Bronisław Wildstein, Valea nimicniciei*

0
411
  1. Constantin Geambașu © Antoaneta Olteanu
    Constantin Geambașu © foto Antoaneta Olteanu

    Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?

Acest text constituie o prelungire a unor texte mai vechi despre demontarea sistemului totalitar: Gândirea captivă de Czesław Miłosz, apărută la Humanitas în două ediții: 1999, 2008; Structura minciunii de Piotr Wierzbicki (Nemira, 1999) și L. Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? (îndeosebi eseurile din partea I: Socialismul, ideologia și stânga, Curtea Veche, 2014). Cu alte cuvinte, romanul se înscrie în seria literaturii antitotalitare, preocupate de relația dintre utopie și antiutopie, de mecanismul puterii în noua realitate postcomunistă. Viziunea sumbră conturată în paginile cărții este generată de forța răului care bântuie în societatea poloneză, controlată și dirijată în continuare de serviciile secrete, în colaborare cu factori de putere la nivel instituțional (inclusiv la nivelul Bisericii). Manipularea, culpabilizarea, minciuna, vinovăția, trădarea, malversațiile etc. constituie doar câteva motive ce transpar din fiecare capitol. În lumina acestui roman, numeroși eroi ai mișcării sindicale „Solidaritatea” apar lipsiți de aura idealului libertății pentru care au luptat. Exemplul lui Return este convingător în acest sens. Sub acțiunea și controlul Securității din opoziționist el devine delator, încercând ulterior, pe măsură ce se apropie de putere, să-și justifice trădarea (vezi motivul Iuda) și să scoată la suprafață „meritele” în democratizarea noii societăți. Autorul demonstrează adaptabilitatea intelectualilor la noul sistem democratic în numele căruia își apără interesele de grup, fără a exclude crima (vezi cazul lui Daniel Struna).

  1. Pe o scară de la 1 la 10, ce grad de dificultate credeți ca are textul de față?

Gradul de dificultate: 7.

  1. Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii?

Din punct de vedere stilistic și sintactic romanul nu ridică dificultăți deosebite. Traducătorul se confruntă mai degrabă cu înțegerea contextului istoric și politic, cu numeroase aluzii la modalitățile de acțiune ale securității, la perioada  Solidarității și a negocierilor din timpul Mesei Rotunde dintre activiștii comuniști și sindicaliști. Instalarea primului guvern necomunist, în frunte cu premierul Tadeusz Mazowiecki, era departe de instaurarea adevăratelor structuri democratice. Radicalismul autorului transpare în mod pregnant, demonstrând perpetuarea unui sistem vicios, corupt și maladiv. Menținerea în limba română a stilisticii neliniștii și tensiunii constituie grija primordială a traducătorului. O anumită dificultate o constituie numele personajelor purtătoare de semnificație caracterologică: Bogatyrowicz (cel îmbogățit), Niecnota (cel nevirtuos), Return (cel ce revine), Wilczycki (cel căruia îi sunt proprii trăsături de lup), Zadra (resentimentar), Lew (Leu) etc. Am optat pentru păstrarea numelor respective, considerând că, pentru a înțelege structura lor (in)umană, contextul în care ele acționează vorbește de la sine.

Șaisprezece

Bronisław Wildstein
Bronisław Wildstein

— Jesion, Bolek Jesion. Vă spune ceva numele ăsta? Return își amintea cu greu. Gândurile îi erau în altă parte. Pregătea următorul program al cărui punct de referință era Insurecția de la Varșovia. Bogatyrowicz îl chemase cu o săptămână în urmă. S-au întâlnit la pubul de pe Koszykowa.

— A fost un program bun, spuse Bogatyrowicz, când ciocniră prima dată paharele cu bere. I-ai pus la punct pe primitivii ăia de la politică istorică, de la muzeu. La muzeu cu ei, începu el să râdă.

Laudele din partea lui  aveau pentru Return o importanță deosebită, deși își dădea seama că redactorul le folosește  conștient și rareori erau doar efectul unei admirații spontane. Poate, de altfel, admirația spontană a lui Bogatyrowicz era stârnită exclusiv de fenomene care erau în concordanță cu proiectele lui mai ample? Oricum ar fi fost, lauda din partea lui avea gustul celei mai bune băuturi și Return simți că i se face pielea de găină.

De altfel, era mulțumit de program. La început îi lăsase să vorbească pe doi tineri entuziaști. Unul era cofondatorul muzeului Insurecției din Varșovia, iar celălalt, un publicist care îl sprijinea cu fervoare. Povesteau despre eroism și memoria pe care polonezii își pot construi identitatea. Return întreba naiv dacă o asemenea mare tragedie colectivă poate fi tratată apologetic. Ei răspundeau că atitudinea insurgenților poate fi privită astfel, în schimb memoria nu poate fi subordonată criteriului de succes, pentru că memoria în sine nu este victorie. După un timp, când tinerii au început să se simtă ceva mai siguri, Return i-a întrerupt și i-a invitat ceremonios pe martorii istoriei: o femeie șchioapă care, în afară de picior, își pierduse atunci întreaga familie și până astăzi nu reușise să  treacă peste trauma acelor întâmplări, și pe un participant la insurecție, care cu pasiune, cu o voce răgușită, cerea să fie judecați organizatorii și conducătorii ei. Femeia îl susținea. Martorii erau prezentați de un documentar care arăta soarta lor, iar, în timp ce ei vorbeau, pereții se preschimbaseră în ecrane pe care se derulau fotografii care ilustrau coșmarul insurecției.

— Muzeu? Ce fel de muzeu?! Vreți să-i mințiți din nou pe oameni! Să-i induceți în eroare! Merită să fie judecați! Să fie condamnați cei care au distrus o generație! Li s-au încredințat oameni, iar ei i-au ucis! Este o crimă din partea lor, prostia lor a trimis oameni la moarte, la moarte!, striga Rafalski. Doamna Jagoda plângea. Disperarea ei și furia lui Rafalski au anulat argumentele tinerilor, i-au dezarmat și intimidat, mai ales că Return împreună cu echipa avuseseră grijă să aleagă alți participanți ai istoriei care, pe fundalul Varșoviei în flăcări și al maldărelor de cadavre de pe ecrane, povesteau despre suferință, distrugeri și moarte. Tinerii care își declaraseră respectul față de insurgenți nu mai aveau posibilitatea de intra în polemică. De altfel, ce argumente să mai aduci împotriva durerii, a deznădejdei și a furiei justificate?

— Dar nu te poți opri aici, demonstra Bogatyrowicz, aplecat acum asupra unui pahar Johnny Walker Black Label în locuința sa, înțesată de cărți. Trebuie să mergi mai departe. Am o idee! Arată că există diferite tipuri de memorie. Caută varșovieni, în orice caz caută mărturii despre varșovieni care au dorit să supraviețuiască războiului în liniște. Insurgenții le-au tulburat viața și, într-adevăr, i-au ucis. Nu aveau acest drept! Trebuie să arăți asta. Trebuie să dezmembrezi liantul ăsta martirologic! Oamenii au dreptul la viață normală, nu?! La viață, și nu la moarte! Nu-i așa, domnule redactor? Bogatyrowicz îl bătu pe genunchi pe Return, care se entuziasmă de ideea sugerată.

— Bolek Jasion. Așa s-a prezentat, repetă doamna Hania, asistenta lui Return. Da, era un tip din grupa lor. Ultima dată îl întâlnise la un congres al Solidarității. S-au înțeles că o să facă o întâlnire a societății lor, a celor care rămăseseră din grupul care începuse opoziția încă înainte de optzeci. Nu s-au întâlnit însă niciodată. Return era mulțumit. Aleg viitorul, se gândi el amuzat.

— Ce vrea?, întrebă el fără chef.

— A rugat să-i dau numărul dumneavoastră de telefon. O cunoștință comună de-a dumneavoastră s-a spânzurat. Cum îl chema? Struna sau așa ceva?

