Liviu Franga, Îngerul orb/L’ange aveugle

0
344

Ceasul cel bun al destinului mi-a pus dinainte, cu nu multă vreme în urmă, un minunat semn al nevoii de comunicare poetică sub forma unui produs editorial: Liviu Franga, îngerul orb / l’ange aveugle, Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureș, 2020.

Energia creatoare care a pulsat în tinerețe în mintea și duhul Poetului s-a cristalizat în păienjenișul delicatelor rigori ale Metaforei prezente în acest admirabil volum. Plexul de reminiscențe literare selective – cu ample rădăcini în lecturile primordiale ale autorului – este purtătorul-de-chip al Poetului aflat la începuturile afirmării sale vocaționale plenare. Pentru cititor, îngerul orb / l’ange aveugle este rememorare a unui Cap de Drum.

Volumul bilingv (trilingv, după Șerban Foarță, care socotește și produsul vocii terțe: Eugenia Țarălungă) (90 de pagini) are o structură multiplu tripartită:

1) partea liminară: trei texte introductive (fiecare în limbile franceză și română): „Pre-texte“ de Arnaud Zucker (cu versiunea românească „Pre-text“ de L. F.), „Lingua franca de Liviu Franga“ de Șerban Foarță (cu versiunea românească „Lingua franca a lui Liviu Franga“ de L. F.), „À quoi bon encore des poètes?“ (cu versiunea românească „La ce mai sunt buni [alți] poeți[i]“) de Lidia Cotea.

Sensibile microstudii aflate ele înseși sub semnul inspirației, cele trei abordări lămuritore plasează admirabila creație poetică analizată între liniile de forță ale operei – și receptării – poetice autentice:

Neputința […] pune la cale și ațâță singura vrajă de care sufletul nostru se înfricoșează și crește – sângele vorbelor: șuieratul și talazurile lor doar noi le cunoaștem (Arnaud Zucker);

O poezie à la Valéry: mediteranee, așadar […], strălimpede și totuși misterioasă, exsanguă, dar nu frigidă, „clasicizantă“, nu însă rigidă, cantabilă la modul magic (Charmes!), într-un cuvânt: încântătoare. O incantație ce solicită cadența în, uneori, un tempo stretto – o fugă a monosilabelor, aș spune, a iambilor (a unora ce nouă ni-l amintesc pe Eminescu), precipitându-se febril, dar euritmic spre un îndeobște „bord de mer“ / „țărm de mare“ (Șerban Foarță);

…Traducătorul intervine cu vâna poetului asupra propriului său text, […] mărturie a refuzului de a lua cuvintele (propriile-i cuvinte!) în litera lor strictă și vrea să surprindă sensul ascuns al textului, chiar dacă asta tulbură, aparent, raportul între semnificanți. Un univers poetic al singurătății, al abandonului, al unei așteptări neformulate și, deopotrivă, al unei bântuiri a ființei poetice care ne face să ne gândim adesea la Apollinaire sau Mallarmé, la poeme precum L’Azur, Salut, pe care Liviu Franga le aduce în filigran în textele sale. În unda pură a poeziei, nimeni devine cineva și totul poate să se preschimbe într-o clipită, căci nu există sens să-l poți fixa, ci doar dorința sublimată a creatorului, gândul la un dincolo, adesea inefabil, ori deloc lesne de rostit, a cărui expresie, atunci când reușește, ne aduce nouă, cei orbi de mii de ori, o lacrimă în colțul ochilor (Lidia Cotea).

2) Partea mediană: zece poeme (I. espace / spațiu / spațiu; II. nuit / noapte / noapte; III. bord de mer / țărm de mare / mare; IV. Sicile / Sicilia / Sicilia; V. timbre / timbru / stampila; VI. Daphnée / Daphne / Daphne; VII. qui / cine / ; VIII. sommeil / somn / dormi; IX. ruban rai / panglică rază / banda rai; X. l’ange aveugle / îngerul orb / orb înger) scrise în limba franceză – poeme ce alcătuiesc axul volumului –, traduse în limba română de autorul însuși (autotraducere) și – experiment aflat la limita ludic-arbitrară a virtuților limbii naturale – retraducerea într-o limbă „română“ întocmită în hruba ipotezelor viscolite de suflul amețit al calculatorului, ce alterează sintaxa firească, îngăduind totuși (limes dodecafonic?) restanțe metaforice, ce scapără incoerent. Doar că toată această ciudată dinamică traductologică are explicații cât se poate de percutante în tehnologia informației: adecvarea IT încă imperfectă azi (și, poate, și mâine) a celor două limbi: franceza și româna.

