Juliusz Słowacki, Anhelli*

0
277

prezentare și traducere de Vasile Moga

Anhelli este un poem în proză scris în 1837, definitivat la Florența și publicat la Paris în 1838, în Biblioteca și Tipografia de Presă Poloneză din Marais, 17, rue Saint-Germain. Poemul a fost așternut pe hârtie în mânăstirea armenească Betcesban (Locul de odihnă a morților) din Munții Libanului. Słowacki a creat poemul „plin de acele sentimente și gânduri care m-au inspirat în Țara Sfântă și o noapte petrecută la Mormântul lui Isus“. Słowacki i-a dedicat această operă lui Stefan Hołyński. Poemul redă o viziune pesimistă a viitorului emigrației poloneze și a luptei pentru independența țării. Are aluzii directe la opera lui Adam Mickiewicz Cartea Națiunii Poloneze și Pelerinajul Polonez, folosindu-se de proză stilizată biblic.


Mesajul îngerilor

În aceeași zi, înainte de răsăritul soarelui, Anhelli stătea pe un bloc de gheață, într-un loc pustiu, când văzu apropiindu-se de el doi tineri.

După adierea ușoară care venea dinspre ei, își dădu seama că sunt trimișii lui Dumnezeu și aștepta să afle ce veste îi aduc – gândindu-se că-i vor anunța moartea.

Când ei îl salutară așa cum se salută oamenii pe pământ, el le spuse: V-am recunoscut, sunteți Îngeri; nu vă ascundeți.

Veniți oare ca să mă bucurați? Veniți să-mi alungați tristețea care m-a cuprins în singurătatea tăcerii?

Iar tinerii aceia îi răspunseră: Iată, am venit să te anunțăm că astăzi încă mai răsare soarele, dar mâine nu se va mai arăta peste pământ.

Am venit să te anunțăm că se lasă întunericul iernii și, odată cu el, o grozăvie mai mare decât tot ce-au cunoscut oamenii vreodată: singurătatea în întuneric.

Am venit să te anunțăm că frații tăi au murit, mâncând cadavrele celorlalți, turbați de sângele de om pe care l-au băut. Tu ești ultimul.

Suntem aceiași care, cu secole în urmă, ne-am oprit la coliba rotarului1 și ne-am așezat la masa lui, în umbra înmiresmată a teilor.

Pe-atunci, poporul vostru era ca un om care, sculându-se, își spune: Iată, mă așteaptă un lucru plăcut spre ceasul amiezii, așa că deseară o să mă veselesc…

Atunci veneam să vă anunțăm speranța, dar acum venim să vă vestim sfârșitul și nenorocirea, iar Dumnezeu nu ne-a cerut să vă dezvăluim trecutul2.

Și le răspunse Anhelli, spunând: cu adevărat vă bateți joc de mine, spunându-mi despre Piast și începuturi, când eu îmi aștept moartea, de vreme ce-n viața mea n-am văzut decât mizerie!

Ați venit cumva să mă înspăimântați, strigând: Se lasă întunericul! De ce-l mai înspăimântați și mai mult pe cel care suferă? Nu-i ajunge lui oare spaima de mormânt?

Viața mea a fost doar spaimă, încă de la început. Tatăl meu a murit de moartea fiilor patriei, ucis, mama de durere că și-a pierdut soțul, iar eu, când m-am născut, eram deja orfan.

Primul crin crescut pe mormântul tatălui meu îmi este frate geamăn, iar primul trandafir de pe mormântul mamei mi-a ținut loc de soră mai mică.

Iată, din leagăn m-a învăluit mirosul sângelui părintesc și am crescut cu fața tristă și înfricoșată.

Și când, copil fiind, mă așezam pe genunchii unor străini, nu vorbeam decât despre frica de întuneric, iar frunza care toamna foșnea bătută de vifor mie îmi vorbea pe înțeles.

Spaima îmi străjuia leagănul. Așa că măcar tristețea să-mi fie liniștită acum, în ceasul morții.

Mergeți! Și spuneți Domnului că dacă jertfa sufletului este primită, eu sunt gata să mi-l dau, sunt de acord să moară.