Așa trebuia să se încheie, așa a trebuit, se învârteau gândurile în capul lui Return. Aceste gânduri îi reveneau de mai multe luni. De când se întâlniseră în piață la Cracovia, în urmă cu o jumătate de an. Gânduri insistente și chinuitoare. Se auzeau cuvintele bâiguite ale lui Struna și răspunsul lui Return, timbrul vocii, o remușcare confuză… Gândurile se iveau uneori înainte de a adormi și se pierdeau în somn. Uneori Return se trezea cu ele și cu un gust amar în gură. N-ai decît să mori, dă-le pace celorlalți, repeta el în direcția chipului lui Struna, ceva reînvia în el pe atunci cu pasiune, cu ură față de acest boschetar, degenerat, care se ținea scai de viață. Căci nu Return era de vină pentru ceea ce i se întâmplase fostului său prieten, nu Return, nimeni nu era de vină, poate doar el însuși, Struna însuși, alinându-și rănile… doar el, fiindcă nu răspundem pentru ceilalți, dacă nici pentru noi înșine nu putem să ne asumăm răspunderea, nimeni nu este de vină, fiindcă nu există vină, există doar suferință de care ar trebui să scăpăm, pe care un om înțelept o poate depăși, fiindcă știe cât de puține lucruri depind de el, cât de mică este distanța de la eroism la ticăloșie, de la trădare la sacrificiu, de la iubire la ură. Împrejurările ne trasează rolurile și singurul lucru pe care îl reușim este de a ne împăca și de a ne accepta destinul. El, Return, era rezonabil și de aceea gândurile care îi reveneau în minte îl izbeau nu prea tare, deși insistent. Cu toate că reveneau pe neașteptate, la diferite intervale, și nu puteau fi uitate. Se gândea chiar că ar trebui să-l ajute cumva pe Daniel, dar știa că  pe fostul său coleg nu-l mai poate ajuta nimic și doar moartea îi va stinge deznădejdea. Până la urmă bine că s-a terminat cu acest coșmar; bine pentru Daniel; pentru toți, și pentru Return, fiindcă, în sfârșit, poate că încetează această năpădire a gândurilor? Vechiul prieten încetase să se mai chinuie.

Cu o săptămână în urmă pe adresa redacției tv sosise un colet de la Struna. Din plicul rupt se ivi o foaie scrisă de mână:

„Totuși au ieșit mai multe. Am mai adăugat câteva. Acum sunt o sută patruzeci și nouă. S-a făcut un volum bunicel. Versuri. Și cred că nu sunt rele. Dar cine are nevoie de versuri? Nu vor mântui poporul și nici pe om. Vezi dacă valorează ceva. Poate totuși… Ești ultimul om în care pot avea încredere. Singurul, pentru că în mine  nu pot să am. Ceilalți pot fi drăguți, dar nu vor reuși să înțeleagă prea multe. Ar mai fi Jola, dar ea nu este aici. Nu se știe ce se întâmplă cu ea și dacă, în general, mai este în viață. Atât de mult aș dori să aflu ceva despre ea. Poate îi spui câte ceva despre mine. Dacă ai reuși să o găsești. De altfel, asta nu e posibil. Rămân doar aceste versuri, scrisori către un destinatar necunoscut. Hotărăște ce faci cu ele. Este ultimul lucru care te rog. Închei socotelile.

Daniel”

 

Era ocupat, în fugă răsfoi doar câteva pagini. Astăzi nu-și mai amintea nimic din ele. De altfel, îl iritase tonul afectat al scrisorii. Aruncă plicul gros pe maldărul de coresponență. Își dădu seama că va trebui să-l caute. Să pescuiască plicul lui Daniel.

Acum Return dorea să uite imaginea fostului prieten și întâlnirea din piața cracoviană în urmă cu o jumătate de an. În ciuda efortului nu reușea însă să revină la proiectul programului, nu putea înceta să vadă chipul distrus l-a care se uita în cafeneaua „Redolfi”; auzea cuvinte izolate ale unei confesiuni bâiguite, fluxul murdar al conștiinței îl otrăvea pe ascultător. Acest personaj nu dorea să dispară din viața lui, deși se prefăcea că se îndepărtează, pleca fără a fi consecvent într-o agonie prelungită, care se va fi încheiat cu un dans grotesc în ștreang, fiindcă uneori Return se străduia cu pasiune să-și imagineze ultimele chinuri ridicole ale morții, dar personajul dăinuia cu existența sa tainică, umbra lui întinzându-se printre cărțile din biblioteca sa.

Return se uita la cotoarele așezate în șir, semne mute ale unor experiențe străine. Aici erau cândva ferestre, dar acum nu mai existau, au rămas cărțile. Trebuia să treacă printr-o cameră, apoi în alta și din coridor să intre în dormitor pentru a privi întunericul de dincolo de fereastră. Țigara nu-l ajută și trebui să deschidă fereastra, să tragă aer umed în piept. Umezeală, gaze de eșapament, gustul acid al serii. Jarul de la țigară trasă un arc în întuneric, pătrunse în el și ateriză pe caldarâm.

Astăzi n-o să mai facă nimic. O sună pe secretara programului. De data asta notă numărul lui Jesion.

În receptor se auzi o voce neidentificabilă. Multe cuvinte.

— O asemenea tragedie! Repeta la diferite intervale. Cine ar fi putut bănui. Aproape nu se vedea cu nimeni. Chiar familia Witecki la care locuia îl vedea tot mai rar. Era din ce în ce mai singur… De altfel, mereu a fost singur. De când a ieșit din închisoare. Ții minte? Cum era să nu țină minte. Închisoarea l-a schimbat. Dar… S-a spânzurat. Era singur. Și știi… Alcoolul… Fără bani, fără slujbă… Locuia la Witecki. Îl ții minte pe Józek? S-a căsătorit cu Karolina Jaskier. Karolina l-a găsit, adică pe Daniel, după ce a murit, știi… E șocată. Am discutat cu ei. De fapt, dacă s-ar strânge un număr suficient de persoane, n-ar fi așa de scump, dar nu mai e timp, fiindcă trebuie să plătim… Noi o să punem câte ceva. Adică majoritatea. Îndeosebi Witecki. Ei au o firmă, dar în ultima vreme nu prea merge. Ar mai fi nevoie în jur de o mie… De fapt, nouă sute ar ajunge… Noi punem  peste două mii…

Sirje Petersen, One cent – oil on canvas
Sirje Petersen, One cent – oil on canvas

Return ezită doar un moment.

— În ordine. Pun eu atât. Sper că dacă faceți chetă să-mi înapoiați ceva, mormăi în receptor fără a vorbi pe un ton serios.

— Voi încerca să mai găsesc și pe altcineva. O să întreb. Cu siguranță o să contribuie.

— Sper. Sper, repeta Return. Apoi au mai fost câteva chestiuni organizatorice. Data înmormântării.

Afară era noapte. Era o seară la început de toamnă, deși din cealaltă perioadă, când Struna venise în camera de la cămin, de obicei aglomerată, însă de data asta ceva mai goală. Erau prieteni, așa că Return nici nu se miră, când acesta îi propuse o plimbare, cu toată că în cameră erau doar Mirek, care se chinuia deasupra unei cărți, Staszek și Leszek care se certau de zor. Fără a stabili direcția, din poarta căminului o luară în dreapta, spre Błonia[1]. Mergeau în amurg. Din pământ se ițea miros de frunze putrede. Struna, ca de obicei, vorbea cu pasiune. Era felul lui de a-i atrage pe ascultători, stârnindu-i lui Return admirația și invidia. De data aceasta îi reamintea rușinea comună, când în urmă cu trei luni văzuseră la televizor mitingurile din întreprinderi, îndreptându-se în valuri spre stadioane pentru a-i condamna pe huliganii care cu o săptămână în urmă, în numele celor prezenți, avuseseră curajul să se revolte. Pe ecrane nu erau arătați cei acuzați, împinși cu lovituri de bastoane în închisori. Noi știam. Toți știau. Teama și umilința umpleau luna iunie.

— Există oameni curajoși, se înecă cu fum și cuvinte Struna, mergând tot mai repede, astfel că Return trebuia aproape să alerge pentru a-l prinde din urmă. S-au semnat, s-au descoperit. KOR, Comitetul de Apărare a Muncitorilor. Ei cred că vor putea câte ceva. Europa Liberă trâmbițează despre asta de câteva zile. Putem face ceva. Să începem cu o chetă… Să le dăm celor din KOR…

Return se sperie. Nu existau niciun fel de șanse. Perspectiva era închisoarea, ani de închisoare. Doar asta puteai obține. Nu alegeai lupta, ci sacrificiul, eșecul și renunțarea la propria viață. Lucruri bune pentru disperați precum Struna. Pentru cei care doresc să-și dea foc. În loc de explicații, el recurse la un text de Eliot. Îl recită, privind de aproape chipul lui Struna, ieșind din întuneric atunci, când trăgea din țigară: „Iată eu, om bătrân, în lună de secetă/ Ascult cum îmi citește băiatul și aștept ploaia/ Eu nu am apărat defileele-n flăcări/ Și nici la luptă nu m-am dus în ploaia caldă (…). Casa mea este casa ce se prăbușește”.