3) Partea finală: poemul Empreintes sur un tampon de cire (115 versuri, organizate în opt strofe) / Amprente pe un dop de ceară / Urme de pași pe ceara tampon al poetului Arnaud Zucker adresată lui Liviu Franga, este alcătuit, și el, dintr-o tripartiție franceză–română–„română“. Traducerea în limba română a acestui poem, realizată de Liviu Franga, este mărturia deplinei înțelegeri a mesajului artistic al poetului francez, urmând îndeaproape spectaculosul laborator al mesajului poetic, iar varianta „românească“ e semnată, din nou – prin de-acum cunoscutul joc traducțional imaginativ –, de Eugenia Țarălungă.

Alexandru Skultéty
Alexandru Skultéty

Urmărim cu încântare în acest volum ipostazele polimorfe ale artei poetului-traducător / traducătorului-poet, care-și extrage – din propriul mesaj (de limbă franceză) și din cel al contributorilor (de limbă franceză și română deopotrivă) – regulile de consubstanțialitate. Suntem astfel beneficiarii unei admirabile topografii semantice de corespondențe sui-generis prezente pas cu pas în tălmăcirea (autointerpretarea) românească a propriei creații poetice de expresie franceză. Suntem inițiați în alchimia complexă a corespondențelor structurale: similare ca tonalitate – minoră –, ele sunt gândite și orânduite structural oarecum de sine stătător (bunăoară, varianta franceză espace are rimă încrucișată: a b a b, iar varianta românească spațiu rimă îmbrățișată: a b b a):

Este demn de remarcat că, pe cerul nonfinit al inspirației poetice, însuși intervalul mai mare (Golul) pe care-l stabilește cu bună chibzuință autorul între unele cuvinte – asemenea unor pașnici nori cirrus ai unei Așteptări metafizice – devine purtător de sens (eu îl simt ca pe o lamentatio vizualizabilă grafic), aspect prezent în șapte dintre poeme (I, II, IV, V, VIII, IX, X), începând chiar cu primul: espace / spațiu:

les yeux fermés      le front fleuri /

„ochi închiși     de flori încununat / [seninul tău surâs]”

adieu     les mots s’envole doucement /

„plec deci     cuvintele se pierd în zbor”

je ne sais pas     pourquoi     comment /

„nu știu     de ce     și cum     că iar / [palpită]…”

I

espace

rayon voilé qui tombes souris

à moi triangle d’or lointain

les yeux fermés     le front fleuri

et ton souris serein

adieu     les mots s’envole doucement

syllabe de l’aile de grâce

je ne sais pas     pourquoi     comment

sourit l’espace de glace

spațiu

ascunsă rază cazi surâs

triunghi de aur mie depărtat

ochi închiși     de flori încununat

seninul tău surâs

plec deci     cuvintele se pierd în zbor

silaba aripii de har

nu știu     de ce     și cum     că iar

palpită-n ghețuri visul lor

și – ipostază plenară – în Sicile / Sicilia:

IV

Sicile

les     cyclopes     se     taisent

aux alentours des roches

abeilles     fumée

cloche

minuit

vol     minuscule

une ombre cache l’entrée

la     nuit     Hercule     Hercule

Sicilia

ciclopii     tac     ghemuiți

pe     împrejur     de     stânci

albine     fum

tălăngi

miez

de noapte     zbor

o umbră acoperă intrarea

noaptea     Heracle     Heracle

Văzând modul în care poetul-traducător își judecă și (auto)interpretează, cu subtilă grijă, mesajul poemelor – ne-am putea chiar și întreba care variantă este, de fapt, alternarea căreia: varianta franceză? Varianta românească? Traducând în limba română va mai fi intervenit în textul francez? (Să ne amintim, aici, spre edificare vizuală, de tabloul Reproducerea interzisă de René Magritte…)

Alchimia corespondențelor, a apartenențelor semantice, pe baza sugestiilor date de punctele de plecare, sunt prezente la fiecare pas și fac bucuria descoperirii prin lectură:

adieu     les mots s’envolent doucementplec deci     cuvintele se pierd în zbor“ (I)

je ne sais pas     pourquoi     comment / sourit l’espace de glace „nu știu    de ce    și cum    că iar / palpită-n ghețuri visul lor“ (I)

tu es tu es la main donnée / caresse des lèvres, toi, Daphnée „catifelata mână întinsă a ta / trece, Daphne, arsă peste gura mea“ (VI)

elle va elle vient elle saute elle monte / vers l’oeil du ciel brisé „ea pleacă ea vine ea sare ea urcă / în ochiul cerului dus“ (VII)

la fille s’endort s’endort sans voile / noyée sous l’onde pure „[dans de-azur] / începe adormită cade / văl lunecând sub valul pur“ (VIII)

tu prends le miroir     dedans c’est moi / tu te cherches et tu me vois „iei oglinda    în ea eu sînt / tu te cauți mă vezi în gând“ (IX)

à toi! à toi!je te crie sans voix / mais tu t’envoles et ne m’entends pas „«al tău! al tău!» strigă dinții cruzi / tu te duci și nu mă auzi“ (IX)

„Piesa de rezistență“, cea care a dat și titlul volumului, este cel de-al zecelea poem, îngerul orb / l’ange aveugle, alcătuit – simbolic – din douăsprezece strofe a câte patru versuri fiecare, ambele versiuni (cu câteva asonanțe la cea românească) având rimă încrucișată (a b a b).

