Peter Sragher, A fi sau a nu fi… redactor sau traducător literar …aceasta-i întrebarea.

11
696

Shakespeariană întrebare, desigur, căci a ajuns un obicei, nu întotdeauna justificat – când ne gândim la solemnitatea dramei Marelui Will –, să cităm acest celebru vers al lui Hamlet, o întrebare de mare gravitate, radicală, definitivă. Nu orice dilemă de natură intelectual-existențială trebuie ancorată în drama bardului din Stratford-upon-Avon, căci nu orice dilemă, veche ori nouă, poate distruge o existență, frânge un destin.

Traducătorii de literatură au cu adevărat conflicte cu redactorii lor de carte. Un ego gonflat, incapacitate de comunicare, lipsă de respect, superbie? Epoca actuală, a „vitezei luminii”, în care trebuie, în spiritul unei latinități pasionale, să apară unele cărți la noi în țară – în deplină contradicție cu exactitatea și rigoarea anglo-saxonă, care mizează pe planuri de largă respirație și termene respectate cu maximă precizie –, pune adesea în situații neplăcute, unii față de alții, pe redactorii de traduceri literare și pe traducătorii în limba română a cărților.

Peter Sragher © foto Adorian Târlă
Peter Sragher © foto Adorian Târlă

Pot descrie o experiență negativă din perspectiva traducătorului de literatură. Când o antologie de poezie urma să apară la noi în țară – unde m-am implicat în calitate de confruntator al traducerii în limba română – într-un timp neprecizat, editura cu care colaboram a luat o decizie cu viteza fulgerului: cartea trebuia să apară foarte repede, să prindă târgul de carte de la București de la acel sfârșit de primăvară. Redactorul de carte m-a anunțat brusc că volumul trebuie predat la tipografie în doar trei zile. Convenisem cu el să citească textul în limba română, după care să discutăm eventualele modificări necesare. Această operațiune îi revenea prin fișa postului, el mi-a spus însă cu inocența vițelului uitându-se la poarta cea nouă – el fiind vițelul, iar eu, probabil, poarta nouă – că nu a revăzut-o și că eu sunt cel menit să citesc textul în locul său. Am rămas stupefiat de faptul că nu și-a făcut treaba și totodată de naturalețea cu care punea problema, căci aveam nevoie de o altă privire aruncată asupra textului, pe care îl revăzusem de-acum cu traducătoarea și apoi, încă o dată, singur. Când ești familiarizat cu traducerea, ai tendința să corectezi automat greșelile, dar fără să le operezi în text, ci doar în minte, în timp ce o persoană care încă nu o cunoaște, mai ales un redactor de carte specializat, va putea să sesizeze – ca „ochi limpede” – anumite scăpări. Iată însă că în zâmbetul redactorului de carte nu sesizam niciun regret că nu-și făcuse datoria ce-i incumbă. Așa că am fost nevoit să citesc textul de încă trei ori, vreo 200 de pagini, sperând să nu scap vreo greșeală.

Lipsa de previziune a editurilor se exprimă – iar aici nu este de vină redactorul de carte – și prin aceea că lasă o traducere, după ce au cerut-o cu o grabă demnă de o cauză mai nobilă, câte un an nelucrată. O experiență de această natură mi-a fost dat să am cu o foarte mare editură din România, unde trebuia publicată o carte tradusă de tatăl meu în urmă cu aproape 40 de ani și pe care acum editura o dorea republicată. A durat peste un an – după ce mi se ceruseră cu iuțeala fulgerului semnarea contractului, altfel, fiind șantajat, urma să i se dea altui traducător să o transpună în limba română – până când, contactat după aproape un an iarăși de editură, mare editură, cu multe librării în toată țar, am dat peste o redactoare de carte de treabă; ea mi-a spus că nu știe ce să mai facă, deoarece cartea fusese dată la transcris din volumul apărut în urmă cu zeci de ani în urmă în format electronic la o firmă (binecuvântata externalizare a operațiunilor!) și sosise în redacție plină de greșeli, așa, cam patru sau cinci pe pagină, astfel că redactoarea era disperată; nu mai știa la ce să se mai uite, la greșelile celor care transcriseseră cartea sau la posibile îmbunătățiri ale textului. Externalizarea acestei operațiuni costase marea, foarte marea editură foarte puțin. Și această economie realizată s-a văzut din plin în calitatea lamentabilă a textului obținut. Iar acum redactoarea era presată, în stil balcanic, să predea cartea foarte repede – dacă se poate, „chiar ieri”. După ce zăcuse un an în colbul uitării. Totul îmi aducea aminte de faptul că se cerea în timpurile comunismului tovarășilor  lucreze în asalt, căci pentru bătrânii comuniști războiul nu se terminase încă, se mai lupta în… tranșee, dar tranșeele erau viața de zi cu zi, iar sfera concentraționară trăia încă în mintea foștilor deținuți politici comuniști, reflectându-se în limbajul zilnic: celula de bază – familia, spre pildă. Așa că totul în redacție – adesea, în anii post-comuniști – trebuia să se sfârșească pe repede înainte. Să te tot plimbi cu BMW-ul și să cazi în extaz luând curbele – fără să te prăbușești însă în prăpastie, căderea fiind mai degrabă una de natură estetică –, dar să nu te ocupi de bucătăria editurii, o îndeletnicire mult prea mundană, prea puțin filosofică…

Să nu cădem însă într-o extremă a criticii aplicate editurilor, căci sunt destul de mulți traducători de literatură, chiar foarte apreciați, dar cu un ego imens (și nu numai din vina lor, ci și a confraților care-i ridică în slăvi când trebuie și când nu trebuie), care se consideră așa, dumnezei, și nicio virgulă – nu vorbim de litere – să fie schimbată din traducerea lor de vis, nici în vis sperată de editori, darmite de redactorii lor de carte. Ei plutesc în înaltele sfere ale Edenului literar: noli tangere circulos meos! De acolo privesc cu îngăduință către redactorii de carte pământeni, mai simpli la minte, iar această deferență, își spun ei, le stă bine. Redactorii de carte sunt un rău ce trebuie tolerat… Numai să nu-și bage nasul în arta lor ineluctabilă. Perfecțiunea este felul lor de a fi, e însăși natura lor.