Poate că-i era teamă să fugă din fața lui Struna, să se justifice. Când scandase „Gerontion”, știa că Eliot vorbește în locul lui. Și apoi, când îi povestea lui Struna că ar dori să se închidă într-o bibliotecă și să arunce cheile, știa că spune adevărul. Mai târziu însă se ducea la întâlnirile organizate de prietenul său, cu toate că Daniel nu-l îndemnase. Se hotărâse singur sau poate că pur și simplu nu era hotărât, se ducea cu inima cât un purice, era tot mai fascinat, văzând cum entuziasmul prietenului se transmite celorlalți și, în sfârșit, înțelegând la un moment dat că este gata. Înțelesese că nu ar trebui să se retragă, nu putea să dea înapoi și aproape că a încetase să-i mai fie teamă. Atunci aproape că uitase de teamă până în seara aceea, când l-au luat de lângă cămin…

Lui Return îi plăcea trenul spre Cracovia. Se uita pe fereastră la pădurea de pini, presărată cu mesteceni, arborii se legănau, se îndepărtau, dispăreau, lăsând locul altora, iar deplasarea îl făcea să nu se mai gândească. Și, în sfârșit, când uită de toate, își aminti că se duce la înmormântare.

Copaci înalți străjuiau cimitirul. Stejari, pini, plopi, în spatele cărora se deschidea un câmp gol cu clădiri diforme în fundal. Păsări mari, negre, se legănau pe ramurile răsfirate. La înmormântare veniseră cinci persoane. Preotul nu prea știa pe cine îngroapă, în afară de faptul că, probabil, fusese informat despre cauza decesului, căci povestea întruna că Domnul Dumnezeu îi poate izbăvi pe cei mai mari păcătoși, iar Cristos a răscumpărat chiar și cele mai îngrozitoare fapte. Trupul lui Daniel, într-un costum închis la culoare, arăta ciudat de pirpiriu. Fața îi era cenușie, lipsită de expresie. Cei de la pompe funebre au tras capacul sicriului și l-au dus câteva sute de metri din capela mică spre mormântul săpat înainte. Tălpile se afundau în solul argilos. Preotul stropi sicriul lăsat în groapă, făcu semnul crucii, mormăind ceva pe sub nas și se îndepărtă în grabă. Groparii se uitau la cei prezenți, aceștia se uitară spre Return care după o clipă de reflecție aruncă primul pumn de pământ. Apoi și ceilalți făcură acest gest.

— Mi-era teamă că nu vom fi destui pentru a ridica sicriul. S-a dovedit că am avut dreptate, explica Witecki. Stăteau nesiguri lângă mormântul proaspăt ca și când ar fi așteptat un semnal. Return aprinse o țigară. I se alătură Witecki. Ce facem, mergem undeva?, îl întrebă fără convingere. Din nou toți se uitară spre Return care privi în jur, căutând parcă o cale de evadare și, negăsind-o, după o clipă, fără entuziasm dădu din cap. Înainte de slujbă, în capelă s-au apropiat de el și i-au strâns mâna. Jesion consideră de cuviință să-i reamintească cine sunt.

— Karolina Witecka din familia Jaskier, îți amintești?, o prezenta oarecum solemn.

— Termină, doar nu a trecut chiar atât de multă vreme. Return schiță o glumă timidă, încercând să zărească pe chipul femeii îmbătrânite cu ochii umflați asemănarea cu prietena Jolei.

— Pe Józef Witecki cred că nu trebuie să ți-l mai reamintesc?

— De nimeni nu trebuie să-mi reamintești, mormăi Return, considerând că, deși pe bărbatul din fața sa nu l-ar fi asociat cu Witecki pe care îl dăduse de mult uitării, și-ar fi dat seama că este vorba de cineva cunoscut. Pe cealaltă femeie nu avea de unde să o identifice, mai ales că nu auzise explicațiile lui Jesion.

Witecki îi conduse la o cârciumă  destul de obscură din apropiere.

— Să bem în memoria lui, ridică el paharul. Ceilalți repetară gestul. Doar femeia necunoscută își înmuie doar buzele.

— Cam puțini v-ați… ne-am adunat, se corectă Return. Jesion dădu vine pe termenul scurt. Încerca să-i justifice pe ei, pe sine?

— În afară de asta, grupul nostru s-a risipit, concluzionă el. Tu ai plecat…, i se adresă aproape cu regret lui Return.

— A plecat Jola, adăugă Karolina.

— Au plecat și alții. De curând Adamski a plecat în Anglia, completă soțul ei.

— Solidaritatea este altceva. Ei se țin totuși, comentă Jesion.

— Deși sunt în stare să se certe atât de mult, interveni sceptic Karola.

— Dar la înmormântare ar fi venit, observă necunoscuta.

— Am fi venit, sublinie Witecki. Căci noi suntem Solidaritatea.

— Numai că în Solidaritatea eram mult mai mulți, spuse Jesion. Deși la început eram doar o mână de oameni… Am început să ne risipim, când l-au închis pe Daniel, oftă el. Ne-au retezat aripile.

— Fără Daniel nimic nu mai era ca înainte, Karola rosti această frază pe un ton specific, de parcă ar fi recitat. Oare lui Return i se părea sau în intonația asta auzise vocea Jolei?

— Știi, i se adresă ea. Îl privea cu o expresie tristă și tandră a feței. Surprinzător devenise din nou Karola, aceeași ca acum un sfert de veac. Știi, țin minte, ținem minte bine cum te îngrijeai pe atunci de Jola. Și mai știm că era ceva dezinteresat. Ai ajutat-o să supraviețuiască, ne amintim asta. Fără Daniel îi era atât de greu, mai ales că nu știam ce se întâmplă cu el. Interdicția de a se vedea și de a coresponda… Odată cu el ne-am pierdut busola și e chiar o minune că ne-am adunat atât de repede. Poate că ne-ai transmis siguranța ta?

— Ciudat că într-un asemenea grup am rezistat cumva până în august, sintetiză soțul ei. Băură din nou.

— Ne-am bazat că o să iasă Daniel, că o să-și preia vechiul rol. Era lider, continuă Jesion. Dar el… știți…

— A apărut după căderea comunismului, spuse necunoscuta. Fizionomia ei neclară începu să-l chinuie pe Return. O întrezărea în amintiri confuze, ca prin vis. Bărbații băură al patrulea pahar. Witecka se limită la două. Necunoscuta de fapt nu bea. Jesion lucra la primărie. Witecki avea o mică firmă de transport, despre necunoscută nu se știa nimic.

— Nimeni nu știe nimic, repetă Witecki. I-am cedat o chițimie la mansardă. Nu avea unde să locuiască. A lucrat un pic cu noi. De fapt îi dădeam ceva de lucru ca să se întrețină… Nu dorea salariu, sublinie deodată, privindu-l pe Return.

— Fiindcă nici nu lucra regulat, observă obiectiv Karola. Nu aveam pentru el ceva permanent de lucru. El era în stare să cadă într-o asemenea transă…

— S-o lăsăm baltă, mormăi soțul.

— Las-o să vorbească. Ne-am adunat ca să-l pomenim, spuse Return cu ironie ușor reținută. Deci, în ultima vreme bea mai mult?

— Tocmai că nu!, aproape că răcni Witecki. Avea mari rețineri.

— Lucra, Karola își aplecă fruntea. Vorbea neclar, cu vocea întreruptă. Scria. I-am împrumutat un computer vechi. Abia de curând învățase să scrie la el. Zâmbind își ridică ochii lucioși. Return observă la ea reflexul frumuseții de demult. Spunea că este ultimul lucru care i-a mai rămas de făcut. Poeziile. Că cineva le așteaptă și o să le tipărească. O să le publice. Nu spunea cine anume. Mi-a arătat câteva. Erau frumoase.

— Trata asta foarte serios, confirmă Witecki.

Return începu să se neliniștească. Își reaminti că asistenta îl întrebase dacă poate arunca maldărul de corespondență de pe biroul încărcat din cabinetul de la televiziune. Parcă fusese de acord. Involuntar. Trebuie să o sune. Cât mai repede. Să nu fie prea târziu, iar versurile lui Struna să nu aterizeze la gunoi! Trebuie să iasă cât mai repede din cârciuma asta sufocantă și să sune.

