se spre cer, am ajuns, transpirat de un soare nemilos și urcuș, la Ein Hod. Țara prin care trebuia să curgă lapte și miere, așa cum spunea la începuturi Dumnezeu, când își purta prin deșert poporul ales, a fost pedepsită, pare-se, nu-i așa, căci Moise a trântit de stânci poruncile lui Dumnezeu, dăltuite în piatră și s-au făcut țăndări, așa că poporul evreu a primit o țară, a pierdut-o mii se ani și apoi a primit-o din nou, dar pustie. Și cum poporul evreu nu s-a lăsat doborât de greutăți, de adversitate, ci a făcut din ea cu adevărat o țară prin care curge lapte și miere, dar și în care înfloresc mereu flori, se găsesc păduri, fructe, legume și câte și mai câte. Așa că orice pedeapsă este o provocare, iar Israelul și oamenii lui au acceptat-o și au construit o minune de țară.

Înainte de-a intra în Ein Hod, la stânga privirea ți-e furată de primele sculpturi în metal, înfipte bine în pământul arid. Este ca un fel de pregătire pentru ceea ce ni se va deschide în fața ochilor: arta în miezul naturii. Natura transformată în artă. Din loc în loc, apare câte un arbust înnegrit. În urmă cu câțiva ani, o bună parte din dealul din stânga localității a ars din temelii, iar astăzi se mai văd cioturile negre ale arbuștilor și pomilor din care n-a mai rămas aproape nimic. Numai un sentiment de amar, când vezi distrugerea. Nici astăzi nu se știe dacă acel incendiu a fost provocat de o mână criminală sau dacă arboretul a luat foc din cauza căldurii năucitoare din timpul verii. Au ars și câteva case din așezarea artiștilor, dar între timp au fost reparate cu ajutorul tuturor membrilor așezări, dovedindu-se încă o dată că această comunitate își respectă esența denumirii, fiind nu numai vie, dar știind ce înseamnă solidaritatea.

De la poartă ești întâmpinat, printre pinii semeți, de primele sculpturi, așa, ca de bine venit. Florile încep să-și ridice capetele către tine, ca și când te-ar saluta. Până și poarta este ornată, depășindu-și statutul de instrument de închidere, de excludere, prin artă. În urmă cu vreo doi ani s-a amenajat o mică grădină chiar la intrare, înnobilată cu mai multe sculpturi, așa, de încălzire. La umbra copacilor sunt mai multe bănci pe care te poți așeza și admira în depărtări Marea Mediterană, care este toată albastră, din care crește cerul la fel de albastru, într-o țară în care ploaia uită să vină vreo șase luni pe an, așa că albastrul se desprinde din albastru, iar adesea este greu să deosebești apa de aer.

Nici n-apuci să intri bine în așezare și te găsești într-un muzeu în aer liber. Omul din conservă cu soția sa te întâmpină pe un fel de căruță, încât ai impresia că va prinde viață și căruța o va lua periculos și cu zgomot spre tine, cu conservă cu tot,  amenințător, așa că  instinctul de conservare îți spune să eviți apropierea, astfel că fără să vrei dai de un mic magazin, totodată și cafenea în aer liber, taman bine amplasat să te scape de prima teamă provocată de artă. Mai bine o cafea, ca să-ți tragi sufletul, după sperietură. Te așezi la masă și ai un sentiment de livadă de portocali, care vine nu de departe, nu demult, ci care te-a însoțit tot drumul dinspre Haifa spre Ein Hod, unde se înșirau livezi de portocali acoperiți de plase, menite să protejeze fructele de căldura năucitoare. Așa că întâi îți dorești un suc de portocale proaspăt. Abia apoi poate să urmeze cafeaua. Da, liniștea trebuie să te cuprindă din nou. La dreapta, te întâmpină Muzeul Marcel Iancu, care a fost deschis cu puțină vreme înainte de moartea artistului și care conține mai ales lucrări ale sale realizate în perioada din Israel,  după înființarea așezării. Un loc special, în care se organizează cursuri de artă pentru copiii din tot Israelul, la subsol fiind o sală destinată în mod special acestor ateliere de creație, dar și pentru conferințe, simpozioane, nu puține dedicate dadaismului, expresionismului, avangardei din care a făcut parte artistul în tinerețe, dar și în anii de deplină maturitate – așa cum se vede și din ilustrația din deschiderea articolului nostru, unde prezentăm o lucrare în metal a artistului, executată în 1960.

Îmbrăcat într-o liniște profundă, ai impresia că-ți asculți numai gândurile, emoțiile și inima, începi să parcurgi aleile asfaltate, care te duc spre atelierele-locuințe-grădini, unele din ele putând fi vizitate și de unde se pot cumpăra opere direct de la artiștii vizuali. Cum Israelul este înflorit aproape tot tipul anului, florile năpădesc clădirile, unele unindu-se peste străduțe, de la o locuință spre alta, formând adevărate arcuri naturale, iar plantele și florile se cațără pe zidurile clădirilor, se întind și pe uși și ferestre cu o bucurie greu de exprimat, iar aproape din fiecare grădină se vede câte o sculptură, câteodată atâtea sculpturi, încât ai impresia că vizitezi o expoziție permanentă a artistului, mergând agale pe lângă curtea lui. Ce senzație rară, să fii în mijlocul unui muzeul în aer liber, dar care pe deasupra este și locuit în tot timpul anului! Și care este continuu îmbogățit.