O tramă de înrudiri spirituale și de afinități culturale profunde, de reminiscențe proliferante cu vocație formativă va prezida organizarea poemului și se va constitui în mesaj al acestuia. Apocalipsă sui-generis cu doi actanți – Îngerul și Poetul – în ipostaza nebuloasă a unui coșmar ingmarbergmanian (marchait marchait vers moi / arrête-toi arrête-toi je criais / l’ange marchait contre moi „mergea mergea spre mine / oprește-te oprește-te-i strigam / îngerul venea-nspre mine“; trop tard trop tard me disait „prea târziu prea târziu îmi zicea“; avancent avancent avancent vers moi „vin valurile vin și vin / spre mine“), îngerul orb / l’ange aveugle dă măsura excepționalului talent al poetului și al traducătorului Liviu Franga.   

Sigur că rigorile utilizării rimei au limitat întru câtva, din punct de vedere lexical, libertatea alegerii termenului potrivit în versiunea românească, aspect complinit însă adecvat, cu deplină măiestrie, din perspectivă analogică.  

4

les vagues enveloppent brusquement

le ciel qui se retire

regarde-moi un seul instant

ange oublié de cire!

4

„îmbrățișează-nvolburat

Hăul de cer cu valuri

Privește-mă măcar o dat’

Înger uitat pe maluri!“

11

tu ne vois rien     et je te prends

l’épée de feu trop lourde

puis je perce ton coeur même quand

la nuit retombe sourde

11

„nu vezi nimic     ți-o iau și strig

că sabia îți e prea grea

o-ntorc spre tine și ți-o-nfig

pe când se stinge-n cer o stea“

Poezia (Empreintes sur un tampon de cire) „(Amprente pe un dop de ceară)“ a lui Arnaud Zucker (rimă albă), care încheie volumul, îi este dedicat lui Liviu Franga, care o traduce în limba română.

Ce putea fi mai potrivit pentru definirea mesajului adresat clasicistului Liviu Franga decât drumul triumfal al „imitării clasicilor”, inspirat de universul anticei Elade, aflată sub semnul Apei și al lui Ulise însuși, elemente cu care autorul edifică o lume glorioasă, pe care o pune – ofrandă – la picioarele prietenului său român?…

Noie-toi, Ulysse, toi qui nages trop bien.

Supportes-tu encore cette couleur

toi qui ne sus jamais distinguer

que le gri des pierre de ta terre

et le rouge du sang de tes cousins troyens?

Supportes-tu encore ce vert,

ces mille vert que tu ne vois pas,

cette mer,

ton plus dur champ de bataille

cette eau

qui contient son immense impatience

et qui a fait tourner ton sang?

„Îneacă-te, Ulise, tu care înoți prea bine.

Mai înduri această culoare

tu, care niciodată n-ai reușit să deosebești altceva

decât cenușiul pietrelor pământului tău

și roșul sângelui verilor tăi troieni?

Mai înduri verdele ăsta,

verzi mii, sclipiri pe care nu poți să le vezi,

marea asta,

câmpul tău, adevăratul, de bătaie

apa asta

care-și cuprinde, uriașă, nerăbdarea

și care ți-a răscolit sângele?“

Norma internă a travaliului traducțional – nerestricționată de rigoarea rimei, ci aflată, de data aceasta, sub semnul (mai) favorabil al aplecării cu mai multă atenție asupra liberelor înfiorări semantice – e prezentă, în siajul semnificațiilor tezaurizate de originalului francez însuși, ca organizatoare stabilă și – aș spune – definitivă a mesajului poetic.

Cititorii (eu – printre cei mulți) se vor fi bucurat / se vor fi bucurând să parcurgă, cu deplin folos spiritual, acest minunat volum, căruia i se potrivește pe deplin – asemenea unei foarte prețioase bijuterii – adagiul latinesc non multa, sed multum.

Notă. Simt nevoia să observ, ca editor, cât de minunat ar fi fost – pentru autori și cititori deopotrivă – dacă această admirabilă reunire de gânduri minunate și de poezie ar fi stat sub semnul unei mai vădite exigențe editorial-tipografice.

Lasă un răspuns