— Tu l-ai văzut ultima oară?, o întrebă el pe Karola pentru a-și înăbuși neliniștea. Ea se uită la el cu expresia unui copil nedreptățit. Necunoscuta îl privi cu luare aminte.

— Daa. Numai că… atunci nu mai trăia…, se opri ea și o înăbuși plânsul. Witecki o îmbrățișă și îi aruncă lui Return o privire aspră.

— Eu l-am văzut ultimul. Cu câteva zile înainte de a muri. L-am vizitat, fiindcă nu mai ieșise de mult. A spus că și-a închis contul și a trimis o scrisoare. L-am întrebat la ce se referă, dar nu a vrut să explice.

— Și eu l-am vizitat atunci, Karolina își învinse plânsul și vorbea pe un ton mai liniștit, deși se mai oprea pentru a trage aer în piept. L-am întrebat de versuri. Mi-a spus că le-a terminat și le-a trimis, că nu mai are despre ce să scrie. Se uita la acoperiș. Mansarda lui este… era la etajul patru. Prin fereastră se vedeau acoperișurile, acoperișurile Cracoviei, pe care se plimbă păsările. Țin minte păsările și ziua care era pe sfârșite. Daniel vizavi de fereastră… Era atât de inert…

— Domnule redactor, respectele noastre. De măsuță se apropiară câțiva tipi afumați, strângând pe rând mâna lui Return. Îi liniști Witecki care se ridică și destul de aspru le ceru să plece. Totul începuse să-l obosească din ce în ce mai mult.

— Am înmomântat un prieten, adăugă el, bătându-i pe umăr. Se așezară din nou în cercul celor cinci persoane. Discuția nu se închega. Mai stătură o clipă.

El chemă un taxi, explicând că trebuie să ajungă la o altă întâlnire urgentă. Dori să plătească, dar Witecki se împotrivi. Return le lăsă câte o carte de vizită. Pe ea nu se afla numărul lui privat. Cu gândurile aiurea, băgă foile cu datele lor în buzunarul de la haină. Necunoscuta nu i-a dat nimic și, primind cartea de vizită, l-a privit atent în ochi. El se simți încurcat.

Ceru să fie dus în centru, fără a ști unde anume vrea să coboare.

— Unde mai exact?, se interesă șoferul.

— La Salwator, se hotărî Return, neștiind de ce acolo. Coborî lângă mănăstirea Sf. Norbert și porni în direcția Błonia… Nu se gândi unde anume și pentru ce merge. Mergea de-a lungul pârâului Rudawa. Pământul era moale și pleoscăia sub tălpi. Venea aici cu Daniel și cu o sticlă de vin de fructe, cel mai ieftin, cu gust leșios, uneori cu Gellala sau Fatima, cu vinuri de Tunisia pentru care încă mai reușeau să strângă bani, simbol al gustului exotic și al lumii bune, în spiritul anilor șaptezeci. Uneori reușeau să strângă pentru o sticlă de vodcă. Vorbeau de toate. Ceața cenușiu închisă a acelor seri și nopți era ca o perdea pe care încercau să o străpungă cu cuvinte. Lumea părea că aproape se supune glasurilor lor. O aranjau în structuri din ce în ce mai noi. Noaptea își lăsa cortina firmamentului peste Błonia, iar ei încercau să o ridice, să privească dincolo de ea.

În noaptea aceea îl așteptau lângă cămin. Tocmai intrase pe poartă, când cineva dintr-o parte se apropie de el.

— Domnul Return?, auzi întrebarea și în același moment altcineva îl prinse de braț de partea cealaltă. Probabil confirmase, când cineva i-a arătat legitimația și l-a împins pe bancheta din spate a mașinii care stătea chiar aproape de zid. Simțea o stare de inerție și o teamă paralizantă. Deci se terminase. Așa se încheie totul, așa se încheie, i se răsuceau gândurile în cap, în timp ce două corpuri îl presau între ele, iar tovarășul șoferului îl penetra cu privirea, apropiindu-se în lumina felinarelor rămase în urmă. Apoi cel de lângă șofer, aplecat spre el, își aprinse o țigară. În jarul focului de țigară, chiar în fața ochilor lui Return, figura securistului se arătă și dispăru în rotocoalele fumului usturător.

Memoria scotea la suprafață imagini și scene nelegate între ele, pe care acum le așeza fără să vrea într-un șir de urmări, ca și când ar fi fost acolo consecințe, concluzii, un șir de cauze-efect, pe care îl dezlega în negura poate a amurgului ce se lăsa sau poate a norilor ce se așterneau peste Błonia.

Se dezbrăcă, gâfâind în lumina lămpilor, mânat de răcnetele securiștilor. Trebuia să se grăbească, pentru că țipau la el, iar degetele refuzau să-l asculte, descheierea nasturilor îi crea dificultăți. Îl zăpăci lovitura în ceafă, apoi următoarea, se împletici pe jumătate conștient și, în cele din urmă, stătea gol în cercul unor figuri care rânjeau.

— Uite, drăcia dracului. Uite un disident! Un revoltat! Uite de cine trebuie să ne temem!, exclamă cineva.

— Cum ziceau ei? Cum? Forța interioară? Priviți, ce mare trebuie să fie această forță ca această mizeră făptură să dorească să ne sară la gât! Hei, vrei să ne sari la gât?! Return văzu un pumn ce se ridică deasupra lui și instinctiv se chirci. Pumnul nu-l lovi, în schimb îl izbi o salvă de râsete, rânjetele îl uluiau.

Sirje Petersen, Hangs – oil on canvas
Sirje Petersen, Hangs – oil on canvas

— Ia, uite, ce mai gunoi. O cârpă ordinară. Uită-te la puța lui. Cu ce fuți tu, bătrâne? Sau poate nu fuți? Cu siguranță este  poponar. Hai, o să ne-o sugi?! În pizda mă-tii! Ai vrea tu?! Priviți, priviți, de frică pula i s-a ascuns în burtă… Pui de curvă, opoziționist! Cum se pitește! Fricos nenorocit! Râsetele  îl asurzeau.

Return încercă să se facă mic, să dispară, să nu mai existe, dar lumina puternică a becurilor îl scotea pe scenă, iar spectacolul dăinuia, fără de sfârșit. Deodată pe masă, în fața lui, ateriză o hârtie.

— Ascultă, puță, îți dăm ultima șansă. Semnează asta, fiindcă peste o clipă n-o să mai ai ce să semnezi. N-o să mai ai nicio șansă. Este ultima ta speranță. Dacă nu te grăbești, o să mergi la celulă și o să te ia în primire băieții. Dar mai întâi o să primești de la noi o asemenea cafteală că n-o să uiți până la moartea ta căcăcioasă. Hei, cârpă, îți dăm o șansă, știm că nu ești prost, ai intrat la apă, fiindcă nu ai știut să-l refuzi pe Struna, dar mai știi că e o treabă urâtă. Cu ce vrei să învingi sistemul, zeci de mii ca noi, întregul stat. Cineva îl prinse de umeri, îl zgâlțâi și îi strigă direct în față: Tu nu știi că noi ținem totul în mâini!? Voi, tu ai vrut să sari la gâtul nostru? Ai vrut să ajungi la noi?! Tu, căcăciosule! Noi supraveghem fabrica asta mare, iar voi vreți să-i opriți mașinăria! Vă băgați labele în angrenajul ei?! Vreți să vi le rupă, să vi le frângem? Vrei să ne învingi cu puța asta? Tu, mizerabile! Semnează! Cineva îl izbi peste față, încât Return pierdu contactul cu realitatea. Altcineva îl prinse de ceafă, îl îndoi la pământ și îl târî la biroul, unde se afla angajamentul de colaborare cu Securitatea, de bună voie. Îi puse pixul în mână. Semnează! Și Return, fără a ști ce face, înecându-se cu aer sau poate cu lacrimi, a semnat.

— Liniște. Ce se întâmplă aici? În încăpere intră cineva nou. Își calmă tovarășii înfierbântați. Liniște! Ce înseamnă toate astea?! Domnule, îmbrăcați-vă, îi spuse lui Return căruia cineva îi dădu hainele, iar el, cu degete tremurânde, încercă să le tragă pe el. Luați loc. Cabinetul se goli și la birou, în zona de lumină a veiozei, rămaseră ei doi: noul sosit și Return. De fapt, lumina se proiecta exclusiv asupra lui, fiindcă cel de pe cealaltă parte a mesei se retrase în zona de umbră, doar uneori, pentru o clipă, i se vedeau mâinile, brațul, o parte de cap, o parte de față… Dar lângă perete, Return își dădu seama abia după o clipă, în întuneric se plimba aproape invizibil altcineva, o figură întunecoasă, corpolentă, măsurând cu pași egali camera.