Mai sunt și traducătorii literari balcanici, care promit, dar… nu deliver, cum zice englezul. Nu numai politicienii sunt specializați în a promite – pentru a fi aleși – mai multe decât vor face în realitate. Sunt și traducători, chiar valoroși, care vor să traducă mult, foarte mult, să nu cumva să rateze traducerea capodoperei ce ar putea să le scape printre degete și să ajungă apanajul altui traducător, așa că ei tânjesc în adâncul sufletului să devină un fel de recordmani, să traducă cât mai mult, și-și asume mai multe obligații decât pot să îndeplinească, încurcând planurile editoriale. Sunt prea buni să se renunțe la ei, așa încât cartea va apărea cu un an sau doi mai târziu. Traducerea însă va fi una magnifică. Merită așteptarea.

Și editurile își bat adesea joc de traducătorii de literatură. Știu multe cazuri în care cărți comandate ferm își așteaptă apariția de mai mulți ani. Editura și-a schimbat deodată optica, iar cartea nu mai este o urgență. A fost comandată traducătorului, unii chiar cu o lungă colaborare cu editura respectivă, și zace la sertar. Traducătorul de literatură și-a făcut treaba, a muncit, a tradus sute de pagini, n-a primit însă niciun sfanț, ci răbdări prăjite. Și editura nu se simte vinovată. Iar traducătorul de literatură – care mai vrea să colaboreze cu editura – nu o trage la răspundere. Așa se închide un cerc vicios.

Nu degeaba am făcut aceste considerații pe marginea raportului dintre traducătorul de literatură și redactorul de carte, pentru că sunt chestiuni de care m-am lovit eu însumi.

George Volceanov – în calitate de traducător literar – a spus la început de primăvară că ar vrea să scrie ceva despre acest subiect, să-și spună oful, și a raliat-o proiectului și pe Gabriela Lungu și pe o altă traducătoare care însă a abandonat proiectul, căci și-a schimbat prioritățile și s-a dat ocupată peste măsură. Mi-a venit ideea să vorbesc și cu redactorii de carte, să văd care sunt ofurile lor față de traducătorii literari, devenind promotorul involuntar (mi-a intrat în sânge, ce să fac?!?) al principiului din dreptul roman: audiatur et altera pars, așa că am vorbit cu Luana Schidu, Justina Bandol și S. Skultéty.

Traducătorii de literatură și redactorii de carte, indirect, face to face.

11 COMENTARII

  1. M-a bucurat articolul dumneavoastră, finalmente ci eva care, jos pălăria! , vorbește pe șleau despre bunele și relele oferite de colaborarea unui traducător cu “aparatul” editorilor și redactorilor de carte aferenți editurilor. M-am simțit “exprimat” și eu ca modest traducător- ne frecventat după publicarea, în 1999 Secolul XXI, unei traduceri-unica în limba română, a unui autor italian multipremiat și tradus pe toate meridianele, și a unui autor spaniol “ cult” fenomen al literaturii europene și apoi mondiale, câștigător al unui Alfaguara, cu un excepțional roman ce nu stârnește interesul niciunui editor de literarură din România actuală. Resimt nevoia ca marile faimoase edituri să fie numite cu numele întreg și binecunoscut de toți cei care prizăm literatură “ beletristică. Cum spun italienii “ mi son rifatto la bocca” – adică mi-am dres gustul amar lăsat de editurile Univers unde diriguia Denisa Comănescu, Curtea Veche în finalul anilor 2000, Humanitas- care în 1994 s-a arătat nemotivată comercial să publice traducerea lui Octavio Paz, doar din 1990 Premiul Nobel, pentru un eseu tulburător și genial- niciodată tradus în românește: Postdata! AtâtMulțumesc pentru prilej și onestitate intelectuală! Chapeau bas!
    Florin Galiș
    un traducător

    • Aveți dreptate, există o obtuzitate a decidenților din edituri,a desea interesați după 1990 să publice bestselleruri, în speranța că succesul din străinătate va fi repetat în România. Și cuferele editurilor se vor umple. Adesea se înșală, pentru că ei nu fac un market research așa cum trebuie, ca să vadă care este gustul în țară. Pur și simplu pun mâna pe drepturile de publicare ale unei cărți de succes și scriu premiul sus pe copertă și așteaptă succesul. Garanta, zic ei. Așa se face că regretatul hispanist Radu Niciporuc s-a văzut nevoit să întemeieze o editură, pentru că ochelarii de cal al editurilor îi refuzau autorii. Asta este. Nu sunt suficienți profesioniști la edituri în funcții de decizie. Se simte lipsa, nu numai a redactorilor de carte valoroși, ci și a factorilor de decizie.

  2. În Dex apare „gonflat”, nu „gomflat”! În rest, toată stima… Referitor la subiectul articolului, părerea mea este că nu există aproape de loc o colaborare între traducător și redactor…

Lasă un răspuns