Atâtea tristeți în inimă am strâns, încât lumina îngerească promisă-n viitor îmi pare o insultă. Indiferent mă lasă veșnicia și-s foarte obosit și vreau să dorm.

Și chiar dacă în suflet, Cel de Sus știe că sunt curat și de păcate josnice neîntinat, spuneți-i, iată, că dacă jertfa sufletului e bine primită… sunt gata sufletul să mi-l jertfesc…

Dar Îngerii-l opriră, spunând: Te pierzi… tot ce-și dorește omul i-aduce doar osândă.

De unde știi că liniștea și calmul tău nu pun în joc viața altuia sau poate chiar viața și soarta unor milioane?

Tu poate-ai fost ales jertfă neviolentă și-acum vrei să devii trăsnet năprasnic și să fii aruncat în întuneric ca să-i înfricoșezi pe cei sălbatici?

Anhelli se supuse-atunci și mai adăugă: Dați-mi iertare, Îngeri! Mi-am fost ieșit din fire. Aripile gândului meu prea m-au înfierbântat.

Ca și până acum, voi suferi mereu: iată, limba strămoșilor, vorbirea omenească în mine vor rămâne ca o harfă cu strunele zdrobite… cu cine să vorbesc?…

Tovarăș îmi va fi doar întunericul și tot el patrie-mi va fi.

JaceK Malcewski Ellenai


Iar ochii mei – doi servitori care în veci nu mă mai pot servi, de vreme ce uleiul în candelă-a secat3.

Privirea mea e ca un porumbel ce zboară noaptea, pe-ntuneric, lovindu-și pieptul de copaci, de stânci, înspăimântat.

Și roți de flăcări din creier îmi țâșnesc, ce-n fața ochilor rămân mereu slugi credincioase care stăpânului îi luminează drumul, mergându-i înainte ca felinare-aprinse.

Și ca un om nebun, în întuneric mâinile-mi întind ca să apuc vreuna dintre roțile acelea arzând în vâlvătaie.

Și toate grozăviile de pe acest pământ nu sunt nimic pe lângă durerea-ngrozitoare pe care eu o simt pentru patria mea. Ce pot să fac?

De ce nu-mi dați putere cât pentru milioane, și-apoi voi îndura și chinul unui milion din cei ce-n iad sunt aruncați.

De ce m-oi fi zbătut, de ce m-am chinuit doar pentru lucruri nebunești? De ce n-oi fi trăit eu liniștit?

Singur m-am aruncat în râul de nenorocirii care m-au dus așa departe, încât acum nu mă mai pot întoarce. – Nicicând!

Și iarăși Îngerii îl întrerupseră, zicând: iată, mai întâi te-ai revoltat până la blasfemie contra propriului tău suflet, iar acum hulești însăși voința care-a lucrat în tine atunci când ai decis ca patriei tu să-ți dedici viața.

Există oare un duh rău ce zace până și-n cele mai curate inimi omenești, care le tulbură, făcându-le să treacă dincolo de ale binelui hotare?

Din voia Domnului, noi te avertizăm că vei muri peste puține ore… și tocmai de aceea se cuvine să fii mai liniștit.

Acestea auzind, Anhelli capul și-l plecă, lăsându-se în voia Domnului. Iar Îngerii plecară.


* Juliusz Słowacki, Anhelli, în Romantismul mesianic polonez. Antologie, traducere și prefață de Vasile Moga, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2022, pp. 237–240).
1. Trimitere la mitul despre începuturile statului polonez. Piast Chościsko sau Piast Kołodziej sau Piast Oracz, întemeietorul dinastiei Piaştilor, nu era decât un simplu rotar când Îngerii l-au desemnat rege al poporului polonez.
2. Trecutul – în originalul polonez. Traducătorul ediţiei în limba franceză a preferat cuvântul „viitorul“, care pare mai logic.
3. Începe noaptea polară, soarele nu mai apare deasupra orizontului.

Articolul precedentJuliusz Słowacki, Convorbire cu piramidele
Articolul următorJuliusz Słowacki, Kordian*

Lasă un răspuns