— Fumați?, întrebă noul venit, întinzând în direcția lui un pachet de țigări. Apoi Return va afla că este căpitan și îl cheamă Leon Szabliński, apoi, ceva mai târziu vor trece la per tu, dar atunci era doar un personaj anonim și aproape nevăzut de cealaltă parte a mesei, față de care Return simțea o neașteptată recunoștință. Cu mâna al cărei tremurat nu era în stare să-l stăpânească scoase cu greu țigara și se aplecă spre flacăra de chibrit întinsă sub ghiocul palmei. Trase în piept fumul de țigară și încercă să-și stăpânească respirația. Credea că poate conta pe compasiunea omului de cealaltă parte, care îl salvase din fața celor de care se temea atât de mult încât era gata să facă orice la ordinul lor. Lângă perete se preumbla mereu unul dintre ei, un tip puternic, căruia cel de la masă îl putea da pe Return. De aceea trebuia să comunice cu el, să-l convingă că nu trebuie să facă asta. Pielea de pe față îl ardea, ceafa îl durea,  loviturile rămase în trupul său îl proiectau înt-o stare de panică dureroasă, făcând imposibilă gândirea, concentrarea…

— Ați dorit să schimbați ceva în țara asta? Din nou, nici întrebare, nici afirmație, la care Return nu poate răspunde, tușind mereu spasmodic. Se uită la celălalt de lângă perete, care umbla cu pași egali, având o siluetă întunecată, greoaie…. Hai, liniștiți-vă. Ați dori. Așa ca noi. Și noi vă oferim o șansă. Să nu credeți că suntem niște nătărăi tembeli. Și tembelii sunt necesari. Înțelegeți? Uneori trebuie să-i apărăm pe oameni de ei înșiși. Demonstrația de forță este uneori necesară. Dar nu tembelii guvernează. Oamenii rezonabili doresc schimbarea. Noi suntem aproape și vedem cusururile. Vrem să schimbăm. Însă rațional. Trebuie să acționăm rațional. De aceea avem nevoie de oameni ca dumneavoastră, rezonabili, și nu de dezechilibrați ca Struna. Și dumneavoastră le veți asigura securitatea. Da, da. Dumneavoastră puteți asigura securitatea grupului vostru. De mult am fi putut să vă dărâmăm, să vă punem cu botul pe labe. Hai, recunoaște, domnule. Ești un om inteligent. De ce vă dăm voie să existați? Am fi putut să vă strângem uite așa… Securistul îndesă pumnul sub nasul lui Return. Dar noi preferăm dialogul. Ei, un dialog specific. Cineva trebuie să aibă grijă de ordine. Știi, mai ales în situația noastră… Își suspendă vocea și se uită discret în jur. Vrem să discutăm, dar cu oameni care înțeleg… Înțeleg condiționările. Dumneata ești atât de inteligent, încât vei înțelege. Dumneata vei fi legătura noastră, intermediarul. Pentru că oricum ar suna, noi avem nevoie de dumneata. Fiindcă numai împreună putem face ceva pentru țară. Da, pentru țară… Fiindcă altminteri de ce v-am fi tolerat? Gândește-te, domnule. Omul de vizavi făcu o pauză. Rămase nemișcat, ascuns în spatele cercului de lumină al veiozei de pe masă, pe blatul mesei i se vedeau mâinile. Return îi simțea privirea invizibilă. Dincolo de zona vederii, în întuneric, lîngă perete se oprea cel care era aici și aștepta…

— Putem să vă dăm afară de la studii. Nici măcar nu trebuie să vă băgăm la închisoare. La Cracovia nu veți avea nicio șansă. Nu veți primi nici loc de muncă, nici locuință. Vă întoarceți în înfundătura de unde ați venit, la mama bolnavă, și noi știm cât poate fi ea de insuportabilă; printre vecinii care n-o să vă ierte, fiindcă nu v-ați continuat cariera. Mai înainte colegii se amuzau de zor pe seama dumneavoastră, mai țineți minte? Noi știm totul. Acum aceiași se vor amuza din nou. Am putea aranja așa ceva. Știți ce am putea spune despre dumeavoastră? Să mai continui? Dar noi nu vrem să vă distrugem. Aici vă puteți dezvolta și puteți fi folositor și nouă, un folos de ambele părți.

Pentru prima dată Return începu să se gândească la consecințele ultimelor întâmplări. Reîntoarcerea la Rabka. Ce va putea face, ce va putea face fără studii, fără muncă, printre cei care până atunci îl priveau cu invidie neplăcută, iar acum îl vor prinde în labele lor? Cei pe lângă care va trebui să treacă pe coridor, auzindu-le observațiile, cei pe lângă care va trece prin curte… Viața într-o cămăruță cu mama, în acompaniamentul permanent al plânsului ei… Frica se transformă într-o speranță vecină cu deznădejdea. Return se bizuia pe el, pe omul acesta ascuns dincolo de cercul de lumină. Veioza deranjează și răpește luciditatea gândirii. Omul ăsta l-a salvat o dată, l-a ajutat o dată. Return a semnat angajamentul de colaborare! De frică era gata de orice. Era strivit, era umilit. Cel de lângă masă îi permitea să-și recapete demnitatea. Îi propunea o alegere. Îl convingea. Și Return se lăsă convins. Căci de la început știa că toată activitatea asta, de fapt, ce mare activitate?, colportarea la scară mică a unor informații transcrise în cantități mici și a unor comentarii banale, strângerea de bani și vorbăria, de fapt exclusiv vorbăria; toată activitatea asta nu avea nici cel mai mic sens și trebuia să se termine prost. De fapt, implicarea lui era doar efectul fascinației față de Struna, un fel de hipnoză, sub influența căreia își pierduse mintea. Străjerii brutali ai sistemului l-au înfrânt și l-au umilit, dar acesta vrea să stabilească relații de parteneriat. Le argumenta obiectiv. Îi propunea o ieșire dintr-o situație fără de ieșire.

Va trece ceva timp până când Return va începe să înțeleagă cât de ușor s-a lăsat jucat. Dar chiar și mai târziu, când va reveni la acel moment sau mai degrabă momentul va reveni la el, în pofida îndoielilor care-l năpădeau, va ajunge în final la concluzia că a făcut singura alegere posibilă. În primul moment însă, alegerea lui, deși singura posibilă, nu era una conștientă. Într-o cauză justă Return permisese să fie manipulat. De aceea, cu timpul, simpatia față de Szabliński va ascunde un gust amar, care va face ca Return să-i distrugă cariera. Dar până la acel moment, până în clipa când, suprinzător pentru el, Return va simți satisfacția răzbunării, vor mai trece aproape doi ani, vor trece luni bune până va înțelege că față de Szabliński nu nutrește exclusiv sentimente pozitive.

O jumătate de an mai târziu îi propuse lui Szabliński ca, în loc să se chinuie cu Moczydła, să se ocupe de logodnica lui, care tocmai venise la Cracovia. Era nesigură și probabil nu înțelegea prea bine ce se întâmplă în jur. Îi destăinuise lui Return temerile ei. El începu să depene în fața lui Szabliński cum ar putea cel mai ușor să o abordeze, când acesta îl întrerupse amuzat:

— Cel mai bine după metoda clasică. Securistul rău și securistul bun. Mai întâi, dur. În așa fel încât să nu știe unde se află, să creadă că s-a zis cu ea. Apoi apare izbăvitorul. Cel mai bine eu – Leon începu să râdă – și domnișoara este a noastră! Aproape că mereu dă roade. Nu ții minte cum s-a întâmplat cu tine? Chiar și față de tine a mers.

Return își scoase o țigară din pachetul de pe masă, căută o clipă chibriturile, apoi o aprinse încet, trase fum în piept, se cufundă în ceața albăstruie. Abia atunci ridică privirea și-l văzu pe Szabliński râzând; dincolo de fum acesta nu-i văzuse ura din ochi.