Liniștea este tulburată abia de o privire, o privire care începe să vorbească și nici nu știi că este, de fapt, privirea ta. Ai vrea să fotografiezi tot, dar atunci ai pierde cu fotografiatul senzația care trebuie s-o lași să te pătrundă. Așa că cel mai bun lucru este să te oprești la o frumoasă cafenea, ascunsă de-o ușă de lemn, de vegetație și umbrită de unele case. Acolo unde tinere artiste vin cu copiii mici, pe care-i plimbă în liniște prin așezare. Este timpul unei alte cafele, servită de la un bar cu o tăblie gigantică de lemn.

E musai să poți simți în profunzime ce ai văzut. Și nu-ți vine să crezi că ești acolo, în satul artiștilor. Așa că hotăresc să caut o gazdă. Trebuie să am experiența unei zile întregi petrecute la Ein Hod. Aflu de o arhitectă care-și închiriază una din camere la mărginimea așezării. De la fereastră se vede Marea Mediterană. A locui într-un loc este cu totul altceva decât a-l vizita. Ai cel puțin impresia de durată, ca și cum tu însuți ai locui acolo, permanent.

Nu fac mulți pași și ajung la amfiteatru, construit din piatră, acolo unde cu ani în urmă chiar celebrul Itzhak Perlman a concertat, sărbătorind prin sunete spiritualizate existența țării. La doi pași, un anticariat cu cărți în ebraică, idiș, dar și în rusă, germană și română. Am supriza să găsesc o ediție din 1964 cu Poezii de Anna Ahmatova, în colecția Cele mai frumoase poezii. De asemena, mă rugase mătușa mea, Tantieni, să-i fac rost de o carte. Culmea, o găsesc la acest anticariat, Faust de Johann Wolfgang von Goethe într-o veche ediție cu litere gotice! Și a treia mea achiziție, ce bucurie, Rainer Maria Rilke într-o frumoasă ediție cartonată din epoca interbelică, Das Buch der Bilder.  Plec bucuros, și încep să urc spre vârful dealului, dar mă simt nevoit să mă opresc: la dreapta mea este o bancă și un foarte mic părculeț, unde câteva sculpturi ale unor artiști vizuali germani au fost dăruite acestei așezări. Ca un fel de omagiu adus statului Israel, dar în primul rând artiștilor de aici, din acest sat al artiștilor, unde se cultivă frumosul.  Artiști germani dintr-o generație care face acea Vergangenheitsbewältigung, adică asumarea a trecutului său, am spune noi, o asumare a frumosului.

Așezarea artiștilor – Ein Hod, Israel, Spre cafenea © Peter Sragher

Nu trece multă vreme și sunt tras de mânecă. Un artist pe la vreo șaizeci de ani, dar foarte vivace, cu părul vâlvoi, sârmos, mă invită în atelierul său și al soției și mă întreabă de unde sunt. După ce-i spun că vin din România, găsește de cuviință să spună că are mulți prieteni în România, cu toate că nu este de acolo, așa, ca să ne împrietenim. Și apoi vine și motivul pentru care a vrut să mă cunoască. Eu trebuie să-l fac cunoscut și faimos în țara mea de baștină, pentru că el merită faimă. Îmi spune că este foarte talentat. Și-ncepe să-mi arate operele sale, dar, ca să fiu cinstit, îmi plac mai mult cele ale soției lui, care nu-i de față. Dacă tot ar fi de făcut ceva, ea ar merita cu prisosință să fie cunoscută la noi în țară. Desigur că nu-i spun aceste gânduri ale mele  ‒ nu vreau să-l amăresc și să mă alături celor care n-au avut impulsul de a-l face cunoscut peste mări și țări ‒,  astfel că accept cartea lui de vizită și-l mint, era atât de insistent, oh, Doamne, c-o să-l fac celebru pe malurile Dâmboviței. Că eu sunt șansa faimei lui internaționale.

Ajung, după un urcuș greu, pe o stradă mai nouă, unde se construiesc două case, iar una dintre ele are în față amplasată de acum o sculptură impozantă a artistului, cu toate că vila lui este la roșu. Nu este ușor să intri în această comunitate, cum au afirmat uni novici sau ar putea crede alții. Dacă ești artist vizual și dorești să te alături comunității, trebuie să explici de ce vrei să te stabilești la Ein Hod și dacă primești peste 50% din voturile locuitorilor, ești primit. Dacă nu ai o legătură directă cu arta vizuală, muzica, actoria, dar ai valențe artistice, atunci îți trebuie nu mai puțin de trei pătrimi din voturile celor ce locuiesc în așezare. Așa a putut să se stabilească la Ein Hod un evreu de origine franceză, care până la pensionare n-a avut de-a face cu arta. După ce s-a retras din viața activă, a început să recondiționeze mobilier vechi. Acum are o pensiune mobilată aproape în întregime cu piese recondiționate de el. Are și un atelier în localitate, unde se dedică acestei pasiuni descoperite la o vârstă târzie.

După ce pleci din Ein Hod, dacă poți vreodată să părăsești vreodată locul, pentru că a devenit prea mult parte din tine, te poți oricând trezi cu imaginea unei sculpturi care așteaptă o privire. Acea privire care oricând să poată face dansatoarea pe rotile să sară de pe gard și s-o pornească pe una din străduțe, sau balerina să-și reia mișcările dansului ce-o poartă întotdeauna spre Marea Mediterană.

_________________________________

Mulțumim Muzeului Janco Dada pentru permisiunea de a reproduce o lucrare a lui Marcel Iancu în deschiderea acestui articol.

Această prezentare necesită JavaScript.

Share this Post:

1 Comment

  1. O minunată și poetica descriere, pe măsură frumuseții și unicității locului

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.