Atunci când este vorba despre fotbaliștii obișnuiți, vezi că în timpul liber joacă pietre, alții bambilici, unii chiar se încumetă să joace barbut, căci un ban în plus nu strică, sau, Doamne păzește, s-ar putea să pierzi puținul câștigat, iar majoritatea degustă din plin manele, care simplifică la maximum cum și cât gândesc, cum și cât simt. Așa că, în afară de faptul că majoritatea fotbaliștilor „știu cu mingea“ (pentru a folosi jargonul utilizat de comentatorii așa-zis intelectuali ai fenomenului fotbalistic), nimic interesant nu se petrece în viața lor, iar după ce nu mai joacă fotbal, de unii abia dacă mai auzi câte ceva. Poate când divorțează cu scandal sau sunt prinși beți la volan.
Mircea Lucescu însă era din cu totul altă stofă. Un adevărat gânditor al ecuației jocului de fotbal pe teren, pe când era fotbalist, știind nu numai să fenteze, dar și, anticipând mișcările apărătorului, avea abilitatea aparte de a pune balonul rotund direct pe capul atacantului, pentru ca acesta să marcheze. Un om cu viziune pe terenul de joc. Un om care nu numai ca să zicem așa „știa cu mingea“, dar, înainte de toate, gândea cu o fracțiune de secundă înainte să pună piciorul pe balon. În denumirea de pe vremuri, postul lui preferat era acela de „aripă“.
Nu vreau să vorbesc aici despre prodigioasa sa activitate de jucător, de antrenor-jucător, apoi, după ce a pus ghetele în cui, doar cea de antrenor. Lista realizărilor lui ar fi mult prea lungă, el fiind cel mai titrat și iubit dintre antrenorii de la noi din țară.
Nu vreau să vorbesc aici despre faptul că Mircea Lucescu era mult mai mult decât un simplu antrenor de excepție, el era și asemenea unui al doilea părinte, un protector, un adevărat educator al jucătorilor săi, unii dintre ei fiind adolescenți, tineri, rupți de locul în care crescuseră, aflându-se singuri în marile orașe. Și mulți dintre noi știu cum au evoluat ca fotbaliști și, unii dintre ei, mai târziu, ca antrenori.
Nu vreau să vorbesc aici nici despre calitățile pe care le-a văzut și le-a cizelat la fiul său Răzvan Lucescu, care-i calcă pe urme, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai valoroși antrenori români din ziua de azi.
Nu vreau să vorbesc aici despre cât de mult își iubea Mircea Lucescu țara, chiar dacă ani de zile i-a petrecut antrenând în străinătate, cât de mult își iubea familia, dar și prietenii.
Nu vreau să vorbesc aici despre cât de mult îi aprecia Mircea Lucescu chiar și pe cei împotriva căruia a jucat sau a antrenat, respectându-i ca adversari.
Nu vreau să vorbesc aici despre cât de nobil – ca om – a fost Mircea Lucescu, adesea cu un anume zâmbet firesc, de un farmec apart. Zâmbet care izvora din bucuria lui de a fi printre oameni.
Dincolo de toate aceste – nu puține – trăsături ale sale, pe mine m-a impresionat încă o latură a lui Mircea Lucescu, despre care nu știam absolut nimic: propensiunea sa pentru cultură, în special pentru teatru*.
Iubirea pentru sport, pentru fotbal, pentru familie nu-i era de ajuns, nu-l satisfăcea pe deplin, nu se simțea un om pe deplin împlinit. Ceva lipsea în sufletul său.
Abia în urmă cu câteva săptămâni, când nu mai era printre noi, am aflat cu surprindere că una dintre marile bucurii pe care le trăia a fost, fără putință de tăgadă, teatrul. Într-un număr al revistei Teatrul din 1972, pe atunci tânărul fotbalist – jucător al Clubului Dinamo și component al echipei naționale – își mărturisea iubirea pentru teatru: „Există la noi o tristă și înrădăcinată prejudecată, după care noi, actorii spectacolului secolului – fotbalul –, am fi niște troglodiți, niște amatori, niște diletanți amărâți…“ Tot atunci își declara pasiunea neîngrădită cu care se duce să vadă piese de teatru: „Eu merg tot timpul la teatru. Încerc să nu pierd nicio premieră. Câteodată, mă duc în asalt și văd câte patru spectacole pe săptămână.“ Chiar în străinătate fiind, a reușit, într-un cantonament din orașul Liverpool, să găsească timp să vadă Scripcarul pe acoperiș.
Era atât de apropiat de teatru, încât s-a împrietenit Ion Caramitru și Florian Pittiș. Și iată ce se poate întâmpla când unul dintre prietenii săi l-a văzut în public: „Mă aflam în sala din Grădina Icoanei, la un recital de poezie, unde, spre surprinderea mea și a întregii asistențe, m-am trezit, vrând-nevrând, urcat pe scenă și rugat să recit o poezie. Întâmplarea, avându-l ca erou pe Ion Caramitru, alături de altele și altele legate de actorii scenelor noastre, n-a reușit decât să-mi sporească dragostea pentru fascinantul univers al teatrului și pentru oamenii care-i dau viață.“
Așa că vedem că marele nostru jucător de fotbal, marele nostru antrenor de fotbal era îndrăgostit și de poezie, și nu numai de arta dramatică. Nu întâmplător a mărturisit că, printre poeții săi preferați, se numărau Apollinaire și Éluard.
Un sportiv.
Un intelectual.
Mircea Lucescu.
* Citatele din text provin din interviurile pe care Mircea Lucescu le-a dat în 1972 și 1998 și care au fost publicate în revista Teatrul.