Acum, după douăzeci și opt de ani, Return trecu pe lângă barul „Płachta” care nu mai exista; aici, împreună cu Struna, într-un grup de prieteni, navigând prin spuma albă a berii, urzeau planuri de izbăvire a lumii. Se făcuse întuneric și picura o ploaie măruntă. Return se înfășură strâns cu pardesiul. Intră în Parcul Jordan, în noaptea arborilor.

— O să vă conducem, ordonă Szabliński, fără să-i ceară părerea. Îl lăsară lângă poarta căminului. Cu greu își amintea cum a urcat la etajul trei. Scările se răsuceau fără sfârșit, dispăreau. Încerca să uite ce s-a întâmplat, dar memoria nu-i dădea pace. „Gata, s-a sfârșit”, se gândea el. Când conștientiza ce a acceptat, ce a semnat, nu dorea decât să-l ia somnul. Dar somnul nu se ivea. Cu țigara în gură, în întunericul dens, încărcat de sforăitul și gâfâitul colegilor de cameră,  încerca să se cufunde în noapte. Se trezi de câteva ori. Și când, în sfârșit, deschise ochii, pe jumătate conștient, aproape de ora zece, se gândi că s-a trezit dintr-un vis prost. Interogatoriul, semnătura, frica și umilința erau doar un coșmar în vis. Totuși fu nevoie de un moment scurt înainte de a-și aprinde țigara pentru a înțelege că toate acestea s-au întâmplat cu adevărat. Își reaminti scenă după scenă. Și totuși trebuia să se spele, să se îmbrace și să plece la cursuri. Întâlni oameni. Se simțea străin de parcă nu el ar fi audiat cursul despre mitul sarmat, apoi participă la seminar, chiar luă cuvântul într-o discuție despre catastrofismul din perioada interbelică. Oameni ciudat de indiferenți, chestiuni neimportante, discuții banale. Imagini tridimensionale prin care putea trece de-a dreptul. Cu timpul începu să vadă lucrurile mai clar. Spre seară i se făcu chiar foame și împreună cu Mirek mâncă piftie, cel mai ieftin fel de mâncare la barul din cămin. Cotidianul începu să se strecoare prin învelișul țesut în jurul său. Întâmplările din noaptea aceea își pierdeau încet conturul.

Nimeni dintre cei pe care îi întâlnea nu se uita la el semnificativ. Nimeni nu știa. Struna venise la cămin, îl mustrase că nu a apărut la ședința familiei Witecki, apoi îl luase la o întîlnire la Halinka. Discutaseră dacă merită să organizeze o petiție prin care să susțină acțiunile KOR și să ceară eliberarea deținuților. Struna opta pentru așa ceva, majoritatea temându-se că un asemenea text îl vor semna ei singuri și asta ar fi nu doar un autodenunț, dar și o autocompromitere. Return aproape că nu scosese un cuvânt. Întrebat, el a răspuns că trebuie să se gândească, dar mai degrabă este împotrivă. Oferise chiar câteva argumente, fără a provoca suspiciuni. Adversarii petiției dominau, domnea teama care îi sufoca în micuța cameră a Halinkăi.

După câteva zile, Return aproape uitase episodul acela. Avea impresia că putea să-l înlăture și să-l șteargă, că putea să nu atragă după sine niciun fel de consecințe.

Cinci zile mai târziu, îl înhățară pe aleea Plantelor. Era încă lumină, când doi inși în civil îl înșfăcară. El se urcă liniștit în mașină. Nu se gândea. Îndată, după ce închiseră ușa biroului din Piața Libertății, începură să urle. Unul îi trase o lovitură în plex, clipe bune nu mai putu să respire. Sufocându-se,  căzu în genunchi pe podea. Crezu că moare. Îl ridicară și îl aruncară pe un scaun. Tremura.

— Ce puneți la cale?! Vorbește, scrie! Acum!

El povesti, iar apoi descrise planul de organizare a petiției. Confirmă că inițiatorul era Struna și arătă cine s-a împotrivit cel mai mult. Scrise totul și  semnă. Cei doi ofițeri  ieșiră. Cel care rămase, se întoarse cu spatele la el și se uita pe fereastră. În cameră intră Szabliński. În ziua aceea i se va prezenta, dar deși prima dată îl văzuse doar fragmentar, Return era sigur că el este, cel care cu cinci zile în urmă îl salvase din labele brutale ale celorlalți securiști.

Acum Szabliński stătea în fața lui cu o expresie a feței plină de dezgust. Îl expedie pe celălalt ofițer și rămaseră singuri.

— Ei, cum rămâne? Vreți să ne provocați? Vreți să vă înșfăcăm pe toți, începând cu dumneavoastră? Să vă facem ceea ce am promis? Vedeți că, dacă vrem, și așa scoatem tot de la dumneavoastră. Nu e mai bine să ne înțelegem? Ca niște parteneri? De ce nu respectați înțelegerea?

Return vorbi cu greu. Se înecă.

— Dar nu am stabilit niciun termen concret… Eu… eu… am crezut…

— Glumiți – securistul era dezgustat. Vă mai ofer o șansă. Pe colțul dintre Chocimska și Dzierżynski este cafeneaua „Maska”. Ne întâlnim acolo peste trei zile la ora cincisprezece. Mă numesc Leon Szabliński, căpitan Leon Szabliński.

Acesta era locul cel mai frecvent unde se întâlneau ei. Din când în când Szabliński alegea un alt local, apoi un altul, dar totdeauna, după un timp, revenea la „Maska”. Pe perete atârna un basorelief Nefertiti, soția nefericită a lui Akhenaten, profet al religiei, al unei religii care a murit odată cu moartea lui. Nefertiti îi amintea într-un anumit mod de Jola.

 

Timp de câteva săptămâni sau poate luni, Return acționa ca în transă. Avea grijă doar ca nimic deosebit să nu apară în comportamentul său.

Szabliński recepta informațiile, dar dorea și să discute. După câteva întâlniri, lângă cămin îl așteptatu doi bărbați. Îl băgau în mașină și îl duceau în Piața Libertății. Pe jumătate conștient, era dus într-o cameră, în care stătea Szabliński, îl aruncau pe un scaun și trăgeau ușa în urma lor.

— Fiți calm; cu un zâmbet ironic, căpitanul aruncă pe masă un plic cu bani, ceru să-i numere și să semneze.

— De ce?… Return nu-și putea reveni – nu m-ați prevenit despre ce e vorba?

— Ați dori ca despre rolul dumneavoastră să știe acei securiști – ofițerul arătă cu capul spre ușa închisă. Fiți liniștit. Dacă veți fi loial față de noi, și noi vom fi față de dumneavoastră.

Return treptat se obișnui. Szabliński îi explica de ce acțiunile radicale nu au sens. Îl convingea. Return era de acord, deși uneori protesta, discuta. Făcea asta de fapt doar pentru a obține de la căpitan alte argumente în favoarea tezei în care credea fără rețineri.

Cu timpul începuse discret să-și îndemne colegii la moderație. Szabliński îi reamintea să acționeze cu băgare de seamă. Return învăța, deși se simțea tot mai sigur pe el. Începuse să se contrazică public cu Struna. Uneori ceda, alteori o ținea pe a lui. Treptat se obișnui cu această situație. Își dădu seama că este un soi de joc pe care îl practică toți. Totul este un joc, își repeta el, găsind alte dovezi pentru confirmarea descoperirii sale. Observa jocul pentru supremație în grupul lor, jocul dintre bărbați pentru femei, între femei pentru bărbați, jocul masculin-feminin pentru dominație în cuplu. Manipularea era doar un cuvânt neplăcut pentru a defini relațiile civilizate ale celor în care violența cedează locul inteligenței, așadar rațiunii. Și de aceea Return nu putea să le dezvăluie cunoscuților nu doar faptele, dar nici măcar interpretarea acestora. În orice caz, nu putea să le dezvăluie până la sfârșit. Trebuia să-i pregătească pentru ceea ce nu le va putea spune  niciodată în întregime, să-i pregătească pas cu pas.

— În natură predomină forța, repeta el grupului de ascultători de la cămin. Civilizația înseamnă înlocuirea forței cu înțelepciunea, a relațiilor simple cu cele complicate. Fiindcă în ele transpare complicația lumii contemporane, demonstra el în cercul fascinat de elocința lui. Eroarea lui Nietzsche a constat în faptul că el a considerat revenirea la natură drept renaștere a sublimului. În realitate este doar un triumf al forței primitive, o negare a sublimului.

Pe Struna îl iritau interpretările lui forțate.

— Fascinația asta a ta față de joc… Firește, între noi au loc diferite feluri de joc. Jucăm diferite roluri. Este vorba însă de a nu te pierde în complicații ale unor fabule sau intrigi din ce în ce mai complicate. Este vorba de a distinge miza esențială a jocului nostru. A jocului… De fapt, este un cuvânt nepotrivit. Acest joc este o luptă în care se pune problema celor mai importante lucruri. Așa cum acum în Polonia este vorba de a opune minciunii adevărul, robiei, libertatea. Iar faptul că nici libertatea nu este simplă, iar adevărul se dovedește a fi complicat, acestea sunt chestiuni secundare, cu care ne vom distra după căderea comunismului, când ne vom putea scălda în orice complicații ale lumii.

Struna avea puterea de a convinge. Ca atunci când intrase la cămin și în câteva fraze  schimbase atitudinea celor prezenți, care anterior își ciuleau urechile la cuvintele lui Return. Return știa că nu este vorba de forța argumentelor, ci de forța mesagerului lor, căreia el nu reușea să-i opună nimic comparabil.

Struna era niav. Return era cel care știa mai mult. Înțelegea că, de fapt, datorită lui grupul lor este tolerat. Inclusiv Struna. Era conștient însă că dacă prietenul lui ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi înțeles nimic și în loc de discuție i-ar fi tras una peste față și, în cel mai bun caz, ar fi rupt orice legături cu el pentru totdeauna. Or el, Return era cel mai important și, la drept vorbind, el lupta împotriva comunismului. Îl dinamita din interior.

În curând se orientă că nici măcar lui Szabliński nu trebuia să-i spună tot. La început ideea de a ascunde ceva în fața lui nici măcar nu-i trecea prin gând. Se temea prea mult și credea cu tărie în ofițerul de legătură atoatecunoscător. Își dădu seama că nu era singura lui sursă de informații. Treptat începu să simtă ce lucruri îi sunt mai puțin cunoscute interlocutorului său. Îl sonda prudent, uitând să-i spună despre cutare sau cutare chestiune nevinovată. Apoi prinse curaj din ce în ce mai mult. Se folosea de atitudinea lui Szabliński pentru care, ca și pentru alții, el era un intelectual ușor inconștient. Își dădu seama că poate controla fluxul de informații.

Naivitatea prietenilor săi nu-i permitea să-i ia în serios. Nici măcar Struna nu reușea să înțeleagă că nu doar acțiunea lui, dar și existența sunt dependente de cei care în cabinetele ascunse ale țării hotărăsc ce anume ai voie și ce îți este interzis. Naivitatea prietenilor săi, la fel ca naivitatea copiilor, nu constituia nicio valoare. Era expresia imaturității. Se împletea cu prostia și lipsa ambiției autentice. Căci adevărata, marea ambiție impunea cunoașterea mecanismelor lumii și acțiunea asupra lor. Intransigența și puritatea lui Struna și a imitatorilor săi: Józef Witecki, Bolek Jesion sau Jola erau doar o mască a limitelor și slăbiciunii. Uneori pe Return îl neliniștea sentimentul de superioritate pe care îl simțea din ce în ce mai mult și care căpăta tot mai puternic o nuanță de dispreț. Se străduia să-l tempereze prin înțelegerea față de pionii care nu-și dădeau seama că cineva îi mută pe tabla de șah a istoriei. Simțea liniștea în care se strecura o satisfacție tot mai profundă. Doar uneori se trezea din somnul inconștient în care evada din fața cercului tot mai apropiat al prietenilor săi.

Era iarnă când, după o întâlnire la „Maska”, mergea la vale pe strada Chocimska, traversând Czarnowiecka și intrând printre căminele studențești în Parcul Jordan. Zăpada scârțâia sub picioare, iar aerul era îmbibat de gerul alb. Se uita la trecătorii care mergeau zgribuliți, cu care nu avea prea multe în comun. El, răstignit între opoziție și colaborarea cu securitatea, se încumeta să trăiască în răcoarea albă a științei. Purta secretul neînțeles pentru cei din jur, se ridica deasupra iluziilor și aparențelor, cu care se hrăneau mulțimile, cei care tocmai alergau, trăgându-și căciula pe urechi pentru a ajunge la adăpostul camerelor mici, călduroase. Return nu simțea frigul. Transgresiune. Își amintea acest cuvânt pe care îl foloseau gânditorii francezi. El tocmai traversa granițe pentru a înțelege cine anume este. Depășea etaloanele convenționale. Era altcineva și simțea asta în orice grup, la orice întâlnire și discuție. Înțelegea că viața lui devine un experiment și el, Return, îl accepta. Îl alegea în mod conștient. Intra în zona pustie a luminii orbitoare, reci. Părăsea încăperile încălzite, locul letargiei obișnuite al celor care nu trăiesc întru totul, lăsând să li se dicteze gândurile și comportamentul, acceptând fără reflecție îngrădirile excesive; trăiau fără să vadă și fără să știe. El hotărâse să se situeze față de sine în conștiința rece că nimic nu este dat. În afară de căldurica unei morale convenționale și a obiceiurilor, el nu mai avea iluzii. Dăinuia în nimicnicie. Singur. Singur față de sine. Poziția lui era deosebită. Îi permitea să vadă actorii dincolo de rolurile lor; pe creatorii de spectacol în care se transforma viața lor colectivă. Ei își imaginau că își aleg personajele. Adevărul era că ele erau determinate de împrejurările existențiale, în timp ce ei puteau doar să se adapteze la ele discret sau patetic, adevărul era acesta, adevărul… un șir de metafore și metonimii.

Încă mai era iarnă, când în camera de la cămin intră ușor nesigur Struna în compania Jolei. Ținea ostentativ capul și mâna bandajate. Și de sub cămașă se vedea pansamentul. Echimoze negru-vineții îi acopereau o mare parte din față. Râdea. Depusese plângere la procuratură că a fost atacat și bătut. La început, funcționarele nervoase au încercat să scape de el. Când însă a arătat hârtia de la medicul legist, care constata lovituri grave, ele au început să-i explice binevoitor că nu are rost să se comporte astfel.

— Știți doar că în felul ăsta vă faceți și mai multe necazuri, repetau ele. Daniel trecu totuși prin procedura oficială. Depuse o cerere formală de acțiune împotriva făptașilor. Procurorul fu nevoit să o primească. A făcut asta după câteva zile. La audiere l-a amenințat cu consecințele mărturiei mincinoase, dând de înțeles fără echivoc că declarațiile lui Daniel pot fi tratate numai astfel. Până la urmă însă a trebuit să înregistreze mărturiile și să anexeze certificatul medico-legal, în schimb a refuzat să consemneze bănuielile lui îndreptate împotriva securității.

— Nu dumneata răspunzi de anchetă, iar eu nu sunt pentru a consemna fanteziile dumitale, i-o reteză.

— Până la urmă nu e nimic serios, râdea Daniel la cămin. Cel mai rău este coasta fisurată. Mă doare tare când respir. Sper să nu lase urme comoția cerebrală. Jola dădu din cap, zâmbi împreună cu el, dar  pe chipul ei îndreptat către Return se vedea efortul de a nu izbucni în plâns. Apoi o scoase să discute. Ea avea nevoie de așa ceva. Dorea să discute tocmai cu el, cu cel în care, așa cum îi spusese cândva, avea cea mai mare încredere. „În afară de Daniel”, se corectă imediat. Return era afectat. Jola era frumoasă, iar legătura ei cu Daniel, furtunoasă, deși de la un timp, de când se implicaseră în opoziție, se părea că relațiile dintre ei s-au mai domolit. Return se uita la ea cu fascinație teribilă. Știa că îi poate rămâne cel mult rolul de prieten și îl accepta, deși uneori, când Jola îl îmbrățișa pe neașteptate, ba chiar se pitula și îl săruta, atingându-l cu sânii, dorea să-i desfacă bluza, să-i atingă trupul… Cândva se așezase pe genunchii lui. Instantaneu devenise erectil. Ea se orientă numaidecât pentru că se aplecase spre el cu o expresie ușor năstrușnică, batjocoritoare, înainte de a se așeza pe jos.

Sirje Petersen, Burden – oil on canvas
Sirje Petersen, Burden – oil on canvas

Acum, când se așezară într-un colț al camerei, nu mai era nici urmă din veselia ei obișnuită.

— Începe să-mi fie teamă pentru el, repeta ea, reținându-și cu greu plânsul. Ochii îi străluceau. De fapt mă tem pentru el tot timpul. Niciodată nu știu dacă o să se mai întoarcă. Nu-i spun, pentru că ce rost are să-l mai neliniștesc. Și știu că ceea ce face… este just, dar nu numai… curajos… am fi spus cândva… eroic. -Râdea cu un râs ușor forțat, trist. Dar îl întreb mereu: de ce trebuie să fie tocmai el? Își ridică din nou capul. E absurd. Îl iubesc și pentru asta sau poate tocmai pentru asta… Ce proaste suntem…

Cu câteva săptămâni în urmă, Return se despărțise de Celina. Toate legăturile lui din momentul în care se despărțise de Witka erau destul de întâmplătoare și indiferente. Uneori se gândea că poate din cauza Jolei.

— Ei cred că o să mă facă să cedez, sporovăia Daniel după o sută de vodcă. Stăteau la „Ordynacka” în Piața Grunwald. Îl invitase Return. Cum de nu se gândește niciodată de unde am bani, se gândea el.

— Nu ți-e teamă?, îl întrebă direct. Daniel se uită la el cu atenție și reflectă.

— Uneori…Puțin. Știu că mă pot ucide… Când m-au cotonogit ultima oară… m-au lovit cu picioarele și mi-am pierdut cunoștința… am crezut că gata, dau ortul popii. Cred că nu nu m-am temut în mod special, eram turmentat și doream doar să mă apăr, să evit durerea… Dar apoi, când mi-am adunat forțele, m-am ridicat și m-am răsturnat, doream foarte mult să trăiesc și ușor mi-a fost teamă că ăsta-i sfârșitul…

Daniel vorbea fără să facă pe grozavul, era concentrat asupra sa și ceva mai reflexiv. Return îl credea. Dorea să-l creadă. Chiar și când prietenul său parcă se trezise și cu o mină arogantă, ciocnind paharul, mărturisi:

— Dar știu un lucru. Îl știu și mai bine. Mă pot bate din nou. O dată… de mai multe ori. Mă pot chiar ucide, dar nu mă vor înfrânge. Acum Daniel era din nou cel pe care îl știa. Sigur pe el, provocator. Se uita în jur și provoca lumea: Încă nu s-a născut cel care să mă facă să mă dau bătut!

Lambriuri maronii înconjurau restaurantul. În separeuri te puteai ascunde. În semiîntunericul veiozelor lemnul era întunecat, aproape negru. Daniel era doar o făptură neclară, ce se mișca de zor în fața lui Return. Trebuia să se aplece pentru a-i zări chipul. Dorea să creadă că există cineva ca Daniel, cineva pe care nimeni să nu-l înfrângă.

— Și de ce ați făcut asta? De ce l-ați bătut pe Daniel? Pentru prima dată avu curajul să-l întrebe pe Szabliński la „Maska”. L-am avertizat. Fără niciun rezultat.

— Ai avut dreptate – de curând trecuseră la per tu –, dacă am putea să-l reținem mai mult…

Return simți un sentiment ciudat pe care nu era în stare să-l identifice. Un fior de excitare și de repulsie… Se gândea la Jola.

— Nu ajută. Pe Daniel nu puteți să-l înfrângeți.

— Oricine poate să cedeze, observă sentențios Szabliński. Rămase pe gânduri. Pentru o perioadă mai lungă, ar trebui să-l reținem pe o perioadă mai lungă. Și fără el am avea grupul vostru sub control. Sub controlul tău. Singur ai recunoscut.

Return se hotărî. Se gândise la asta de atâtea ori. De atâtea ori îi venise în minte. Vorbi pe un ton hotărât.

— Cu Daniel nu vă merge. Chiar dacă ați găsi un mod de a-l închide pe o perioadă mai lungă. Fie și pentru infracțiuni de drept comun.

— Despre ce vorbești? Szabliński deveni atent.

— Despre nimic. Doar sunteți în stare să preparați asemenea treburi… Return părea neatent. Se uita pe freastră în strada pe care câțiva pietoni se străduiau să-și ferească ghetele de noroi.

— Suntem în stare, dar trebuie să avem un punct de plecare. Fie și din mediul respectiv. Totul se poate face, dar cu cât combinăm mai puțin, cu atât mai bine. Printre voi nu există infractori…

— Asta nu înseamnă că nu-i cunoaștem.

— Ce criminali cunoaște Struna? Szabliński deveni extrem de concret.

— De fapt, nu știu de ce îți spun asta. Mi-a povestit de curând că tocmai a ieșit de la răcoare un amic de-al casei, zis Beton. Un fel de legendă din mediul lor. Se pare un tip greu de înfrânt. De aici și pseudonimul. A făcut câțiva ani pentru un atac. Beton ăsta i-ar fi propus lui Daniel o acțiune de expropriere. Adică un atac în urma căruia câștigul să fie alocat scopurilor opoziției.

Mai discutară un timp. Return îi descrise împrejurările despre care îi povestise Struna. Își amintea extrem de bine totul despre Beton. Planurile lui pentru viitorul apropiat; proiectul unui mare asalt și, mai puțin concret, al evadării în străinătate. Aceasta era ideea de a prelua transportul cu bani. Daniel era surprins că acțiunea era gândită atât de bine. Probabil pentru prima dată Szabliński își notase ceva într-un carnețel.

Cazul fusese pregătit cu precizie. Atacul asupra furgonetei cu bani și intervenția rapidă a miliției. Procesul în care șeful bandei și organizatorul atacului, Marian Kaczmarek, zis Beton, recunoaștea că un student din anul trei de la polonistică, Daniel Struna, a fost creierul acțiunii. El dorea – așa avea să declare în orice caz, conform depozițiilor lui Kaczamarek – să aloce jaful pentru revoluția din Polonia. Până la urmă au convenit că Struna poate dispune exclusiv de partea sa, adică o treime din banii jefuiți. Struna nu recunoștea nimic. Nu reușea însă să explice contactele sale cu Kaczmarek care, după ieșirea acestuia din închisoare, erau deosebit de intense. Nu reușea să explice convingător cum și pentru ce a fost întocmită de mâna lui schița situațională, de pregătire a atacului.

După arestarea lui Struna, grupul lor fu năpădit de teamă. Return își amintea enervarea lui Adamski, isteria Małgosiei. Doar câteva persoane erau gata să se întâlnească mai departe.

Se constată însă că, în locul unui mare proces, în pofida relatărilor din media care serveau încingerii atmosferei și pregătirii speculațiilor („Adevărata față a așa zisei opoziții”), cazul a fost trecut sub tăcere în mod misterios. Procesul însuși s-a desfășurat aproape fără ecou. Pentru participarea la jaf Stuna a luat trei ani. Șeful bandei, Kaczmarek doar cinci. Ceilalți, tot cam atât. Colegii din KOR au descris cazul, dar nici ei nu doreau să agite apele. Dădeau de înțeles, iar uneori vorbeau de-a dreptul că a fost o provocare împotriva grupului lor, dar că Struna și-a făcut-o singur. Era greu de negat că a contribuit la pregătirea asaltului.

Iritat, Szabliński îl luă la zor pe Return pentru întrebările insistente și niciodată nu a explicat cauza retragerii din procesul demonstrativ.

— Știi și tu… Așa se întâmplă cu birocrația. Amărăciunea, acoperită de ironie, era destul de vizibilă. De obicei, cele mai bune proiecte și angajarea personală se dovedesc a nu fi bune de nimic. Sau poate greșesc?, adăugă el caustic. Poate cele mai mari creiere, acolo, sus, ridică ochii, în înțelepciunea lor au decis altfel… Dar de prietenul tău o să ne ocupăm, adăugă cu un zâmbet schimonosit.

Return ieși în strada Reymont. Lumina felinarelor se împotmolea în mantia albicioasă a ploii. Trecu strada. Mergea pe vechile sale urme, pe care nu mai umblase aproape de un sfert de veac. Trecutul uitat îl năpădea. Era chiar aproape. El însuși mai tânăr cu un sfert de veac, se însoțea pe sine, mergând cu pas legănat într-o altă epocă, iar umbrele celorlalți ani deveneau mai reale decât figurile care treceau pe lângă el acum.


* volum în curs de apariție la editura Humanitas.
[1] Błonia – poiană întinsă în centrul Cracoviei, unde au loc întruniri, târguri, concursuri sportive, plimbări etc. (n.tr.).

Lasă un răspuns